Leviticul 23:1-14 | Itinerar Biblic | Episodul 197

Dragi ascultători, continuăm periplul nostru biblic, și parcurgem ultima parte a celei de-a treia cărți din sumarul Sfintei Scripturi. Am traversat împreună două mari secțiuni ale cărții Leviticul – respectiv jertfele și preoții (primele 10 capitole) și curățirile (cap. 11-22). Ne aflăm la intrarea în ultimul pasaj al cărții, care se ocupă în general de sărbători. Ceea ce trebuie să înțelegem dincolo de toate, ca o teză și-o sinteză a acestor ultime 5 capitole (dacă nu chiar a întregii cărți Leviticul) este că nimeni nu se poate așeza la sărbătoare până nu s-a curățit, și că sărbătorile sunt ale Domnului, spre slava Lui și binele nostru, doar dacă oglindesc sfințenia Lui și îndeplinesc condițiile impuse relației omului cu Dumnezeu.

În Israel, curățarea trebuia să înceapă la nivelul relației cu Iahweh, continuată cu cea personală, și extinsă apoi la nivelul tuturor conexiunilor sociale. Iar tiparul biblic confirmă această logică: Scriptura se încheie cu o sărbătoare veșnică (Nunta Mielului), precedată însă de curățarea Miresei – perioada pe care cred că sunteți de acord că o parcurgem acum. Sigur, în timp ce Mireasa își face partea, Dumnezeu în paralel are grijă să curețe și să înnoiască creația, pregătind mediul propice aseptic și îmbibat de bucurie.

Așadar, Leviticul 23 este un capitol extraordinar referitor la sărbătorile solemne ale lui Dumnezeu. Sărbătorile sfinte erau ocazii de bucurie și plenitudine (numai Ziua Ispășirii era un timp pentru smerire și jelire). Dumnezeu n-a dorit niciodată să aibă de-a face cu un popor care plânge și se plânge; El și-a dorit un popor plin de bucurie. Aceste sărbători pun la dispoziție calendarul lui Dumnezeu pentru tot timpul anului.

Teologul german Johann Peter Lange (citat în context de JVMcGee) era de părere că termenul „sărbătoare” înseamnă „un timp planificat, fixat”; câteodată apare traducerea „vremea rânduită”. E posibil ca traducerea cea mai potrivită să fie sintagma „vremuri sfinte”.

Detalii pentru cele mai multe din aceste sărbători sunt prezentate și în alte locuri din Scriptură. Sunt sărbători săptămânale, sărbători anuale, sărbători la șapte ani și marea sărbătoare a veseliei după fiecare șapte săptămâni de ani – pe care fiecare om o putea apuca o dată sau de două ori în viață.

Aici, sărbătorile sunt menționate într-un mod ordonat și plin de semnificație – și sunt șapte sărbători, dacă nu luăm în considerare ziua Sabatului, care este menționată la început.

Ziua Sabatului nu era propriu-zis o zi de sărbătoare, sau mai bine zis nu făcea parte dintre sărbătorile anuale ale lui Iahweh, însă este inclusă deoarece furnizează unitatea de măsură a timpului. Cifra șapte este la fel de proeminentă în acest capitol, precum în cartea Apocalipsa. Ea reprezintă și accentuează dimensiunea temporală.

Ziua Sabatului este cea de-a șaptea zi; la șapte săptămâni după începerea anului religios era sărbătoarea Cincizecimii. Luna a șaptea acestui an părea mai sacră decât celelalte – întâia sa zi fiind celebrată în mod special prin Sărbătoarea Trâmbițelor (sau Anul nou), alte două sărbători majore având loc în această lună a șaptea: Ziua Ispășirii și Sărbătoarea Corturilor.

Apoi, existau șapte zile pentru a se mânca azime (după Paști) și șapte zile pentru locuirea în corturi, cu ocazia Sărbătorii Corturilor.

Fiecare al șaptelea an era „anul sabatic”, iar după șapte asemenea ani sabatici se sărbărea Jubileul (anul de veselie). În capitolul douăzeci și cinci vom avea ocazia să abordăm subiectul anului sabatic și pe cel al anului de veselie, ambele sărbători fiind stabilite pe baza cifrei șapte.

Să nu uităm că șapte zile din an trebuiau puse deoparte ca zile festive, de sărbătoare, în care nu se putea face nicio lucrare rob.

