Leviticul 19:1-18 | Itinerar Biblic | Episodul 192

Dragi ascultători, nu e nimic mai relevant pt puterea de fascinație constructivă a Cuvântului lui Dumnezeu, ca această dependență de el pe care o exercită chiar și când parcursul ne poartă prin secțiuni deloc spectaculoase, precum cartea Leviticul – socotită de mulți desuetă. Dar așa cum viața are și vârfuri și văi, și zone scăldate în lumină și umbre, și realizări și alunecări (și prin fiecare Dumnezeu ne vorbește și construiește ceva!) – la fel Cuvântul Său are forță, sens, scop prin orice segment al Său, în întregime Biblia fiind inspirată și de folos... Mai cu seamă celui ce-o parcurge cu răbdare, atenție, consecvență, Sfânta Scriptură îi revelează mesaje, personaje, caracteristici, fapte, principii, expresii care valorează enorm în economia vieții – în imediatul, dar și-n perspectiva ei eternă.

Cred cu tărie că așa se întâmplă și cu dvs., și pentru că iată suntem tot împreună pe măsură ce înaintăm în Leviticul – a treia carte a VT. Suntem într-o secțiune a cărții în care Decalogul este explicat și aplicat în contextul și termenii vieții sociale a poporului Israel. Nu mă pot gândi la ceva mai practic decât această secțiune. Dragi prieteni, poruncile lui Dumnezeu nu sunt simple teorii despre viaţă sau tratate teologice. Ele reprezintă un mod de viaţă pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la cei care vor să se închine Lui.

După ce am văzut ce anume pretinde Dumnezeu copiilor lui Israel în ce privește curăția alimentară, a trupului, a hainelor și a caselor, a urmat un accent explicativ pus pe Ziua cea mare a curățării anuale, care era Yom Kippur la evrei – zi în care Israel trebuia să se curățească și să se smerească; de asemenea, Cortul întâlnirii trebuia curățat, împreună cu tot instrumentarul său – care, pe parcursul anului, fusese impregnat prin atingerea cu sângele jertfelor.

Există o desfășurare logică, o dezvoltare secvențială inteligibilă și inteligentă a acestei părți din secțiunea consacrată Curățărilor – cap. 11-22 din cartea Leviticul. La bază este atenția acordată și exigențele impuse individului. Dumnezeu i-a vorbit la început despre hrana lui, și l-a ajutat să învețe să se ocupe de hainele și de locuința lui; de Locașul în care se închina și la care mergea spre a obține iertarea și călăuzirea lui Iahweh; de tabăra și de regiunea în care locuia/se afla. Erau elemente și cerințe pentru fiecare copil al lui Israel – pentru că individul era cel care se hrănea, se îmbrăca, se închina, locuia... Apoi, atenția se muta pe comunitate, pe societate, și pe relațiile din cadrul acestora – pe fondul suprem al relației fiecărei persoane cu Iahweh. Poruncile din această a doua parte a cărții vizează alte domenii importante: curățenia sexuală (cap. 18), curăția relațiilor sociale și spirituale (cap. 19), pedepse capitale pt călcări de lege grave (cap. 20), puritatea preoților și a jertfelor (cap. 21-22).

Doar trecându-le în revistă, nu putem să nu ne gândim ce numeroase și scrupuloase erau exigențele solicitate închinătorilor din Israelul antic – și în consecință, de câte asemenea cerințe am fost scutiți noi, închinătorii ne-evrei actuali... Cât de minunat lucrează, cât de bun este Dumnezeu că ne-a dat Duhul Său cel Sfânt ca să rămână în noi și să lucreze la curățarea noastră. Aceasta este dinamica de care avem nevoie pentru a trăi viața creștină.

Vă reamintesc, am parcurs în ediția trecută – ocupându-ne de cap. 18 – o galerie sordidă a întinăciunii și promiscuității sexuale, vizibilă în umanitatea din care ieșise, dar și-n mijlocul căreia urma să „aterizeze” Israel în Canaan. A fost de-ajuns ca să ne dăm seama că pretutindeni și-ntotdeauna omenirea este prada acelorași apucături și manifestări, mai cu seamă când e vorba de hrănirea poftelor firii, și de persistența în desacralizarea a tot ce este bun, curat, împlinitor (în om și-n jurul său), ce ne vine de la Însuși Creatorul nostru. Când ne dăm seama ce grijuliu a fost Dumnezeu în alcătuirea și funcționarea și prezervarea noastră, și cât de libertin și destructiv acționează mintea și membrele noastre (înrâurite de vrăjmașul sufletelor noastre) – ca să ne „înfunde”, să ne învinovățească și condamne, să ne despartă de Dumnezeul cel viu! – spuneți-mi dacă nu vă umpleți de mânie față de propria murdărie și neputință, față de falimentul cvasi-continuu la care continuăm să contribuim... deși (nu?) dorim cu totul altceva!...  

