Leviticul 17:1-16 | Itinerar Biblic | Episodul 190

Dragi ascultători, sunt mulțumit și recunoscător să constat nu doar că înaintăm în Scriptură, ci și că împreună ajungem să deprindem modul simplu și eficient de a extrage din textul biblic mesajul divin valabil dincolo de orice graniță temporală sau geografică – și anume, călăuzirea Duhului Sfânt, esențială alături de literași spiritul Cuvântului lui Dumnezeu.

Cred că v-ați dat deja seama că – deși multora le sună straniu – cartea Leviticul este o secțiune biblică mai mult decât interesantă – care ne dezvăluie, dincolo de prescripțiile divine date lui Israel cu milenii în urmă, adevăruri fundamentale pentru creștinul de astăzi. Deși temeiul pentru respectarea acestor porunci nu mai există acum, găsim totuși principii și lecții spirituale importante și pentru noi. Identificăm răspunsul la multe întrebări și aflăm semnificații noi ale elementelor din Noul Testament. Cel mai mult mă bucură să aud că nu puțini sunt cei care ajung să intre într-o relație personală cu Domnul Isus Hristos prin studierea cărții Leviticului.

Am ajuns aproape pe nesimțite la cap. 17... văzut de unii ca o extensie a celui precedent. Este adevărat că există o continuare, însă subiectul este sensibil diferit aici – se vorbește despre locul unic acceptat pentru aducerea jertfelor și despre valoarea sângelui vărsat.

Acest capitol se referă în mod direct la umblarea prin pustie și la perioada în care Israel își așeza corturile în jurul Cortului întâlnirii. Problemele discutate aici sunt mai degrabă etice decât ceremoniale. Animalele domestice curate trebuiau să fie ucise la Cortul întâlnirii. Numai versetele 8 și 9 din acest capitol vorbesc în mod direct despre o jertfă ceremonială adusă lui Dumnezeu.

Pe când Israel va fi împrăștiat pe tot teritoriul Canaanului către care călătoreau, unii dintre ei se vor afla desigur și la mare distanță (sute de kilometri) de Cortul întâlnirii. Și deci nu v fi fiind posibil ca aceștia să aducă la Cort și să sacrifice acolo animalele pe care vroiau să le folosească drept hrană. Dumnezeu a revizuit aceste porunci în Deuteronom, atunci când israeliții erau gata să intre în țara promisă (Deut. 12:15–16 și 20–25).

De ce a dat Dumnezeu astfel de porunci, precum cele din acest pasaj? Israel tocmai ieșise din Egipt, unde fuseseră înconjurați de idolatrie. Ei se închinaseră idolilor Egiptului și exista permanent pericolul de a aluneca din nou în idolatrie. Vă reamintesc, panteonul idolatru al Egiptului era masiv! Cuvântul tradus prin “idoli” în versetul 7, și redat într-o altă traducere prin “demoni”, în originalul ebraic este seirim, care înseamnă “cei păroşi”. Acest cuvânt se referă la ţapii păroşi. Egiptenii îl venerau pe Mendes, zeul ţap. Şi grecii aveau un zeu ţap – Pan – cunoscut din literatura şi arta greacă. El este reprezentat ca având coarne, coadă şi copite despicate. Creştinismul medieval a identificat ulterior această reprezentare cu diavolul. Cuvântul “panică” provine din această perioadă și se referă la ce stârnea acțiunile diavolului printre oameni – provoca teroare, spaimă, groază...

De aici deducem faptul că israeliților le era interzis să ucidă vreun animal în orice alt loc în afară de Cortul întâlnirii, ca nu cumva ei să-l aducă jertfă lui Pan, zeul țap.

Vedem apoi că sângele nu putea fi consumat cu niciun chip, iar motivul este foarte clar: sângele reprezintă viața. Sunt două explicații pentru acest lucru:

1. Viața este sacră – nici măcar animalele nu era îngăduit să fie sacrificate inutil.
2. Sângele amintește de jertfa lui Hristos. El a fost mijlocul de ispășire, simbolul reconcilierii și tipul unei mari jertfe înlocuitoare. Viața este sacră și trebuie protejată, însă Hristos trebuie să-și dea viața pentru ca și păcătosul să aibă viață.

