Leviticul 19:19-37 | Itinerar Biblic | Episodul 193

Stimați ascultători, pomeneam și data trecută seducția pozitivă exercitată de Cuvântul lui Dumnezeu, care ne atrage pentru că are mereu ceva profund și valoros să ne transmită, indiferent de pagina la care îl deschizi! Desigur, valoarea întreagă și deplină o afli citindu-l și recitindu-l în întregime, și reflectând atât la litera cât și la spiritul lui; și nu doar ca să știi mai multe, ci pentru a-ți reseta viața în acord cu voia lui Dumnezeu conținută în Sfânta Scriptură. Înțelegem deci de ce nu doar răsfoirea sa curioasă, ci deprinderea de a te hrăni (pe lângă pâinea zilnică, pe care tot El ne-o asigură!) și cu orice cuvânt care ne vine de la Dumnezeu – ne va facilita integrarea sa în viața cotidiană; pășind și respirând în ritmul inspirat de Dumnezeu în Biblie, vom fi în măsură să captăm plus-valoarea, siguranța, seninătatea și pacea – și... da: și sănătatea întregii făpturi!

Ne aflăm într-o secțiune a cărții Leviticul din care ne dăm seama, prin accentele pe care le pune Iahweh, că poruncile lui Dumnezeu nu sunt simple teorii despre viaţă, doctrine sau tratate teologice... ci trasează un stil de viaţă pe care Dumnezeu îl recomandă și-l răsplătește.

Am mai afirmat că ni se pare logică desfășurarea acestei secțiuni consacrate Curățărilor – respectiv cap. 11-22, care se fundamentează pe exigențele impuse individului. Dumnezeu îi reglementează hrana, Se ocupă de hainele și de locuința lui, de Locașul în care se închina și la care venea spre a obține mila și călăuzirea lui Iahweh, de tabără sau de zona în care locuia. Apoi, atenția se mută pe comunitate, pe societate, și pe relațiile indivizilor în cadrul acestora – pe fondul suprem al relațiilor fiecărei persoane cu Dumnezeu. Poruncile din această a doua parte a cărții vizează alte domenii importante: curățenia sexuală (cap. 18), curăția relațiilor sociale și spirituale (cap. 19) pedepse capitale pt călcări de lege grave (cap. 20), puritatea preoților și a jertfelor (cap. 21-22).

Legea lui Dumnezeu ne repetă cu obstinație imperativul: „Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul Dumnezeu vostru” (pe care-l găsim și în capitolul în care ne aflăm: Lev. 19:2). Era aspectul fundamental pentru toate dimensiunile vieții poporului Israel. Într-un fel, explică tot ceea ce a pretins sau a poruncit Dumnezeu. Era o condiție care intra în țesătura rutinei zilnice. Sfințenia în viața de zi cu zi și în cadrul tuturor relațiilor constituia ținta urmărită pas cu pas de către poporul lui Dumnezeu. Apropo, este bine ca o astfel de realitate să fie subliniată din nou și astăzi. Sfințenia nu este doar o teorie, Dumnezeu a rânduit-o să fie prezentă în adâncul ființelor noastre.

Legea însă a dovedit că nu putea produce sfințenia pe care o pretindea. Ea o reclamă, solicită, dar nu poate să și furnizeze sfințenie. Legea își descoperea dreptatea ei, însă standardul său înalt era de neatins prin eforturi omenești: „Ştim însă că tot cespune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu. Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului” (Romani 3:19-20).

Motivul chemării la sfinţenie, prezentat în acest capitol 19 de cel puțin șaisprezece ori este: „Eu sunt... Dumnezeul vostru” sau „Eu sunt Domnul”. Dumnezeu trasează o linie despărțitoare clară și fermă între bine și rău, și numai El face poate decide în privința separării între ceea ce este sfânt și ceea ce nu este, El e Singurul care poate face distincţia dintre sfânt şi nesfânt. Prin urmare, nu mai avem nevoie de alte motivații, explicații sau resurse!

Spuneam data trecută că putem (și vă propuneam) să împărțim capitolul 19 în două secțiuni: primele 18 versete – care se termină cu porunca atât de bine cunoscută și omniprezentă în citatele preluate și de NT: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” – așadar domeniul vizat ni se sugerează a fi relația cu semenii; iar vers. 19-37 (care ne stau înainte azi) se încheie – vom auzi și la momentul respectiv) cu sugestia/porunca de a asculta și păzi poruncile, pentru că „Eu sunt Domnul” – deci accentul fundamental vizat este relația individului cu Dumnezeu.