Pe de altă parte, ar trebui să ne copleșească în egală măsură îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu, șansele nenumărate pe care le pune la dispoziția poporului Său – pentru a-și reveni, pentru a se curăța! Atenție însă: așa cum nici chiar legământul în care inclusese Iahweh pe Israel nu i-a putut scăpa de consecințele neascultării lor, la fel va exista o limită și-n ce privește amploarea și înmulțirea fărădelegilor noastre. De aceea, când Dumnezeu vorbește (evreilor sau neamurilor) atenționându-i asupra relației lor cu Cel ce locuiește în ceruri, Dumnezeu le/ne spune mereu același lucru... pe care i-l spune adunării:

Domnul a vorbit lui Moise și a zis: Vorbește întregii adunări a copiilor lui Israel și spune-le: „Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul Dumnezeul vostru.” (Lev. 19:1-2)

Aș vrea să vă rog să observați că părțile introductive ale capitolelor 18 și resp. 19 sugerează că cele două capitole conțin fiecare seturi de porunci de sine stătătoare. Modul în care sunt formulate aceste introduceri atrage atenția asupra intenției divine de a pune înaintea poporului Său poruncile care urmează cu aceeași forță, ce derivă din caracterul sfânt și divin al Celui ce emite aceste porunci; vă reamintesc, primele două versete din cap. 18 sunau așa: Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: ‘Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. În cap. 18, copiilor lui Israel li se poruncea să nu facă ceea ce se făcea (ceea ce ei înșiși făcuseră) în Egipt sau ce se face în Canaan – deci, ei mai degrabă să se sfințească și să se păstreze sfinți pentru Cel ce este perfect și continuu sfânt. Asta însemna curățare și presupunea separare inclusiv de toată mizeria sexuală ce caracteriza populația din cele două locuri geografice avute în vedere.

În cap. 19, cerința de sfințire vizează un domeniu cu totul diferit, aparent banal și casnic – viața de zi cu zi: cinstirea părinților, altruismul și compasiunea față de săraci – o temă constantă în inima și învățătura Domnului! – evitarea furtului, minciunii, practicilor oculte, bârfei, urii și răzbunării, respectarea persoanelor cu handicap și a bătrânilor, cinstea în afaceri etc. A fi sfânt pentru Domnul înseamnă până în ziua de azi a trăi în asemănarea Lui, spre slava Lui, atât în lucrurile mari, vizibile, cât și în lucrurile mici – private sau comunitare. Pe de altă parte, perversiunile sexuale urâte de Domnul nu erau și nu sunt privite cu exigență sporită/mai mare decât bârfa, minciuna sau înșelătoria!

Diferența majoră dintre comportamentul sfânt aşteptat de la cel credincios sub epoca Legii, faţă de împlinirea aceloraşi aşteptări în epoca harului, este că astăzi suntem asistaţi de Duhul Sfânt; suntem uniți cu Hristosul viu. Toate cele vechi s-au dus, iar noi nu mai suntem legați de Adam, și nici sub un sistem juridic. Suntem uniți cu Hristos și, în consecință, trebuie să căutăm să-I fim plăcuți Lui. Observați că sub Lege, israeliții încercau să respecte poruncile prin propriul lor efort, și aveau nevoie să învețe că în firea umană întotdeauna va exista eșec. În contrast cu aceasta, astăzi avem explicațiile Cuvântului și lucrarea Duhului Sfânt în noi. „Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeua osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Rom. 8:3-4). „RoadaDuhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotrivaacestor lucruri nu este lege” (Galateni 5:22-23). Legea nu a putut niciodată ajunge până aici, dar Fiul lui Dumnezeu dorește să ne ducă la un nivel înalt.

Vă propun – spre a facilita abordarea și a reține esențialul conținutului – să împărțim acest cap. 19 în două jumătăți (egale!): primele 18 vers. se ocupă de relația cu semenii, iar în vers. 19-37 domeniul vizat este relația cu Dumnezeu. Atunci când Dumnezeu accentuează unele din poruncile pe care trebuiau să le păzească, El scotea de fapt în evidență domeniile în care israeliții erau slabi. Istoria lui Israel ne va arăta că Dumnezeu a conștientizat punctele lor slabe. Au primit instrucțiuni privitoare la Sabat, la evitarea idolatriei și aducerea unor jertfe corespunzătoare înaintea lui Dumnezeu; sunt domenii în care ei vor eșua din nou mai târziu. Și totuși, Dumnezeu le cere insistent israeliților să fie sfinți, și în viața lor cotidiană.

