Leviticul 20 :1-27 | Itinerar Biblic | Episodul 194

Dragi prieteni, recunoscători pentru privilegiul și bucuria vieții de care beneficiem, ne întoarcem împreună (de fiecare dată când ne întâlnim sub acest generic) către Cartea care cuprinde esența voii supreme... Alături de lecțiile de care avem parte de fiecare dată, uneori ea ne întâmpină și cu surprize – astăzi, de exemplu, vom observa o preocupare a Cărții vieții, și-o manifestare a Domnului vieții de care eram mai puțin avizați sau preocupați. Vă mărturisesc că n-am întâlnit în Scriptură un alt capitol care să conțină atâtea condamnări la moarte, ca acest capitol 20 din Leviticul, de care ne ocupăm azi. În comentariul său consacrat celei de a treia cărți a lui Moise și a Biblie, Dr. Andrew Bonar numește acest capitol „Avertismente împotriva păcatelor foștilor locuitori ai țării”. Cu alte cuvinte, acestea erau păcatele canaaniților.

Se pare că pedeapsa capitală se impunea pentru încălcarea oricărei porunci a Decalogului. În acest capitol, însă, atunci când se prezintă codul penal privitor la pedeapsa capitală, nu sunt amintite toate Cele Zece Porunci, ci se exemplifică doar prin câteva dintre acestea. De exemplu, crima nu este prezentată în versetele din acest capitol, însă aflăm din altă parte că pentru un astfel de păcat se impunea pedeapsa capitală. De aceea am dedus că moartea era pedeapsa aplicată celui dovedit că a încălcat oricare dintre cele zece porunci.

Dumnezeul vieții a instituit și aplică pedeapsa capitală! El este singurul bun, dar și drept și neprihănit – de aceea a aplicat pedeapsa capitală cu o severitate necruțătoare.

Niciunde în Cuvântul lui Dumnezeu nu vedem că pedeapsa se dă pentru transformarea infractorului. Pedepsirea infractorilor avea în vedere binele moral al poporului, și viza descurajarea infracționalității, reducând rata acesteia. Unul din motivele care stă la baza răspândirii nelegiuirii în orice țară este o justiție slabă, cu judecători corupți sau care nu aplică legea în mod adecvat.

Auzim multe povești dulcege, pledoarii patetice sau invocarea a n drepturi ale omului, legate de pedeapsa cu moartea. Dar Dumnezeu a instituit pedeapsa capitală pentru motive bune. Trebuie să existe satisfacția unei dreptăți care nu dormitează; justiția și neprihănirea cer pedeapsa. Maiestatea, legea și sfințenia lui Dumnezeu sunt revoltate în faţa infracţiunii, prin urmare aceasta trebuie pedepsită.

Dacă nu crezi în pedeapsa capitală, dă-mi voie să-ți pun o întrebare: vrei să spui că ești mai bun decât Dumnezeu? Dumnezeu nu se scuză pentru pedeapsa capitală. Ascultă ce spune El: „Să nu pângăriţi ţara unde veţi fi, căci sângele celui nevinovat pângăreşte ţara; şi ispăşirea sângelui vărsat în ţară nu se va putea face decât prin sângele celui ce-l va vărsa” (Num. 35:33). Domnul Isus pomenește în Matei și Luca de sângele lui Abel care strigă din pământ.

Mai permiteți-mi o întrebare... Dacă un element declasat ți-ar ucide copilul, ce crezi că ar trebui să i se facă acestui criminal? Acum vorbesc despre propriul tău copil... Este ușor să fii idealist și să teoretizezi, atât timp cât nu ești implicat. Auzeam de curând despre o grozăvie întâmplată în apropiere: un bărbat a violat o tânără și l-a ucis pe cel care era împreună cu ea. O sumedenie de oameni au demonstrat în fața judecătoriei, protestând față de pedeapsa capitală. Dar fata? A ajuns să fie internată într-un spital de boli psihice. Vă asigur: părinții ei sunt pentru pedeapsa capitală! Îți spun că atunci când ești direct implicat, vezi cu totul altfel problema. Dumnezeu afirmă că astfel de făptași trebuie pedepsiți. În efortul său ultra-umanist, alimentat de din valorile răsturnate ale acestui veac, omul modern a abolit pedeapsa capitală, dar ea rămâne în Cuvântul lui Dumnezeu drept cea mai potrivită procedură pentru un bine maxim.

Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: (Lev. 20:1).

