Leviticul 22:1-33 Itinerar Biblic | Episodul 196

Dragi ascultători, continuăm să pășim împreună – poate nu atât de ritmat cum ar vrea unii, dar suficient de apăsat cât să rămână urme – prin lumea aparte (atractivă, profundă, venerabilă și-n același timp lipsită de sofisticare) a Orientului, în care S-a manifestat (și din care ne-a vorbit și ne-a lăsat) Dumnezeu (Cuvântul Său scris – Sfânta Scriptură). Cum am spus, unii vor fi de părere că nu ne grăbim, alții că nu aprofundăm – dar parcursul acesta din Geneza 1 la Apocalipsa 22 poate fi o experiență unică pentru mulți, așa încât vrem ca măcar pentru aceștia să rămână memorabilă – adică să rămână exact cu cât trebuie ca să fie determinați să reia singuri călătoria, odată drumul trasat și porțile rămase deschise. De aceea, vă mulțumim pentru interes și însoțire, și să vă fie de bine, spre îmbogățire sufletească, fiecare din întâlnirile sub acest generic.   

Dacă mai e nevoie, vă reamintim că suntem în ultima treime a celei de a treia secțiuni a Bibliei – cartea Leviticul, poate cea mai nedreptățită carte biblică, pe nedrept socotită excesiv de sângeroasă și profund inactuală. Cei ce ne-au fost alături în episoadele și capitolele precedente și-au putut da seama însă că e precipitată și nefondată această perspectivă – dacă ar fi să ținem cont doar cât de persuasivă este în direcția necesarei sfințiri a fiecărui credincios, ca să nu mai spunem de modul unic în care terminologia, actele și prescripțiile din această carte trimit invariabil către Isus Hristos, deopotrivă Mare preot, jertfă perfectă și garant al sfințeniei pe care o reclamă desăvârșirea divină și exigențele Cuvântului lui Dumnezeu.

Capitolul în care vom privi azi – 22 – încheie secțiunea consacrată multiplelor curățiri reclamate de înfățișarea înaintea lui Dumnezeu. După ce data trecută am văzut cine și în ce condiții se poate apropia de Dumnezeu (și că nici măcar cei special desemnați pentru asta, preoții, nu puteau veni oricând și oricum, nici nu puteau trăi după cum îi tăia capul!), vom afla în cele ce urmează cine și în ce condiții putea sta la masa lui Dumnezeu (22:1-16) și care erau condițiile pe care trebuiau să le îndeplinească și animalele jertfite (22:17-33). Trebuie precizat că, neavând parte de zeciuieli, ca levitul, preotul era invitatul Domnului la masa Lui! Acest capitol 22 din Leviticul insistă pe condițiile participării la masa Domnului, subliniind: motivația care trebuia să stea la baza împlinirii acestei porunci; ce-l descalifica pe preot de la a mânca la masa Domnului; și cine se putea atinge de lucrurile sfinte...

Să le luăm așadar pe rând...

Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui, ca să se ferească de lucrurile sfinte, care Îmi sunt închinate de copiii lui Israel, şi să nu necinstească Numele Meu cel sfânt. Eu sunt Domnul.” (Lev. 22:1–2).

Motivația de care vorbeam, și care transpare explicit din text, este această atenționare divină: „Să nu necinstească Numele Meu cel sfânt!” Dumnezeu impune o separare între sacru și secular. Aaron nu avea voie să ducă acasă lucrurile de la Cortul Întâlnirii, iar noi trebuie să învăţăm de aici că nu se cuvine să tratăm lucrurile sfinte ale lui Dumnezeu ca și cum ar fi ceva obişnuit. Adică să nu umblăm cu nebăgare de seamă, mai cu seamă când e vorba de apropierea de ceea ce ține de sfințenia Domnului! Mai târziu, până și un proroc aspru și sobru precum Ieremia (48:10) va nuanța puțin exprimarea („Blestemat să fie cel ce face cu nebăgare de seamă lucrarea Domnului”)... pt că aici în Leviticul, prin Moise, Iahweh este mult mai tranșant și drastic:

Spune-le: „Orice om dintre urmaşii voştri şi din neamul vostru, care se va apropia de lucrurile sfinte pe care le închină Domnului copiii lui Israel şi care va avea pe el o necurăţie, omul acela să fie nimicit dinaintea Mea. Eu sunt Domnul.” (Lev. 22:3).