Fiecare din voi să cinstească pe mama sa și pe tatăl său și să păzească Sabatele Mele. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru (Lev. 19:3).

Poate părea ciudat ca Dumnezeu să înceapă cu porunca cinstirii părinților... dar lucrurile devin mult mai clare dacă vom înțelege că părintele ocupă o poziție asemănătoare cu cea a lui Dumnezeu în raport cu copilul său... și, mai mult: copilul învață să-L asculte pe Dumnezeu, ascultând mai întâi de părinții săi. Familia este mediul în care se formează toate elementele de bază ale vieții individului.

Apoi, Dumnezeu adaugă: „și să păzească Sabatele Mele.” El i-a cerut astfel omului, iată: o zecime din bunurile lui... și o şeptime din timpul său!

Cele două porunci menționate la început cuprind două mari diviziuni din cadrul celor zece porunci. Există o datorie față de oameni și una față de Dumnezeu. Domnul Isus Hristos le-a sumarizat pe toate (Mat. 22:36-40), ca dragoste față de Dumnezeu și față de semeni. El a spus că în acestea se cuprinde toată legea.

Legea sabatului nu are o bază morală, sau dacă are, este încadrabilă în termenii generici de ascultare și închinare a lui Israel față de Dumnezeu. În timpul declinului și apostaziei sale, Israel a păcătuit vizavi de această rânduială. Ei au refuzat să respecte zilele de sabat: „Voi care ziceţi: «Când va trece luna nouă, ca să vindem grâul, şi Sabatul, ca să deschidem grânarele, să micşorăm efa şi să mărim siclul, şi să strâmbăm cumpăna, ca să înşelăm?»” (Amos 8:5). Iată acuzațiile și dovezile lui Dumnezeu împotriva copiilor Săi!

Să nu vă întoarceţi spre idoli şi să nu vă faceţi dumnezei turnaţi. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. (Lev. 19:4).

Cuvintele de mai sus acoperă primele două porunci. Ideea aici este să nu se arunce nici măcar o privire spre idoli. Închinarea păgână a apelat la pofta ochilor prin ceremoniile ei pompoase și încă face acest lucru. Uitați-vă la procesiunile fastuoase și ritualurile fără semnificație pe care le remarcați în religiile de astăzi. Este vorba despre o „slujbă a simțurilor, pentru impresionarea ochiului.” Israel trebuia să nu-și facă idoli și să nu privească la ei. Dumnezeu râde de idoli, pentru că aceștia nu au nicio valoare și nu pot face nimic! 

Când veţi aduce Domnului o jertfă de mulţumire, s-o aduceţi aşa ca să fie primită. Jertfa să fie mâncată în ziua când o veţi jertfi sau a doua zi; ce va mai rămâne până a treia zi să se ardă în foc. Dacă va mânca cineva din ea a treia zi, faptul acesta va fi un lucru urât: jertfa nu va fi primită. Cine va mânca din ea îşi va purta vina păcatului său, căci necinsteşte ce a fost închinat Domnului: omul acela va fi nimicit din poporul lui. (Lev. 19:5–8).

Aici nu se adaugă nimic nou. Cu toate acestea, subliniem încă odată că jertfa de mulțumire trebuia să fie făcută de bunăvoie, însă chiar și așa, închinătorul nu era scutit de respectarea atentă a regulilor care erau prescrise. Orice fel de deviere de la această ordine prescrisă aducea cu sine pedepse, astfel încât cel ce a încălcat regulile să fie un exemplu pentru popor.

În zilele noastre sunt anumite persoane în slujirea creștină care par să creadă că își pot lua de unii singuri anumite libertăți pe care alții nu le pot lua. Sau, alții consideră că dacă au oferit bisericii contribuții materiale substanțiale ar trebui să beneficieze de atenție și privilegii speciale. Observați că jertfa de mulțumire se făcea de bunăvoie, însă detaliile ei erau respectate cu meticulozitate. Toți trebuie să ne apropiem de Dumnezeu potrivit termenilor Săi. Orice deviere de la ordinea prestabilită atrăgea după sine pedepse. Aceasta nu era o lege morală, ci una care ținea de detalii, motiv pentru care exista un pericol și mai mare de eșec. O, cât de mulți oameni astăzi fac juruințe față de biserică, dar apoi își iau libertatea să n-o mai respecte, dacă nu mai doresc! Dumnezeu spune: „Dacă vei face ceva în mod voluntar, atunci fă-o cum se cuvine.”