Sângele și viața sunt sinonime. Omul nu are voie niciodată să mănânce sânge, însă el trebuie să „bea sângele lui Hristos”, ceea ce înseamnă să-și însușească, prin credința în sângele lui Hristos, viața pe care El și-a dat-o ca noi să putem trăi. Așa că vă îndemn: oricât de puțin ne place ideea, oricum v-ar displăcea tema sau îndemnul, ce-ar fi să ne propunem să iubim, să lăudăm și să vorbim despre acest sânge?! Prea adesea, chiar și în unele biserici, și-n special în zilele noastre, se vorbește tot mai puțin despre păcat. Dragul meu, întotdeauna când există reținere în a vorbi despre păcat, există și o minimalizare a importanței sângelui scump al lui Hristos! Îmi vine în minte o replică faimoasă, a unui predicator binecunoscut, venit în Washington să preia o biserică... o enoriașă distinsă l-a abordat cu aplomb și i-a spus: „Domnule, sper că nu veți vorbi prea mult despre sânge, ca fostul nostru predicator.” Răspunsul lui a fost foarte lămuritor: „Doamnă, nu voi vorbi prea mult despre sânge.” „Vai, mă bucur atât de mult să aud asta!”, a spus ea. Însă el a adăugat: „...pentru că este imposibil să vorbești prea mult despre sânge!” La fel, chiar dacă Leviticul abundă în sânge, simplul fapt că simbolistica generoasă a acestei cărți ne ține în legătură cu jertfa nespus de prețioasă a Domnului Isus este suficient ca să continuăm să citim și să reflectăm la Cuvântul Domnului, care ni se adresează astfel (Lev. 17:1–2):

Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui şi tuturor copiilor lui Israel şi spune-le: «Iată ce a poruncit Domnul:»”

Aceste porunci nu erau doar pentru Moise și Aaron, ci și pentru fiii lui Aaron, alături de întreg poporul Israel. Dumnezeu intervine acum, în mod clar, în viața privată a poporului Său. El nu doar că a făcut deosebirea între animalele curate și cele necurate în capitolul 11, ci acum le dă și reguli privitoare la felul în care au voie să mănânce din animalele curate. Viața copiilor Săi trebuie să fie diferită de cea a popoarelor păgâne din jurul lor. Acest lucru le va fi repetat și-n capitolul următor, după cum urmează să vedem...

Dacă cineva din casa lui Israel înjunghie în tabără sau afară din tabără un bou, un miel sau o capră, şi nu-l aduce la uşa Cortului întâlnirii, ca să-l aducă dar Domnului înaintea Cortului Domnului, sângele acesta va fi pus în socoteala omului aceluia: a vărsat sânge; omul acela va fi nimicit din mijlocul poporului său. De aceea copiii lui Israel, în loc să-şi înjunghie jertfele pe câmp, trebuie să le aducă la preot, înaintea Domnului, la uşa Cortului întâlnirii, şi să le aducă Domnului ca jertfe de mulţumire. Preotul să le stropească sângele pe altarul Domnului, la uşa Cortului întâlnirii; şi să ardă grăsimea, care va fi de un miros plăcut Domnului. (Lev. 17:3–6).

Aceasta este încă una din acele legi ciudate și nu are legătură cu jertfele ceremoniale. Dacă privim cu atenție, vom observa că animalele respective erau pentru hrana copiilor lui Dumnezeu. Altfel spus, Dumnezeu le cere să-L invite și pe El la masă! Prin acest semn, zeii păgâni erau excluși.

De ce era Dumnezeu așa de strict în această privință? Dacă voiau să mănânce carne de miel, trebuiau să-l aducă să-l înjunghie la ușa Cortului întâlnirii. Poate că unii nu voiau să știe și vecinii că aveau musafiri la masă. Poate că alții uitau să-și invite soacra la masă. Toate acestea nu contau. Ei trebuiau să înjunghie animalul la Cort şi au primit această poruncă din cauza contextului în care trăiau. Păgânii, înainte să mănânce carnea, o jertfeau idolilor; Dumnezeu punea astfel o barieră, în dorința de a ajuta poporul să n-o apuce pe drumul idolatriei, al întunericului spiritual și al judecății.