Dumnezeu îi oferă aceste instrucțiuni lui Moise pentru ca el să le dea mai departe, iar aceste prescripții sunt un fel de norme metodologice (explicații detaliate) pentru Cele zece porunci. Dumnezeu solicită un comportament sfânt pe baza faptului că El Însuși este sfânt. Este bine de știut că Dumnezeu nu S-a schimbat și n-o va face vreodată, deci El continuă să solicite același tip de comportament și astăzi. „Deci, fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți altceva: să faceți totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Cor. 10:31). „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” (2 Cor. 5:17). „De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji şi puneţi-vă toată nădejdea în harul care vă va fi adus la arătarea lui Isus Hristos. Ca nişte copii ascultători, nu vă lăsaţi târâţi în poftele pe care le aveaţi altădată, când eraţi în neştiinţă. Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci este scris: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” (1 Petru 1:13 -16).

Poruncile din acest capitol 19 din Leviticul au pornit din contextul casnic (vers. 3-8), au trecut în domeniul de activitate (holda și via – vers. 9-10), și au atins și relațiile cu semenii în viața de zi cu zi (11-14), ajungând până la poarta cetății (vers. 15-18), acolo unde se întâlneau adesea locuitorii, fiind atât locul unde se primeau vești și livra zvonuri, cât și cel unde se făceau și rosteau judecățile. După cum ni se va reconfirma în ultima carte a Pentateuhului (Deuteronomul), a-ți iubi aproapele înseamnă a-i respecta viața, demnitatea și bunurile. Israelitul era chemat sa facă totul în lumina adevărului și dreptății, ca să nu se încarce de păcat. Răzbunarea era a Domnului – erau de-ajuns mustrarea și iertarea, care trebuiau să pună capăt oricăror neînțelegeri și conflicte! Cât de necesare și actuale rămân și azi astfel de prescripții divine! Și dacă prima jumătate a capitolului se încheie cu porunca în care ni se spune că se cuprinde toată Legeași prorocii („Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” – vers. 18), formula introductivă a celei de-a doua jumătăți a cap. 19 („Să păziți legile Mele” – vers. 19) ne propulsează într-un plan superior, din sfera umană în cea spirituală.

Ceea ce vom avea deci în vedere în cele ce urmează este ceea ce contează esențial și suprem: relația cu Dumnezeu Însuși!... Chiar dacă, într-o primă fază, căile prin care israelitului i se solicită raportarea la cele spirituale – ne apar a fi mai degrabă surprinzătoare:

Să păziţi legile Mele. Să nu împreunezi vite de două soiuri deosebite; să nu semeni în ogorul tău două feluri de seminţe; şi să nu porţi o haină ţesută din două feluri de fire. (Lev. 19:19).

Astfel de porunci par ciudate pentru noi – mai cu seamă într-o vreme în care e tot mai greu să distingi autenticul de imitație, când tehnologia permite tot felul de proceduri, combinații și soluții cu care iese în întâmpinarea unei umanități tot mai pragmatice. Nici exegeții și cercetătorii unor astfel de texte și mentalități nu sunt unanimi... Unii cred că e vorba de principii generale și legi puse de Dumnezeu în natură – conform cărora diferitele soiuri de animale și plante au arealuri și condiții proprii, pe care oamenii trebuie să le respecte. Se poate ca împreunarea vitelor de soiuri diferite să ducă în cele din urmă la sterilitate, deci soiuri neviabile... sau semănarea mai multor tipuri de semințe pe același lot să ducă la obosirea mai rapidă a pământului... iar amestecarea diferitelor fire și fibre textile în aceeași țesătură să ducă la disconfort, prin electricitate statică și chiar alergii... Este de asemenea posibil – susțin alții – ca amestecarea diferitelor soiuri de vite să aibă de-a face cu ritualuri păgâne, prin care se invocau zeii fertilității. Poate că de aceea Domnul afirmă apăsat, de la bun început: „Să păziți legile Mele”, nu cerințele altor zeități sau eresuri.