Odată a trebuit să merg la un post de televiziune pentru a face o înregistrare care avea să fie difuzată pe plan local. Când am ajuns, înregistrau un program de televiziune foarte popular, și m-am uitat și eu... Am fost atât de impresionat de dedicarea celor ce lucrau pt spectacolul acela, încât am rămas să privesc mai mult timp... și poate că cineva se întreabă de ce am făcut asta. Ei bine, am stat printre creștini atât de mult încât mi-a făcut bine să stau și în mijlocul unor oameni foarte dedicați! Sigur, veți spune că erau dedicați pentru că erau plătiți foarte bine... dar vă spun: chiar dădeau ce aveau mai bun!

Prea mulți creștini se scuză cu privire la ceea ce fac, spunând că este doar muncă voluntară. Dar Dumnezeu ne spune: „Dacă faci ceva, atunci fă din toată inima, fă-o aşa cum trebuie... Când vii înaintea Mea, adu jertfa astfel încât să fie primită!” Eu zic mai bine să nu te implici în lucrarea lui Dumnezeu, dacă nu ești gata să dai tot ce ai mai bun! Sunt convins că într-o zi mulți creștini vor fi judecați pentru lenea lor. Mulți se laudă că s-au implicat în câte ceva... „Am predat la școala duminicală.” Dragul meu, de câte ori ai întârziat? De câte ori nu ți-ai pregătit lecția? Te asigur că cei ce lucrau pentru spectacolul de televiziune de care-am menționat știau exact care era rolul lor. Eu văd în jurul meu adesea învățători de școala duminicală răsfoind prin manual, încercând să găsească ceva să spună. Cred că Dumnezeu ne va judeca într-o zi în privința aceasta. El ne spune să nu venim cu o jertfă de bunăvoie, dacă nu o facem în modul potrivit!

În continuare, în Lev. 19:9–10, Domnul ne cercetează și ne luminează în ce privește relația și atitudinea față de săraci:

Când veţi secera holdele ţării, să laşi nesecerat un colţ din câmpul tău şi să nu strângi spicele rămase pe urma secerătorilor. Nici să nu culegi strugurii rămaşi după cules în via ta şi să nu strângi boabele care vor cădea din ei. Să le laşi săracului şi străinului. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.

Aici vedem minunata purtare de grijă a lui Dumnezeu față de cei săraci. Dumnezeu nu i-a desemnat pe toți ca beneficiari ai carității; nu lasă niciodată pe cineva să lenevească, să nu producă nimic și să primească ajutor social. De cei săraci se avea grijă oferindu-li-se posibilitatea de a munci. Acesta era un echilibru extraordinar între capitalismul-fără-inimă și socialismul-fără-Dumnezeu. Tot ceea ce nu aduna un fermier după prima recoltare trebuia să fie lăsat pentru cei săraci. Metoda antică de recoltare, cea manuală, lăsa circa 10%-20% din grâne pe câmp. Aceeași lege se aplica și cu privire la culturile de viță-de-vie. Când am fost la o întâlnire în Turlock, California, cineva mi-a spus să merg în vie și să mănânc struguri, fiindcă știa că îmi plac foarte mult. Era după vremea recoltei, când toți culegătorii erau deja plecați. Aș fi putut umple o camionetă cu struguri, dacă aș fi avut una. În aceeași seară, le-am spus celor prezenți la întâlnire că am aplicat/beneficiat de Leviticul 19:10 – am cules strugurii rămași după recoltare. Așa a purtat Domnul de grijă poporului Său. Metoda Lui, prin care s-a ocupat de problema sărăciei, a fost să-i determine atât pe cei avuți cât și pe cei fără dare de mână să fie recunoscători față de mâna bună a lui Dumnezeu.

Lapidar, dar ferm, Domnul continuă să legifereze relația omului cu semenul său:

Să nu furaţi şi să nu minţiţi, nici să nu vă înşelaţi unii pe alţii. Să nu juraţi strâmb pe Numele Meu, căci ai necinsti astfel Numele Dumnezeului tău. Eu sunt Domnul. (Lev. 19:11–12).

Aceasta reiterează cea de-a opta și a noua poruncă. „Să nu furi. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău” (Exod 20:15–16). Toate sunt incluse aici: hoția, înșelătoriile, minciuna, jurământul fals. Potrivit definiției lui Dumnezeu orice falsitate este o formă de hoție.