Pe vremea când trăiau în Egipt, deși erau în sclavie, israeliţii se închinau la idoli, ca și egiptenii. Dumnezeu nu i-a scos de acolo pentru că erau mai buni, ci pentru că auzise plânsul lor și pentru că făcuse o promisiune lui Avraam, Isaac și Iacov. Când Dumnezeu face un legământ, El îl respectă. De unde știu că israeliții erau idolatri atunci când trăiau în Egipt? Pentru că așa spune Scriptura (de ex. Ezechiel 20:6–8: „În ziua aceea, Mi-am ridicat mâna spre ei ca să-i duc din ţara Egiptului într-o ţară pe care o căutasem pentru ei, ţară în care curge lapte şi miere, cea mai frumoasă dintre toate ţările. Atunci le-am zis: «Lepădaţi fiecare urâciunile care vă atrag privirile şi nu vă spurcaţi cu idolii Egiptului! Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru!» Dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea şi n-au vrut să Mă asculte. Niciunul n-a lepădat urâciunile care îi atrăgeau privirile şi n-au părăsit idolii Egiptului. Atunci am pus de gând să-Mi vărs mânia peste ei, să-Mi sleiesc mânia împotriva lor, în mijlocul ţării Egiptului”.) Dumnezeu încearcă să-i rupă de acel context sordid din țara Egiptului. Acolo se închinaseră la animale, iar vărsarea de sânge și jertfirea cărnii erau lucruri practicate în idolatrie.

Trebuie să cunoaștem acest context pentru a înțelege mai bine semnificația poruncilor date de Pavel în 1 Corinteni 8:1–13 și 10:1–33. Corintenii erau idolatri și își aduceau animalele pentru a le jertfi idolilor. Își lăsau animalul la templu, iar apoi carnea era vândută în piața de acolo. Cel mai bun mușchiuleț al zilei se cumpăra de la templul păgân; acolo era supermarketul local. În vremea Noului Testament, israeliții evlavioși erau deprinși să nu cumpere această carne care fusese jertfită idolilor. Cei dintre neamuri care s-au convertit la creștinism nu aveau nicio problemă în legătură cu consumarea cărnii care fusese jertfită idolilor, pentru că își dădeau seama că idolul nu însemna nimic. Însă creștinului evreu nu-i plăcea să mănânce împreună cu creștinul neevreu, din cauza acestor diferențe legate de carnea jertfită idolilor. Acest capitol din cartea Leviticului ne oferă contextul pentru înţelegerea pasajului din Corinteni.

Este interesant de observat că, atunci când marele Conciliu de la Ierusalim a transmis hotărârea sa, Iacov a vorbit în numele tuturor, spunând: „De aceea, eu sunt de părere să nu se pună greutăţi acelora dintre Neamuri care se întorc la Dumnezeu; ci să li se scrie doar să se ferească de pângăririle idolilor, de curvie, de dobitoace sugrumate şi de sânge” (Fapte 15:19–20). Dumnezeu îi învăța pe creștinii neevrei faptul că viața este sacră.

Permiteți-mi să mai spun aici că până în zilele noastre uciderea animalelor pentru hrană este încă asociată cu închinarea păgână printre hinduși și în Persia... Copiii lui Israel aveau, de fapt, foarte puțină carne să mănânce în pustie. Cred că incidentul cu prepelițele arată acest lucru. Ei s-au plâns că nu aveau carne să mănânce și au strigat: „Cine ne va da carne să mâncăm?” (Num. 11:4). Acest lucru se întâmpla cu toate popoarele din antichitate și chiar și astăzi destule popoare sărace sau bigote nu prea consumă carne... ca să nu mai vorbim de influența mișcărilor moderne vegetariene!

Un animal curat folosit pentru hrană trebuia înjunghiat la ușa Cortului întâlnirii. Sângele trebuia scurs acolo, pus apoi pe altar, iar grăsimea era adusă ca o jertfă de un miros plăcut Domnului. Aceasta era o jertfă de mulțumire. Ce mai rămânea din animal îi era restituit proprietarului, care îl putea găti pentru a fi mâncat. Din acest motiv credincioșii evrei erau ofensați de faptul că neevreii mâncau carne cumpărată din temple păgâne.

Să nu-şi mai aducă jertfele lor la idolii cu care curvesc. Aceasta va fi o lege veşnică pentru ei şi pentru urmaşii lor. (Lev. 17:7).

Am spus deja că termenul idoli din acest verset este în original „cei păroși” sau țapi. Același termen apare și în 2 Cronici 11:15: „Ieroboam a pus preoţi pentru înălţimile, pentru ţapii şi pentru viţeii pe care îi făcuse.” Așa a făcut Ieroboam, fiul lui Nebat, pe Israel să păcătuiască.