Andrew Bonar sublinia un aspect legat de porunca de a nu amesteca soiuri diferite de plante sau animale: „Astfel de porunci care vizau lumea materială constituiau lecții cu aplicații spirituale. Prin astfel de cerințe, Domnul amintea mereu israeliților imperativul purității, sfințirii, neamestecării cu popoarele din jur și cu trăirile lor păgâne și murdare. Amestecul atentează la sfințenie, credincioșia față de Singurul Dumnezeu adevărat exclude orice tentativă de compromis, de slujire la doi stăpâni.” De fapt, că nimeni nu poate sluji bine amândurora, va întări Însuși Mântuitorul, care și motivează (Mat. 6:24): „Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.”

Așadar, Dumnezeu îi învață pe israeliți mari adevăruri spirituale prin intermediul simbolurilor și al ceremoniilor. Ei nu aveau voie să aibă animale sau plante hibride, prin aceasta Dumnezeu dorind să-i înveţe că nu trebuie să fie niciun amestec între adevăr și eroare, aspect subliniat de Domnul Isus și în parabola grâului și a neghinei (Mat. 13). Apostolul Pavel spune: „Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa dracilor” (1 Cor. 10:21).

Mai departe, după planul fizic, Iahweh abordează planul moral:

Când un om se va culca cu o femeie, roabă logodită cu un alt bărbat, şi ea n-a fost răscumpărată de tot sau slobozită, să fie pedepsiţi amândoi, dar nu pedepsiţi cu moartea, pentru că ea nu era slobodă. El să aducă Domnului pentru vina lui, la uşa Cortului întâlnirii, un berbec ca jertfă pentru vină. Preotul să facă ispăşire pentru el înaintea Domnului, pentru păcatul pe care l-a făcut, cu berbecul adus ca jertfă pentru vină; şi păcatul pe care l-a făcut îi va fi iertat. (Lev. 19:20–22).

Cele de mai sus au legătură cu cea de-a șaptea poruncă și se referă la protejarea femeii care era sclavă. Evident, se ridică o întrebare naturală: „Dumnezeu aprobă aici sclavia?” Nu. Dumnezeu admite situația păcătoasă provocată de inimile împietrite ale oamenilor, așa după cum procedase și în cazul divorțului (Mat. 19:8). Acesta era considerat un păcat făcut de oameni, tocmai de aceea era nevoie de o jertfă pentru vină. Femeia nu trebuia să aducă jertfă.

Dacă ar fi să tragem o învățătură duhovnicească am putea spune că e vorba despre noi – când uităm cine este adevăratul stăpân, când ne imaginăm că ne putem trăi viața cum vrem, raportându-ne la planul orizontal și la dorințele firii... și credem că avem doar bunuri, drepturi și ocazii, dar uităm că la rândul nostru avem un Stăpân în ceruri!

Respectarea legislației divine acoperă și registrul economic, cum vedem în continuare

Când veţi intra în ţară şi veţi sădi tot felul de pomi roditori, roadele lor să le priviţi ca netăiate împrejur; timp de trei ani să fie netăiate împrejur pentru voi; să nu mâncaţi din ele. În al patrulea an, toate roadele să fie închinate Domnului, spre lauda Lui. În al cincilea an, să mâncaţi roadele, ca ele să vi se înmulţească din ce în ce mai mult: Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. (Lev. 19:23–25).

Această lege pare să fie ciudată pentru cei care nu sunt dendrologi [specialiști ce se ocupă cu studierea arborilor; n. tr.]. Aceștia însă confirmă că pomii tineri vor crește mai repede și vor da o roadă mai bună dacă mugurii lor sunt tăiați (circumciși) în primii ani. Desigur că Domnul știa acest lucru, iar lecția spirituală pe care El le-o dă aici israeliților este că primele roade îi aparțin Domnului. Și mai arată și că „orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor…” (Iacov 1:17).

În plus, înfrânarea la care-i obliga porunca îi determina să-și gândească/evalueze viața nu în termenii acumulărilor prin eforturile proprii, ci în termenii întâietății acordate lui Iahweh și ai totalei dependențe de El – lucru de certă actualitate și importanță pentru orice credincios! Ascultarea de Dumnezeu și bizuirea pe El nu rămân niciodată nerăsplătite!