Acum, Dumnezeu îi vorbește lui Moise, nu lui Aaron sau altor oameni. El se adresează celui ce a dat legea mai departe, deoarece discuția este legată de codul penal. Pavel ne spune că cei ce sunt în poziții de autoritate și care ne conduc, nu poartă sabia în zadar. Ei au datoria de a o folosi (Rom. 13). Un judecător nu are dreptul să lase liber în societate un infractor înrăit sau recidivist, astfel încât familia ta și a mea să fie puse în pericol.

Cineva ar putea spune că scaunul electric este un instrument rău și demodat. Așa o fi! Țineți cont însă că în zilele lui Moise infractorii erau omorâți cu pietre. Vă asigur, așa ceva este mult mai neplăcut – este de-a dreptul îngrozitor. Dar să nu uităm că și nelegiuirea comisă este îngrozitoare.

Spune copiilor lui Israel: „Dacă un om dintre copiii lui Israel sau dintre străinii care locuiesc în Israel dă lui Moloh pe unul din copiii lui, omul acela să fie pedepsit cu moartea: poporul din ţară să-l ucidă cu pietre.” (Lev. 20:2).

Moloh era un zeu antic amonit, venerat cu precădere de fenicieni, simbol al lăcomiei și cruzimii. Numele lui este pomenit de 9 ori în Biblie, o dată în NT și de 8 ori în VT – dintre care de 4 ori este menționat aici în Leviticul 20. Închinarea înaintea lui Moloh era una sălbatică, violentă, crudă și brutală. Copiii erau aduși ca jertfă înaintea idolului Moloh care era încălzit până la incandescență. Istoricii afirmă că mâinile idolului erau întinse, iar copilul era aruncat „într-o groapă largă, plină de foc.” Astfel de practici erau evident satanice. Ce contrast vedem la Domnul Isus, Cel ce și-a întins brațele pentru a-i primi pe copilași, zicând celor din jur: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei.” (Mat. 19:14). Uciderea cu pietre era pedeapsa ce i se cuvenea persoanei care-i dădea lui Moloh „pe unul din copii săi” și este greu de conceput cum  s-ar fi putut opune cineva unei asemenea sentințe. Iertați-mi cruzimea, dar aș spune că omorârea cu pietre (lapidarea) era aproape ceva prea bun pentru ei.

Dragii mei, dacă judecătorii i-ar pedepsi pe părinții violenți față de niște copii neajutorați, acest gen de brutalitate din țara noastră ar putea fi restrâns în zilele pe care le trăim. Judecătorii ar trebui să-i protejeze pe copii.                                        (Lev. 20:3):

Şi Eu Îmi voi întoarce faţa împotriva omului aceluia şi-l voi nimici din mijlocul poporului său, pentru că a dat lui Moloh pe unul din copiii săi, a spurcat Locaşul Meu cel Sfânt şi a necinstit Numele Meu cel sfânt.

Acesta este cel mai puternic limbaj posibil: „Îmi voi întoarce fața împotriva omului aceluia.” Era acesta un păcat de neiertat? Nu știu, dar observăm că fiecare cuvânt este îngrozitor și plin de acuzații: „și-l voi nimici din mijlocul poporului.” Păcatul acesta era unul împotriva lui Dumnezeu, Căruia Îi spurcă locașul și Îi necinstește Numele. În Ezechiel 23:37-39, vedem că israeliții au comis păcatul respectiv, acesta fiind unul din motivele pentru care judecata lui Dumnezeu a venit asupra lor. Rețineți că într-o națiune de tip teocrație, idolatria însemna o trădare îngrozitoare.

Dacă poporul ţării închide ochii faţă de omul acela, care dă lui Moloh copii de ai săi, şi nu-l omoară, Îmi voi întoarce Eu faţa împotriva omului aceluia şi împotriva familiei lui şi-l voi nimici din mijlocul poporului lui, împreună cu toţi cei ce curvesc ca el cu Moloh. (Lev. 20:4–5).

Dacă vreun om păstra tăcerea, în cazul în care observa pe cineva închinându-se lui Moloh prin jertfirea copilului său, devenea complice la crimă. Cel ce era blând și neînțelept în aplicarea pedepsei devenea la rândul său vinovat, astfel încât trebuia să fie nimicit din poporul său, adică echivalentul pedepsei capitale.

Dacă cineva se duce la cei ce cheamă pe morţi şi la ghicitori, ca să curvească după ei, îmi voi întoarce faţa împotriva omului aceluia şi-l voi nimici din mijlocul poporului lui. (Lev. 20:6).