Cea de-a treia poruncă este inclusă în versetul 12. Numele lui Dumnezeu este sfânt și creștinul trebuie să demonstreze sfințenia Domnului în cadrul afacerilor sale, fiind cinstit și corect în toate tranzacțiile pe care le face.

Să nu asupreşti pe aproapele tău şi să nu storci nimic de la el prin silă. Să nu opreşti până a doua zi plata celui tocmit cu ziua. (Lev. 19:13).

Trebuie să plătim pe oricine lucrează pentru noi. Dă-mi voie să-ți spun că eu cred că Dumnezeu susține munca. Tatăl meu a fost muncitor și cel mai mult mi-l amintesc fiind îmbrăcat în salopetă (evocă JVMcGee). Construia mașini de egrenat bumbac, în Texas, și multă vreme n-am știut că afacerea era la limita subzistenței. Iacov spune: „Ascultaţi acum voi, bogaţilor! Plângeţi şi tânguiţi-vă, din pricina nenorocirilor care au să vină peste voi. Bogăţiile voastre au putrezit, şi hainele voastre sunt roase de molii” (Iacov 5:1–2). Versetul 6 din același capitol continuă: „Aţi osândit, aţi omorât pe cel neprihănit care nu vi se împotrivea!”    Munca fără Dumnezeu este îngrozitoare și tot așa este și capitalismul fără El. Cred că în legătură cu acest aspect suntem într-un pericol real acum!

Să nu vorbeşti de rău pe un surd şi să nu pui înaintea unui orb nimic care să-l poată face să cadă; ci să te temi de Dumnezeul tău. Eu sunt Domnul. (Lev. 19:14).

O persoană cu handicap de vedere mi-a povestit cum a fost înșelat de un vânzător care a venit la el. Vă spun că astfel de lucruri groaznice încă se fac astăzi. Dumnezeu a pus de două ori accent pe Numele Său în discuția despre cei surzi și orbi. El se preocupă de cei slabi, neajutorați și infirmi, și mustră inimile împietrite ale oamenilor fără scrupule!

Să nu faceţi nedreptate la judecată: să nu cauţi la faţa săracului şi să nu părtineşti pe nimeni din cei mari, ci să judeci pe aproapele tău după dreptate. (Lev. 19:15)

Aici este un cuvânt pentru cei așezați pe banca judecătorilor, atât de necesar pentru judecătorii din zilele noastre! Mi-aș dori ca unii dintre ei să-și amintească de faptul că se află în acea poziție, nu pentru că i-a pus acolo vreun politician, ci deoarece ei îl reprezintă pe Dumnezeul cel Atotputernic. Prin urmare, ei trebuie să judece fără părtinire.

Shakespeare a scris în Henry al VIII-lea: „Cerul este încă deasupra tuturor; acolo șade un judecător pe care niciun rege nu-l poate corupe.” Iar Socrate a spus: „Patru lucruri are de făcut un judecător: să asculte curtenitor, să răspundă înțelept, să analizeze serios și să decidă imparțial.” În continuare, Iahweh merge și mai în detaliu:

Să nu umbli cu bârfe în poporul tău. Să nu te ridici împotriva vieţii aproapelui tău. Eu sunt Domnul. Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău, dar să nu te încarci cu un păcat din pricina lui. Să nu te răzbuni şi să nu ţii necaz pe copiii poporului tău. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sunt Domnul. (Lev. 19:16–18).

A bârfi înseamnă a umbla cu vorba. Este mai bine să rămâi tăcut, dacă spunând adevărul îl vei distruge pe aproapele tău.

Sir Walter Scott a scris despre: „Vorbitori ordinari, lachei sâsâiți, tăind gâturi sincere prin șoapte.” Altcineva a spus: „Nu poți crede tot ce auzi, dar poți repeta.” Iacov a avut multe de spus în această privință. Am scris și eu (JVMcGee) o broșură intitulată Limbi încinse. Știi ce este o limbă încinsă? Poate fi chiar limba ta, când o lași să spună ceva îngrozitor. Este cel mai periculos lucru din lume, mai periculoasă decât o bombă atomică.

„A te ridica împotriva vieții aproapelui tău” înseamnă a ucide. Ura nu era/este pusă la același nivel cu crima, însă rămâne interzisă. Domnul Isus însă le-a pus laolaltă și a spus că dacă urăști, ești un criminal (Mat. 5:21-22).

Opusul tuturor acestor interdicții este găsit în porunca sublimă „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Creștinul beneficiază (Gal. 6:1) de sinteza celor de mai sus: „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu!”