Aici se face referire la cultul naturii, degradant și imoral, asociat cu zeul păgân Pan. Dumnezeu spune poporului Său: „Să nu cumva să faceți așa ceva! Aduceți animalul la ușa Cortului întâlnirii.” De aceea pedeapsa menționată în versetul patru era atât de severă. Detaliile s-au schimbat atunci când au intrat în țara promisă, însă principiul învățat aici este veșnic.

Acesta este un lucru foarte important pe care trebuie să-l înțelegem noi astăzi. Israeliţii trăiau în pericolul de a se întoarce la idolatrie și la imoralitate crasă... așa cum azi sunt în expansiune tendințele de întoarcere la cultul naturii. Dragi ascultători, întoarcerea la modul de viață primitiv este o întoarcere la acest fel de lucruri. Dumnezeu a vrut să-i protejeze pe ei și vrea să ne protejeze și pe noi de idolatrie și imoralitate.

Să le spui, dar: „Dacă un om din casa lui Israel sau dintre străinii care locuiesc în mijlocul lor aduce o ardere de tot sau vreo altă jertfă, şi n-o aduce la uşa Cortului întâlnirii, ca s-o aducă jertfă Domnului, omul acela să fie nimicit din poporul lui.” (Lev. 17:8–9)

Dumnezeu vorbește foarte clar despre aducerea unui animal pentru hrană proprie sau aducerea lui ca jertfă. El nu le permitea israeliţilor să aducă un animal ca jertfă, iar apoi să-l ia acasă să-l mănânce. În aceste două versete se vorbește despre aducerea unui animal ca ardere de tot. Când animalul era adus ca jertfă, ritualul trebuia să decurgă potrivit legii arderii de tot. Exista un singur loc pentru aducerea jertfelor şi Dumnezeu a repetat mereu acest lucru pentru a-i împiedica pe israeliți să cadă în idolatrie.

Această poruncă era valabilă și pentru străinii care își stabiliseră domiciliul în Israel. Întotdeauna a existat pericolul influenței exercitate de prezența păgânilor aflaţi în mijlocul israeliţilor. Tendința era ca israeliții să urmeze căile păgânilor mai degrabă decât să-i câștige pe aceștia pentru Domnul.

Nouă ni se spune astăzi: „De aceea, preaiubiţii mei, fugiţi de închinarea la idoli” (1 Cor. 10:14). Iar apoi: „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? De aceea: „Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi” (2 Cor. 6:14–17).

Acesta este un principiu foarte important transmis bisericii. Există pericolul asocierii cu cei necredincioși – în religie, în politică, în căsătorie, în afaceri sau în viața socială. Dumnezeu a lăsat în Cuvântul Său un avertisment în legătură cu acest lucru.

Reamintesc: două lucruri importante sunt reglementate în acest capitol 17 din cartea Leviticul: atitudinea israelitului față de locul corect/desemnat drept potrivit pt aducerea/înjunghierea animalelor pt jertfă, și atitudinea față de sângele jertfei. Jertfa nu putea fi luată decât dintre animalele curate, înjunghierea lor nu se putea face oriunde și oricum, sângele trebuia adus în mod obligatoriu înaintea Domnului, iar bucuria de a mânca din carnea lor era de fapt bucuria și mulțimirea prezenței lui Dumnezeu.

Lucrul cel mai important în aducerea jertfei era sângele – nimeni din Israel, și cu niciun chip, nu avea voie să se atingă de sânge! Sângele care nu se stropea în Cortul întâlnirii sau de jur împrejurul altarului trebuia vărsat la picioarele altarului. Dimpreună cu grăsimea animalului, sângele era în întregime al Domnului! Despre interdicția de a mânca sânge este vorba și în următoarele versete:

Dacă un om din casa lui Israel sau din străinii care locuiesc în mijlocul lor mănâncă sânge de orice fel, Îmi voi întoarce faţa împotriva celui ce mănâncă sângele şi-l voi nimici din mijlocul poporului său. Căci viaţa trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre, căci prin viaţa din el face sângele ispăşire. (Lev. 17:10–11).