Preotul nu trebuia să trateze slujirea sa cu nepăsare şi neglijenţă, iar în cazul în care ar proceda așa, Dumnezeu poruncea excluderea lui din preoție. Cred că există o aplicație spirituală și pentru credinciosul de astăzi: „Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. Dar, când suntem judecaţi, suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osândiţi odată cu lumea” (1 Cor. 11:31–32).

Dumnezeu nu-și face probleme din pricina propriei asprimi, nu-Și îndulcește tonul, ci continuă enumerând și alte genuri de necurăție care l-ar descalifica pe preot de la îndeplinirea îndatoririlor aferente slujbei sale:

Orice om din neamul lui Aaron, care va avea lepră sau scurgere de sămânţă, să nu mănânce din lucrurile sfinte până nu va fi curat. Tot aşa şi cel ce se va atinge de cineva spurcat prin atingerea de vreun mort, de cel ce va avea o lepădare de sămânţă în somn, cel ce se va atinge de o târâtoare şi se va spurca sau un om atins de vreo necurăţie oarecare şi care se va fi făcut necurat prin ea. Cine se va atinge de aceste lucruri va fi necurat până seara; să nu mănânce din lucrurile sfinte, decât după ce îşi va scălda trupul în apă; după asfinţitul soarelui, va fi curat; şi în urmă va mânca din lucrurile sfinte, căci aceasta este hrana lui. Să nu mănânce dintr-o vită moartă sau sfâşiată, ca să nu se spurce cu ea. Eu sunt Domnul. Să păzească poruncile Mele, ca să nu-şi ia pedeapsa pentru păcatul lor şi să nu moară, pentru că au necinstit lucrurile sfinte. Eu sunt Domnul care îi sfinţesc. (Lev. 22:4–9).

Se cerea deci iată, nu numai ca niciun necurat să nu se atingă și să nu mănânce din lucrurile sfinte, ci și ca preoții înșiși să fie sfinți în relațiile din casa lor, în relațiile sociale, în cele de afaceri, de fapt în orice dimensiune a lumii cu care ei intrau în contact. Preoții erau puși deoparte pentru a fi sfinți Domnului, și trebuiau să fie un exemplu pentru ceilalți oameni. Unele dintre aspectele menționate în cazul necurăției preoţilor sunt identice cu cele ale  întregului popor. Preotul nu avea privilegii speciale. Atât necurăția unui om obișnuit, cât și necurăția unui preot aveau nevoie de o curățire ceremonială. Viața personală a preotului trebuia să se potrivească cu slujirea și oficiul său public.

Deși noțiunea de necurăție s-a schimbat pentru credinciosul nou-testamentar, principiul enunțat rămâne valabil. De aceea ni se spune să căutăm mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui... iar când venim la masa Domnului, cercetarea și curățirea de sine, pacea și iertarea trebuie să fie indiscutabile și nenegociabile!        (Lev. 22:10):

Niciun străin să nu mănânce din lucrurile sfinte; cel ce locuieşte la un preot ca oaspete şi cel tocmit cu ziua să nu mănânce din lucrurile sfinte.

Deci numai cei din casa preotului puteau să mănânce din jertfe! Preotul avea datoria de a păstra sfințenia Cortului Întâlnirii prin excluderea celor străini; numai fiii lui Dumnezeu I se pot închina Lui.