Ajungem acum și în planul spiritual – în vers. 26-31 Domnul pune din nou problema practicilor oculte, o „bombă cu ceas” la baza relației cu Iahweh, care tocmai de aceea Se recomandă repetat și apăsat:

Să nu mâncaţi nimic cu sânge. Să nu ghiciţi după vârcolaci, nici după nori. Să nu vă tăiaţi rotund colţurile părului şi să nu-ţi razi colţurile bărbii. Să nu vă faceţi tăieturi în carne pentru un mort şi să nu vă faceţi slove săpate pe voi. Eu sunt Domnul. (Lev. 19:26–28).

Vedem aici șase porunci care condamnă practicile și superstițiile păgânilor. Nu era voie să se mănânce carnea împreună cu sângele din ea. Nu era voie să-și radă colțurile părului și nici să-și lase mici smocuri. Ei nu trebuiau să se poarte ca păgânii atunci când murea cineva drag.

Dacă nu uităm că Israel abia ieșise din contextul Egiptului care-și lăsase amprenta după 4 secole de coabitare și exploatare, înțelegem de ce Iahweh reia aspecte care în cultura din care Israel ieșise erau banalități, dar care pentru Domnul însemnau trufie și idolatrie. Cam aceleași fel de prescripții scoate în evidență Dumnezeu și la a doua dare a Legii (Deut. 14:1-2). Atât aici, cât și acolo, după enunțarea poruncii se subliniază/reiterează identitatea și supremația lui Iahweh, și dreptul Acestuia asupra lui Israel!

Să nu-ţi necinsteşti fata dând-o să fie curvă, pentru ca nu cumva ţara să ajungă un loc de curvie şi să se umple de fărădelegi. (Lev. 19:29).

Aici se observă o condamnare a unor practici mizerabile (din păcate perpetuate până în zilele noastre, în anumite medii. Am citit undeva că bărbații dintr-o asemenea zonă a lumii merg la facultate cu banii pe care soțiile lor îi câștigă ca prostituate. Îngrozitor!)

Aici însă, porunca pare a se adresa cel mai probabil părintelui fetei respective. Aduceți-vă aminte de cazul Lot – în societatea respectivă, părintele avea dreptul să consimtă/dea fiica în vederea practicării prostituției. Ispita de a câștiga aparent ușor – deși murdar și mârșav! – era (și este) mare... și pe măsură de urâtă Domnului!

O altă interpretare posibilă a acestui verset ar putea viza domeniul prostituției sacre. Canaanul era impregnat de așa ceva – Astarteea era una din zeitățile canaanite populare, influente, și nu e de mirare că mânia lui Dumnezeu a vizat-o cu predilecție. Practicile cultului acesteia includeau așa zise legături sexuale mistice, acte prin care se invoca binecuvântarea pământului și averilor adepților respectivului cult. Aceste prostituate sacre (ce alăturare oribilă!) erau racolate dintre fiicele țării sau poporului respectiv.

Putem învăța de aici și pentru noi azi că atunci când curvia este încurajată de însăși religia sau legislația unei țări, din fața poftelor omenești se ia orice barieră. Țara ajungea și devine astfel un loc de curvie legiferată, generalizată, fapt care atrage mânia lui Dumnezeu!

Să păziţi Sabatele Mele şi să cinstiţi Locaşul Meu cel Sfânt. Eu sunt Domnul (Lev. 19:30).

Sabatul era semnul relației dintre Dumnezeu și copiii lui Israel și trebuia respectat cu strictețe. Faptul acesta este explicat în detaliu în Exodul 31:13-17.

Să nu vă duceţi la cei ce cheamă duhurile morţilor, nici la vrăjitori: să nu-i întrebaţi, ca să nu vă spurcaţi cu ei. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. (Lev. 19:31).

Aceasta este una din multele avertizări împotriva spiritismului și a demonismului. Scriptura recunoaște și respinge caracterul supranatural și satanic al acestei practici. Ocultismul, magia sunt și azi practicate și atractive pentru oamenii inconștienți care în serios sau în joacă își închipuie că-și pot astfel influența viitorul, dar care nu fac altceva decât să se condamne – fatalismului imediat, și pedepsei divine veșnice! Pentru că, atunci când a afirmat că omul va trăi doar prin păzirea poruncilor Sale, Dumnezeu Și-a precizat și intenția, și atitudinea față de creatura mâinilor Sale, a cărei fericire și împlinire o urmărește... și de la care nu cere decât ascultare și încredere! Apelarea la ghicire și vrăjitorie denotă finalmente nerecunoașterea atotputerniciei și bunătății divine, precum și lipsă crasă de credință în El, precum și opțiunea clară pentru altă sursă de putere și câștig – diavolul!