Spiritismul era o altă manifestare specific canaanită, fără îndoială lipsită de orice element religios... era doar o practică păgână, cu siguranță satanică. Cine ar obiecta că spiritismul nu era ceva real și nu avea nimic  supranatural în el, să fie convins că vrăjmașul, diavolul există, și că există supranatural în închinarea la cel rău. Și chiar Domnul Isus a avertizat că la sfîrșit va apărea un antihrist capabil să facă minuni și, dacă va fi posibil, să-i înșele chiar și pe cei aleși. Satan este un mincinos și tatăl minciunii. Dumnezeu spune că-și va întoarce fața împotriva celui ce se dedă la o astfel de închinare falsă.

Dar dacă un om sau o femeie cheamă duhul unui mort sau se îndeletniceşte cu ghicirea să fie pedepsiţi cu moartea; să-i ucideţi cu pietre: sângele lor să cadă asupra lor. (Lev. 20:27).

Am sărit în context tocmai la ultimul verset al capitolului, pentru că și el se ocupă de problema superstițiilor satanice. Posedarea demonică este o realitate și s-a manifestat în toate veacurile. În zilele noastre, multe secte și tot felul de „isme” sunt promovate de către cei posedați de demoni. Este o amplă lucrare de înșelare și rătăcire a lui Satan... Spre deosebire însă de aceste vremuri, în Israelul antic cei ce se implicau în practicarea sau participarea la asemenea ritualuri oculte erau sortiți pedepsei capitale.

Unii oameni sunt surprinși de faptul că închinătorii lui Satan au putere. Sigur, diavolul are putere, i s-a îngăduit să mai aibă... Însă în primul rând depărtarea de Cuvântul lui Dumnezeu, și de Dumnezeu Însuși, duce la ereziile și mulțimea de religii și secte pe care le întâlnim astăzi.

De ce a rânduit Dumnezeu pedeapsa cu moartea pentru participarea la ritualurile satanice oculte? (Lev. 20:7–8).

Voi să vă sfinţiţi şi să fiţi sfinţi, căci Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Să păziţi legile Mele şi să le împliniţi. Eu sunt Domnul care vă sfinţesc.

Aceste versete oferă un motiv bun și suficient pentru pedeapsa cu moartea – pt încălcarea oricărei porunci... pt că păcatul înseamnă călcarea Legii și este făcut la adresa/împotriva lui Dumnezeu Însuși! Poporul trebuia să fie sfânt, adică nevinovat și consacrat lui Dumnezeu, deoarece îi aparținea lui Dumnezeu – care este Sfânt. Orice deviere de la acest standard constituie o serioasă carență de comportament. A practica abominațiile amintite, însemna întoarcerea de la Dumnezeu spre Satan. Era vorba despre o trădare și adulter spiritual! Oamenii par să nu-și mai dea seama astăzi cât de serioase și de grave sunt aceste lucruri. Trăim în universul lui Dumnezeu; El este o realitate, dragi ascultători. Regulile lui Dumnezeu nu trebuie tratate niciodată cu ușurință!

Dacă un om oarecare blestemă pe tatăl său sau pe mama sa să fie pedepsit cu moartea; a blestemat pe tatăl său sau pe mama sa: sângele lui să cadă asupra lui. (Lev. 20:9).

Ca unii cărora ne stă în obișnuință să comparăm oamenii, lucrurile, noțiunile, cred că nici poruncile Decalogului nu au scăpat acestei tendințe. Și poate că porunca a cincea va fi fost considerată de rang secund, de mai mică importanță. În Leviticul 19:3, israelitului i se spune să-și cinstească/onoreze tatăl și mama. Iată că acum, Dumnezeu asprește această prescripție și anunță nici mai mult nici mai puțin decât pedeapsa cu moartea pentru blestemarea tatălui sau a mamei. În Romani 1:31, Pavel vorbește despre cei „fără dragoste firească...” Și tot el ne informează că în zilele din urmă copiii vor fi neascultători de părinți, iar oamenii vor fi fără dragoste firească (2 Tim. 3:2–3). Aceste aspecte i-au caracterizat pe păgânii din trecut, dar vor fi specifice și în zilele de pe urmă. Pedeapsa anunțată și aplicată – este grea, teribilă.

Trebuie să precizăm că Biblia oferă și har în privința aceasta. Domnul Isus a spus pilda fiului risipitor care s-a întors acasă și a fost primit de tatăl său. Acesta este har: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).