Dar robul cumpărat de preot cu preţ de argint va putea să mănânce, tot aşa şi cel născut în casa lui; ei să mănânce din hrana lui. Fata unui preot, măritată după un străin, să nu mănânce din lucrurile sfinte aduse jertfă prin ridicare. Dar fata unui preot, care va fi rămas văduvă sau despărţită de bărbat, fără să aibă copii, şi care se va întoarce în casa tatălui său, ca atunci când era fată, va putea să mănânce din hrana tatălui ei. Dar niciun străin să nu mănânce din ea. (Lev. 22:11–13).

Aceste versete explică din nou faptul că numai cei ce îi aparțineau preotului, cei născuți în casa lui, pot mânca din hrana sa. Dacă fiica unui preot se căsătorea cu cineva dintr-o națiune străină, era exclusă de la accesul la lucrurile sfinte. Dacă devenea văduvă sau divorța și se întorcea în casa tatălui ei, avea voie să mănânce din hrana acestuia. Fiul sau fiica risipitoare puteau să se întoarcă în casa tatălui și să fie primiți.

Dacă un om mănâncă dintr-un lucru sfânt, fără să bage de seamă, să dea preotului preţul lucrului sfânt, adăugând încă o cincime la el. Preoţii să nu necinstească lucrurile sfinte aduse de copiii lui Israel, pe care le-au adus ei Domnului ca jertfă prin ridicare; ei vor face să apese astfel asupra lor păcatul de care s-ar face vinovaţi mâncând din lucrurile sfinte: căci Eu sunt Domnul care îi sfinţesc.” (Lev. 22:14–16).

Deci, cu excepția celor din casa/familia preotului, oricine altcineva ar fi mâncat din lucrurile sfinte – prieteni, vecini, oaspeți etc. – ar fi necinstit Cortul și ar fi înșelat lucrarea și slujitorii acestuia. Ignoranța nu putea fi scuzată sau trecută cu vederea. Cel ce mânca din lucrurile sfinte fără să-și dea seama era vinovat și obligat să plătească o amendă. Aceste aspecte întăreau și mai mult responsabilitatea preoților de a păzi locul sfânt.

Să nu uităm că azi oamenii își fac o impresie despre Biserică privind la credincioși. Indiferența și ireverența membrilor bisericii este detectată imediat de către necredinciosul care privește, și în consecință comportamentul și atitudinile lui sunt influențate în mod negativ. Domnul Isus a spus (Mat. 18:7): „Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!”

Dacă până aici ni se-a spus cine și cum trebuie să fie/facă cel care aducea jertfa, Domnul iată că mută atenția de la închinător la jertfă – și-n cele ce urmează aflăm condițiile impuse jertfei, ca să fie primită... prima și cea mai importantă condiție fiind... perfecțiunea!

Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui şi tuturor copiilor lui Israel şi spune-le: «Orice om din casa lui Israel sau dintre străinii din Israel, care va aduce o ardere de tot Domnului, fie pentru împlinirea unei juruinţe, fie ca dar de bunăvoie, să ia o parte bărbătească fără cusur din boi, miei sau capre, pentru ca jertfa să fie primită. Să nu aduceţi niciuna care să aibă vreun cusur, căci n-ar fi primită.»” (Lev. 22:17–20).

Dacă această secțiune conține reguli și rânduieli pentru popor și condițiile jertfelor pe care ei trebuiau să le aducă, la rândul lor și preoții aveau datoria de a aplica cu strictețe aceste reguli. Regulile erau pentru popor, însă preoții erau chemați să vegheze la aplicarea acestora. Nu se permitea aducerea niciunei jertfe care avea cusur, pentru simplul fapt că ele erau aduse în cinstea unui Dumnezeu perfect... și pentru că toate aceste jertfe indicau spre Hristos. Orice abatere de la porunca neprihănirii/perfecțiunii echivala cu distorsionarea concepției privitoare la persoana lui Hristos și la cerințele sfinte ale lui Dumnezeu.