Să te scoli înaintea perilor albi şi să cinsteşti pe bătrân. Să te temi de Dumnezeul tău. Eu sunt Domnul. (Lev. 19:32).

Aceste ultime prevederi ale capitolului ne mută în planul etic: relația cu Dumnezeu prin prisma relației cu semenii, care denotă de fapt ce L-am lăsat pe Dumnezeu să schimbe sau să construiască în mintea și inima noastră!

Cei bătrâni trebuie să fie respectați, aspect repetat de mai multe ori în Sfintele Scripturi. Bătrânul, străinul, clientul, partenerul de afaceri – puteau fi oriunde întâlniți în cetate, iar legea generală care guverna atitudinea față de ei era cea din versetul 18: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sunt Domnul.”

Dacă un străin vine să locuiască împreună cu voi în ţara voastră, să nu-l asupriţi. Să vă purtaţi cu străinul care locuieşte între voi ca şi cu un băştinaş din mijlocul vostru; să-l iubiţi ca pe voi înşivă, căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. (Lev. 19:33–34).

Străinul din mijlocul israeliților trebuia să fie iubit și tratat cu bunăvoință. El era un fel de amintire a faptului că și ei au fost cândva străini în Egipt. Străinul era aproapele lor.

Trecând în revistă aceste porunci din finalul capitolului, credem că nu la întâmplare după fiecare asemenea prescripție apare fraza: „Eu sunt Domnul!” Testul ultim al realei, autenticei relații a israelitului cu Iahweh era comportamentul omului în faptul banal cotidian, în „viul vieții” cum se spune... E ușor să cinstești pe un puternic al momentului – in sensul de prestigiu, poziție sau chiar dpdv fizic – dar câți mai cinstesc bătrânii?! E natural să respecți pe oamenii locului, care par a avea un ascendent subliminal... dar pe străinul care tocmai a venit în comunitatea ta, să locuiască sau doar să muncească?! E ușor să pari cinstit sau mărinimos, când cumpenele sunt strâmbe și cântarele contrafăcute! E ușor să pretinzi că-l onorezi pe Dumnezeu la sărbători, sau că-L asculți – când îți convine sau când n-ai încotro... dar în rest?

Adevărata închinare și cinstire a lui Dumnezeu se reflectă în ascultarea de El în lucrurile banale ale fiecărei zile – între care la loc de cinste trebuie puse respectul și dreptatea arătate semenilor, indiferent de aparența, poziția sau resursele lor!    

Să nu faceţi nedreptate la judecată, nici în măsurile de lungime, nici în greutăţi, nici în măsurile de încăpere. Să aveţi cumpene drepte, greutăţi drepte, efe drepte şi hine drepte. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru care v-am scos din ţara Egiptului. (Lev. 19:35–36).

Tranzacțiile în afaceri trebuiau să fie făcute cu onestitate. Se cerea ca măsurile și greutățile să fie drepte. Copiii lui Dumnezeu au datoria de a fi diferiți față de alții, deoarece ei îl reprezintă pe Dumnezeu chiar și în contextul afacerilor pe care le desfășoară.

Să păziţi toate legile Mele şi toate poruncile Mele şi să le împliniţi. Eu sunt Domnul. (Lev. 19:37).

Dumnezeu este Stăpânul. Acesta este un motiv suficient pentru a asculta de ceea ce El poruncește. Mai poți adăuga la aceasta?

Rezumând întregul capitol, am putea spune că din moment ce Domnul este Dumnezeul nostru, și în relațiile noastre cu semenii și cu lumea spirituală ar trebui să se reflecte apartenența, dependența și responsabilitatea noastră față de El. Credincioșia în lucrurile mărunte, de zi cu zi, va da măsura credincioșiei reale față de Dumnezeu. Sfințirea mea și-a fiecăruia trebuie să se vadă în orice clipă și-n orice aspect al trăirii mele!

Așa să îmi (să ne) ajute Dumnezeu! Și să ne auzim sănătoși și data viitoare!