Urmează acum o secțiune care se referă la păcate de nedescris și chiar de negândit:

Dacă un om preacurveşte cu o femeie măritată, dacă preacurveşte cu nevasta aproapelui său, omul acela şi femeia aceea preacurvari să fie pedepsiţi cu moartea. Dacă un om se culcă cu nevasta tatălui său şi descoperă astfel goliciunea tatălui său, omul acela şi femeia aceea să fie pedepsiţi cu moartea: sângele lor să cadă asupra lor. Dacă un om se culcă cu nora sa, amândoi să fie pedepsiţi cu moartea; au făcut o amestecătură de sânge: sângele lor să cadă asupra lor. Dacă un om se culcă cu un om, cum se culcă cineva cu o femeie, amândoi au făcut un lucru scârbos; să fie pedepsiţi cu moartea: sângele lor să cadă asupra lor. Dacă un om ia de nevastă pe fată şi pe mama ei, este o nelegiuire: să-i ardă în foc, pe el şi pe ele, ca nelegiuirea aceasta să nu fie în mijlocul vostru. Dacă un om se culcă cu o vită, să fie pedepsit cu moartea; şi vita s-o omorâţi. Dacă o femeie se apropie de o vită, ca să curvească cu ea, să ucizi şi pe femeie şi pe vită; să fie omorâte: sângele lor să cadă asupra lor. (Lev. 20:10–16).

Predilecția pentru necurăție sexuală și infidelitate conjugală a fost dintotdeauna o slăbiciune majoră a omenirii. Generalizarea adulterului, în toate formele și manifestările sale, a trebuit să fie plaseze păcatele sexuale între cele pedepsite cu moartea. Nu-i de mirare, de vreme ce ele au dus la căderea celor mai puternice imperii. Aș spune că sexul și beția au fost cauzele majore care au ruinat Babilonul, Egiptul, Roma, Franța etc.

Remarcăm aici o mustrare adusă împotriva moralei corupte din zilele noastre. Aceste păcate au adus foc și pucioasă peste Sodoma și Gomora și l-au făcut pe Dumnezeu să-i lase pe oameni „în voia minții lor blestemate” (Rom. 1:24-28).

În ciuda imoralității groaznice specifice acestor păcate și a severității pedepsei, Mântuitorul este gata să ierte pe oricine vine la El. Domnul a pus jertfa Sa între acest păcat și femeia prinsă în adulter. Dragul meu ascultător, jertfa Lui îți poate oferi și ție iertare dacă vii la Domnul Isus – oricît de mare ți-ar fi vina și de greu păcatul!

Dacă un om ia pe sora sa, fata tatălui său sau fata mamei lui, dacă îi vede goliciunea ei, şi ea o vede pe a lui, este o mişelie; să fie nimiciţi sub ochii copiilor poporului lor; el a descoperit goliciunea surorii lui, îşi va lua pedeapsa pentru păcatul lui. Dacă un om se culcă cu o femeie care este la sorocul femeilor şi-i descoperă goliciunea, dacă-i descoperă scurgerea, şi ea îşi descoperă scurgerea sângelui ei, amândoi să fie nimiciţi din mijlocul poporului lor. Să nu descoperi goliciunea surorii mamei tale, nici a surorii tatălui tău, căci înseamnă să descoperi pe ruda ta de aproape: amândoi aceştia îşi vor lua pedeapsa păcatului. Dacă un om se culcă cu mătuşa sa, a descoperit goliciunea unchiului său; îşi vor lua pedeapsa păcatului lor: vor muri fără copii. Dacă un om ia pe nevasta fratelui său, este o necurăţie; a descoperit goliciunea fratelui său: nu vor avea copii. (Lev. 20:17–21).

Vă dați seama că asemenea urâciuni (precum incestul – cu o soră de trup sau cu o soră vitregă) au trebuit să fie plasate sub incidența aceleiași pedepse – execuția publică – din dorința de a limita și stopa fenomenul. Dumnezeu a cerut curăție în fiecare detaliu din viața poporului său, în special în aspectele ce țineau de relațiile sexuale. Dumnezeu a interzis relațiile sexuale între cei ce erau rude apropiate... dar nu a spus că aceștia nu vor avea copii, ci că vor muri fără copii – copiii vor muri înaintea părinților care se fac vinovați de această nelegiuire.

Să păziţi toate legile Mele şi toate poruncile Mele şi să le împliniţi, pentru ca ţara în care vă duc să vă aşez, să nu vă verse din gura ei. (Lev. 20:22).