„Dacă un om aduce Domnului din boi sau din oi o jertfă de mulţumire, fie pentru împlinirea unei juruinţe, fie ca dar de bunăvoie, vita pentru jertfă să fie fără cusur, ca să fie primită; să n-aibă niciun cusur în ea. Să n-aduceţi niciuna care să fie oarbă, slută sau ciuntită, care să aibă bube, râie sau pecingine; din acestea să n-aduceţi pe altar ca jertfă mistuită de foc înaintea Domnului. Ca dar de bunăvoie vei putea să jertfeşti un bou sau un miel cu un mădular prea lung sau prea scurt; dar, ca dar pentru împlinirea unei juruinţe, nu va fi primit. Să n-aduceţi Domnului un dobitoc cu boaşele frânte, stricate, smulse sau tăiate; să nu-l aduceţi ca jertfă în ţara voastră. Nici să nu luaţi de la străin vreunul din aceste dobitoace, ca să-l aduceţi ca mâncare Dumnezeului vostru; căci sunt sluţite, au metehne: şi n-ar fi primite.” Domnul a zis lui Moise: „Viţelul, mielul sau iedul, după naştere, să mai rămână şapte zile cu mama sa, şi apoi, de la a opta zi înainte, va fi primit să fie adus Domnului ca jertfă mistuită de foc. Vaca, oaia sau capra, să n-o înjunghiaţi ca jertfă în aceeaşi zi cu fătul lor.” (Lev. 22:21–28).

Cusururile menționate referitoare la animalele de jertfă includeau atât diformitățile înnăscute, cât și cele dobândite – precum vânătăi, tăieturi, oase rupte sau diverse boli. Oricare dintre acestea făcea ca animalul respectiv să nu fie potrivit pentru jertfă. Niciun străin nu trebuia să aducă o jertfă și orice animal jertfit se cerea să aibă o vârstă de cel puțin șapte zile. Cifra șapte reprezintă desăvârșirea, prin urmare animalul trebuia să fi trăit un ciclu complet de zile.

Or, Israelul a eșuat grav tocmai în această chestiune a calității animalelor jertfite, ei obișnuind să aducă „ofrandă” Domnului mai degrabă exemplare lovite, schiloade, bolnave, cu diverse defecte – decât animalele fără cusur pe care le solicitase în mod expres Dumnezeu (ca Acela care știa cu cine avea de-a face!). Profeții au denunțat aceste practici; găsim o relatare asupra acestor aspecte în ultima carte din VT, de exemplu, cartea prorocului Maleahi 1:6-10: „Un fiu cinsteşte pe tatăl său, şi o slugă pe stăpânul său. Dacă sunt Tată, unde este cinstea care Mi se cuvine? Dacă sunt Stăpân, unde este teama de Mine? zice Domnul oştirilor către voi, preoţilor, cari nesocotiţi Numele Meu, şi cari ziceţi: „Cu ce am nesocotit noi Numele Tău?” Prin faptul că aduceţi pe altarul Meu bucate necurate!” Şi dacă ziceţi: „Cu ce Te-am spurcat?” – „Prin faptul că aţi zis: ,Masa Domnului este de dispreţuit!’ Când aduceţi ca jertfă o vită oarbă, nu este rău lucrul acesta? Când aduceţi una şchioapă sau beteagă, nu este rău lucrul acesta oare? Ia adu-o dregătorului tău! Te va primi el bine pentru ea, va ţine el seama de ea? zice Domnul oştirilor. Şi acum, vă rog, rugaţi-vă lui Dumnezeu să aibă milă de noi! Vă va primi El cu bunăvoinţă, când mâinile voastre fac astfel de lucruri? zice Domnul oştirilor. „Cine din voi va închide porţile, ca să n-aprindeţi degeaba focul pe altarul Meu? N-am nicio plăcere de voi, zice Domnul oştirilor, şi darurile de mîncare din mâna voastră nu-Mi sunt plăcute!”