Consider că acest verset 11 este unul din versetele-cheie ale acestei cărți, deopotrivă cu principiul pe care-l evidențiază: viața este în sânge. Acest lucru este reafirmat în versetul 14 şi putem afirma că adevărul de mai sus  este temeiul oricărei jertfe. Această lege a substituției, care a operat de-a lungul istoriei (începând cu jertfa lui Abel) a făcut posibilă substituirea nostră în moarte de către Domnul Isus Hristos; așa cum marele preot făcea ispășire pentru întregul norod, în baza unui drept de reprezentare specific preoțesc, la fel – pe același tipar al reprezentării și-al înlocuirii – Isus Hristos S-a identificat cu omul, devenind reprezentantul întregii omeniri înaintea lui Dumnezeu. Și după cum în Ziua ispășirii păcatele întregului norod erau adunate pe marele preot și api transferate pe țapul pt Azazel, tot așa păcatele întregii omeniri au fost preluate de Domnul Isus și deșertate în părțile cele mai de jos ale pământului, unde ne spune Cuvântul că a ajuns Mântuitorul. Și odată ce păcatele au fost luate de pe noi, neprihănirea lui Isus Hristos, Marele nostru Preot, a fost atribuită tuturor oamenilor. „Căci, după cum, prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.” (Romani 5:19)

De aceea am zis copiilor lui Israel: „Nimeni dintre voi să nu mănânce sânge şi nici străinul care locuieşte în mijlocul vostru să nu mănânce sânge. Dacă vreunul din copiii lui Israel sau din străinii care locuiesc în mijlocul lor vânează o fiară sau o pasăre care se mănâncă, să-i verse sângele şi să-l acopere cu ţărână. Căci viaţa oricărui trup stă în sângele lui care este în el. De aceea am zis copiilor lui Israel: «Să nu mâncaţi sângele niciunui trup; căci viaţa oricărui trup este sângele lui: oricine va mânca din el va fi nimicit.»” (Lev. 17:12–14).

Isus Hristos a spus la un moment dat un lucru foarte interesant: „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine, şi Eu rămân în el” (Ioan 6:54–56). Pentru că viața trupului este în sânge, Isus spune aici că trebuie să acceptăm prin credință sângele Său vărsat pentru păcatele noastre și apoi primim viața. Isus Și-a vărsat sângele și Și-a dat viața. Viața este în sânge.

Acesta este un adevăr mare și veșnic. Așa se explică faptul că jertfa lui Abel a fost mai bună decât cea a lui Cain. Sângele este cel ce face ispășire pentru suflet; sângele lui Hristos este singurul care poate spăla păcatele. Nu este nimic ofensator în ce privește sângele; ofensa rezidă în păcatul nostru.

De păcat ce m-ar spăla?

Numai sângele lui Isus!

Şi unde m-aş vindeca?

Numa-n sângele lui Isus!

 

Oh, fluviu minunat

Ce spală de păcat!

Aici sunt împăcat,

Prin sfânt sângele lui Isus!

 

Oricine, fie băştinaş, fie străin, care va mânca dintr-o fiară moartă sau sfâşiată, să-şi spele hainele, să se scalde în apă şi va fi necurat până seara; apoi va fi curat. Dacă nu-şi spală hainele şi nu-şi scaldă trupul, îşi va purta fărădelegea lui.’” (Leviticul 17:15-16)

Iar la porunca de a nu mânca sânge cu niciun chip, se adaugă în mod natural și interdicția de a consuma carnea nimalelor moarte; pe de o parte, această poruncă se lega de precedenta – pt că nu se putea ști dacă sau cât din sângele animalului mort se va fi scurs din el – iar pe de altă parte atingerea de un cadavru aducea întinare pe orice israelit.

A fi poporul lui Dumnezeu înseamnă a fi o preoție sfântă, a fi îmbrăcați cu hainele albe ale neprihănirii, a fi o preoție care-L reprezintă pe Dumnezeu – prin tot ce facem sau suntem. Singura șansă de supraviețuire a preoției noastre, atunci când păcatele ne asaltează dinăuntru și din afară este curățarea și smerirea sufletelor noastre în ziua cea mare a Ispășirii.

Pentru că Isus Hristos, Marele Preot perfect, dar și jertfa de ispășire desăvârșită, a murit și-a înviat pentru noi, Domnul hotărăște și ne reamintește că ziua cea mare a ispășirii – este AZI! Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii.” (2 Corinteni 6:2)