Dumnezeu i-a îndepărtat pe canaaniți din țară pentru că au comis aceste păcate groaznice... și îl avertizează pe Israel că va proceda la fel cu ei, dacă vor face aceleași lucruri. Dumnezeu nu este un tip moale, nici nu le cântă în strună celor ce calcă voluntar și sfruntat poruncile și standardele Sale. Știți că eșecul israeliților de a asculta de Dumnezeu a adus asupra loc robia babiloniană? Scriptura înregistrează următoarele: „Manase avea doisprezece ani când a ajuns împărat, şi a domnit cincizeci şi cinci de ani la Ierusalim... El a făcut ce este rău înaintea Domnului, după urâciunile neamurilor pe care le izgonise Domnul dinaintea copiilor lui Israel... Şi-a trecut pe fiul său prin foc; se îndeletnicea cu ghicirea şi vrăjitoria, şi a ţinut la el oameni care chemau duhurile şi ghiceau viitorul. A făcut din ce în ce mai mult ce este rău înaintea Domnului, mâniindu-L... Dar ei n-au ascultat; şi Manase a fost pricina pentru care s-au rătăcit şi au făcut rău mai mult decât neamurile pe care le nimicise Domnul dinaintea copiilor lui Israel” (2 Împ. 21:1–2, 6, 9).

Să nu trăiţi după obiceiurile neamurilor pe care le voi izgoni dinaintea voastră; căci ele au făcut toate aceste lucruri şi-Mi este scârbă de ele. (Lev. 20:23).

Iată răspunsul la întrebarea referitoare la dreptatea divină în cazul distrugerii unora din națiunile care au ocupat Palestina. Una din urmările acestor păcate este că oamenii au ajuns să fie distruși de bolile venerice. Dumnezeu i-a interzis poporului Său să ia sau să atingă ceva din Ierihon în vremea cuceririi acestuia. În mod evident, bolile venerice au atins proporții epidemice.

V-am spus: „Voi le veţi stăpâni ţara; Eu vă voi da-o în stăpânire: este o ţară în care curge lapte şi miere.” Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru care v-am pus deoparte dintre popoare. (Lev. 20:24).

A fost o țară plină de lapte și miere și livezi. Ce s-a întâmplat cu ea? „Toate neamurile vor zice: «Pentru ce a făcut Domnul astfel ţării acesteia? Pentru ce această mânie aprinsă, această mare urgie?» Şi li se va răspunde: «Pentru că au părăsit legământul încheiat cu ei de Domnul Dumnezeul părinţilor lor când i-a scos din ţara Egiptului; pentru că s-au dus să slujească altor dumnezei şi să se închine înaintea lor, dumnezei pe care ei nu-i cunoşteau şi pe care nu li-i dăduse Domnul. De aceea S-a aprins Domnul de mânie împotriva acestei ţări şi a adus peste ea toate blestemele scrise în cartea aceasta. Domnul i-a smuls din ţara lor cu mânie, cu urgie, cu o mare iuţeală, şi i-a aruncat într-o altă ţară, cum se vede azi.»” (Deut. 29:24–28). Și astăzi ei mai plantează pomi... și-i încurajează să facă asta și pe cei ce vin în vizită – musafiri sau turiști.

Să faceţi deosebire între dobitoacele curate şi necurate, între păsările curate şi necurate, ca să nu vă spurcaţi prin dobitoacele, prin păsările, prin toate târâtoarele de pe pământ, pe care v-am învăţat să le deosebiţi ca necurate. (Lev. 20:25).

Recapitulând reglementările ce slujeau scopului de a-l face pe poporul Său unul sfânt și diferit de alte popoare, Dumnezeu accentuează importanța discernământului și a scârbei față de orice întinare. A început cu aspecte legate de hrana lor și încheie la fel.

Voi să-Mi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul; Eu v-am pus deoparte dintre popoare ca să fiţi ai Mei. (Lev. 20:26).

Israeliții nu sunt pe deplin în țară, și aproape deloc în pace, pentru că nu L-au ascultat pe Dumnezeu. Trebuiau să fie un popor sfânt pentru Dumnezeu lor care este Sfânt. „Dar”, îmi veți spune, „ei sunt în țară.” Dar oare cum se înțeleg – și între ei, nu mai vorbesc cu palestinienii? Au avut probleme tot timpul de când s-au întors în țară. Și știți de ce?! Pentru că s-au întors în țară, dar nu s-au întors la Dumnezeu. Când se vor întoarce la Dumnezeu – și o vor face într-o zi! – va fi binecuvântare în țară. Dumnezeu nu S-a răzgândit!

Aceasta ar trebui să fie o lecție pentru noi și pentru națiunea noastră. Dumnezeu este Sfânt și Preaînalt și cere sfințenie. Aici este cheia cărții Leviticului... și este și cheia împlinirii vieții noastre!