Și cred că merită citite în context și versetele următoare, Maleahi 1:11-14: „Căci dela răsăritul soarelui pînă la asfinţit, Numele Meu este mare între neamuri, şi pretutindeni se arde tămâie în cinstea Numelui Meu şi se aduc daruri de mâncare curate; căci mare este Numele Meu între neamuri, zice Domnul oştirilor. Dar voi Îl pângăriţi, prin faptul că ziceţi: ,Masa Domnului este spurcată, şi ce aduce ea este o mâncare de dispreţuit!’ Voi ziceţi: ,Ce mai osteneală!’ şi o dispreţuiţi, zice Domnul oştirilor; şi aduceţi ce este furat, şchiop sau beteag. Iată darurile de mâncare pe cari le aduceţi! Pot Eu să le primesc din mâinile voastre?” zice Domnul. „Nu! Blestemat să fie înşelătorul, care are în turma lui o vită de parte bărbătească, şi totuşi juruieşte şi jertfeşte Domnului o vită beteagă! Căci Eu sunt un Împărat mare, zice Domnul oştirilor, şi Numele Meu este înfricoşat printre neamuri.”

Stimați ascultători, noi care afirmăm că ne temem de Dumnezeu și-L respectăm, nu se poate ca tocmai noi să-L tratăm pe Dumnezeu mai rău decât o fac oamenii acestei lumi. Dumnezeu merită tot ce este mai bun. El este vrednic de cea mai bună parte a zilei noastre, de sentimentele noastre cele mai frumoase, El merită toată atenţia noastră. Dacă ştim să oferim prietenilor din timpul nostru, dacă oferim altora cadouri frumoase, costisitoare, de ce nu am face-o şi pentru Dumnezeu?! Nu este o mare nedreptate să-l tratăm pe Dumnezeu ca fiind mai puţin important decât prietenii sau obligațiile pe care le avem? Eu zic că da!

Ne-ntoarcem la exigențele impuse vechiului Israel... Preotul trebuia să analizeze jertfa adusă înaintea lui Dumnezeu. Acum, mai este un aspect aici. Din calitatea animalului jertfit se putea lesne deduce care era spiritul în care era adusă jertfa: dintr-un sentiment al datoriei, pentru că trebuia... sau pentru că omul înţelegea rolul și semnificația acestei jertfe. Era o problemă de inimă – formală, rece, neatentă... sau o inimă zdrobită de sentimentul vinovăţiei pentru păcatul comis, o inimă dornică de iertarea divină. În funcţie de jertfa prezentată, preotul putea înţelege ce se petrecea în sufletul celui ce se prezenta la uşa cortului cu animalul de jertfă.

Să nu uităm cuvintele prin care apostolul Petru ne amintește identitatea naostră privilegiată, dar și ce decurge de aici: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare.” (1 Petru 2:9-10) Un neam de preoţi pentru Dumnezeu fiind și noi, avem datoria să descoperim durerea inimii celor din jur şi să putem să le prezentăm iertarea vindecătoare a lui Dumnezeu. Nu noi dăm iertarea ci Dumnezeu o dă, dar este datoria noastră să-i aducem pe aceşti oameni înaintea lui.

Când veţi aduce Domnului o jertfă de mulţumire, s-o aduceţi aşa ca să fie primită. Vita să se mănânce în aceeaşi zi; să nu lăsaţi nimic din ea până a doua zi dimineaţa. Eu sunt Domnul. (Lev. 22:29–30).

Deci animalul adus jertfă trebuia să fie fără cusur, să fie născut de cel puțin șapte zile, să nu fie jertfite deodată mama și puiul, iar carnea să fie consumată integral în ziua jertfei. În plus, atitudinea închinătorului să fie una pe măsura cuviinței și repectului arătate unui Dumnezeu atotputernic precum Iahweh – jertfa trebuia deci să fie una de bunăvoie, adusă „așa ca să fie primită” – acest tip de jertfă reprezentându-L pe Tatăl care L-a dat pe Fiul Său din dragoste, și cinstindu-L pe Fiul care a venit „pentru bucuria care-I era pusă înainte…” (Evr. 12:2). Era imperios necesar ca jertfa să fie toată mâncată în aceeași zi, pentru ca să nu se lase loc, timp sau ocazie pentru nici cea mai mică pângărire a ei!

„Să păziţi poruncile Mele şi să le împliniţi. Eu sunt Domnul. Să nu necinstiţi Numele Meu cel sfânt, ca să fiu sfinţit în mijlocul copiilor lui Israel. Eu sunt Domnul care vă sfinţesc şi care v-am scos din ţara Egiptului, ca să fiu Dumnezeul vostru. Eu sunt Domnul.” (Lev. 22:31–33).

Israeliții erau chemați în primul rând să fie – prin supunere și ascultare – închinători autentici, astfel încât Dumnezeu să fie sfințit în mijlocul poporului ales. Ei nu aveau datoria de a fi martori până la marginile pământului, așa cum noi suntem chemați să fim astăzi. Israeliții erau chemați să-L slujească pe Domnul ca națiune și, pe măsură ce făceau aceasta, întreaga lume avea să vină la Ierusalim. Numele sfânt al lui Dumnezeu trebuia să fie reprezentat în fiecare act al închinării.

Dacă vă întrebați: „Care era motivația pentru ascultarea lor?” Dr. Andrew A. Bonar oferă câteva răspunsuri, citând afirmațiile lui Iahweh:

1. „Eu sunt Domnul.”
2. „Voi fi sfințit între copiii lui Israel.”
3. „Eu sunt Domnul care vă sfințesc.”
4. „Eu sunt Domnul care v-am scos din țara Egiptului.”
5. „Dumnezeul vostru.”

Actualizând câteva din aceste afirmații, am spune – în legătură cu „Eu sunt Domnul care vă sfințesc” – că, dacă azi avem parte de libertate, dar asta nu înseamnă libertinism! Sfințenia și neprihănirea lui Dumnezeu trebuie să se vadă în toată închinarea noastră.

„Eu sunt Domnul care v-am scos din țara Egiptului.” Da, Dumnezeu ne-a mântuit, și-a făcut-o prin har, și nu pentru a cere apoi o muncă, un efort, o plată oarecare... Dac-ar fi așa, n-ar mai fi vorba despre har. Nu sunt de acord să mimăm că-L cităm pe Domnul Isus, atribuindu-I vorbe precum: „Eu Mi-am dat viața pentru tine, tu ce ai făcut pentru Mine?” Harul nu cere plată. Vreau, totuși, să-ți pun o întrebare: Îl iubești pe El? Vrei să-L slujești? Soția nu-i pregătește soțului o masă cu ocazia zilei lui de naștere fiindcă este datoria ei, ci o face pentru că îl iubește! Adevăratul credincios Îl va sluji pe Domnul pentru că-L iubește!

„Eu sunt Domnul care vă sfinţesc și care v-am scos din țara Egiptului, ca să fiu Dumnezeul vostru.” Dragul meu, este El Dumnezeul tău? Dacă da, atunci tu Îl reprezinți pe El. Lumea te citește. Ține minte această scurtă poezie:

Fiecare zi din viața ta adaugă un capitol la Evanghelie,

Prin faptele pe care le faci, prin cuvintele pe care le spui.

Oamenii te citesc, că-ți dai sau nu-ți dai seama...

Este oare adevărată Evanghelia scrisă de tine?!

 

E-adevărat, în zilele noastre oamenii nu prea mai citesc Biblia, ci ne citesc pe noi! S-ar putea să fim singura Biblie pe care o citește vreunul din ei vreodată! Dragi ascultători, să ne rămână la despărțire, spre cercetare, întrebarea aceasta: ce citesc oamenii în mine?