Toate aceste zile de adunare sfântă slujeau două scopuri, unul practic și unul profetic. La nivel practic, se țintea spre o dimensiune socială și una comercială. Cele douăsprezece seminții erau aduse laolaltă în închinare și pentru părtășie. Toți cei de parte bărbătească aveau datoria să meargă la Ierusalim și să se închine acolo în cel puțin trei circumstanțe: la sărbătoarea Paștelui, la Ziua Cincizecimii și la Sărbătoarea Corturilor (Deut. 16:16). Se poate observa că aceste sărbători contribuiau la unitatea poporului și la păstrarea legăturilor dintre cele douăsprezece seminții. Oamenii veneau din toate părțile țării și făceau schimburi, atât de idei și experiență, cât și de anumite mărfuri. Neîndeplinirea acestor instrucțiuni a fost unul din factorii care au contribuit la divizarea națiunii, în regatul de nord și cel de sud.

Cele mai multe din sărbători erau cuplate cu viața agricolă a țării, în special recoltarea grânelor. Putem aminti îndeosebi Sărbătoarea Primelor Roade, Sărbătoarea Cincizecimii și Sărbătoarea Corturilor. Aceste sărbători aduceau închinarea înaintea lui Iahve în spațiul câmpului de cereale, al culturilor viticole sau al livezilor de smochini. Lauda adusă la adresa lui Dumnezeu era astfel unită cu munca oamenilor. Transpirația de pe fruntea lor devenea un lucru sacru și se transforma în jertfă de laudă și mulțumire.

Scopul principal al acestor sărbători – mai clar desigur pt noi, cei de azi, care beneficiem de aportul istoriei și de perspectiva biblică asupra întregului plan al lui Dumnezeu – era acela de a oferi o imagine profetică a viitorului. Fiecare dintre sărbători și-a găsit sau își va găsi împlinirea de-a lungul vremii. Putem spune că cele mai multe din ele s-au împlinit deja, așa cum se va putea vedea în rândurile următoare.

Noi nu mai trebuie să ținem anumite zile sau vremi, deoarece în Hristos ele și-au împlinit scopul: „Nimeni, dar, să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos” (Col. 2:16–17).

Menționez că în acest capitol 23 din Leviticul nu sunt incluse toate sărbătorile și rânduielile. Cum am precizat, despre anul sabatic și anul veseliei vom discuta mai în detaliu în capitolul 25, iar lunile noi sunt abordate în Numeri 28:11-15.

(Să remarcăm, în paranteză, semnificațiile preluate în creștinism de sărbătorile Domnului din VT:

Paștele – răstignirea și moartea lui Hristos;

Sărbătoarea Azimelor – părtășia pe care o avem cu Hristos datorită morții Sale;

Primele roade – învierea lui Hristos;

Ziua Cincizecimii – începutul bisericii;

Sărbătoarea trâmbițelor – aducerea lui Israel înapoi în țară;

Ziua Ispășirii – lucrarea lui Hristos săvârșită pe cruce pentru noi;

Sărbătoarea Corturilor – timpul în care Israel este în țară, Mileniul – dacă vreți).

Iar acum, să trecem și noi în revistă sărbătorile așa cum sunt redate aici... și începem citind primele trei versete din Leviticul 23, care scot în relief ziua de Sabat:

Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: «Iată sărbătorile Domnului, pe care le veţi vesti ca adunări sfinte, iată sărbătorile Mele: Şase zile să lucraţi; dar ziua a şaptea este Sabatul, ziua de odihnă, cu o adunare sfântă. Să nu faceţi nicio lucrare în timpul ei: este Sabatul Domnului, în toate locuinţele voastre.»” (Lev. 23:1–3).

Mai întâi o remarcă generală: citind în general Scriptura, și-n special această carte, Leviticul, remarcăm că Dumnezeu direcționează întotdeauna instrucțiunile Sale spre anumiți oameni, și este bine să și reținem cine sunt aceștia. Iahweh i Se adresează aici lui Moise ca unuia care urma să promulge Legea, și care, la rândul său, se va adresa poporului. Deși sărbătorile vor avea legătură cu Cortul Întâlnirii, preoții nu sunt menționați în mod specific. Oamenii trebuiau să vină laolaltă, iar sărbătorile erau rânduite astfel încât să se potrivească în calendarul anual al poporului Israel.

Sabatul săptămânal nu poate fi etichetat în mod normal ca una din zilele de sărbătoare; el este pre-mozaic și datează de la începutul creației. Omul a fost creat în ziua a șasea, ultima zi „de lucru” a Creației, după care a fost invitat să intre în odihna lui Dumnezeu, să ia parte la celebrarea terminării lucrării divine. Deci Sabatul a fost intenționat să fie un semn al relației dintre Dumnezeu și om... iar mai târziu, al relației dintre Iahweh și poporul Său (Exodul 31:13 „...acesta va fi între Mine şi voi, şi urmaşii voştri, un semn după care se va cunoaşte că Eu sunt Domnul, care vă sfinţesc.)

Sabatul este repetat aici pentru poporul Israel, iar în cartea Deuteronomul găsim un motiv în plus pentru care acesta trebuie să fie respectat: „Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului, şi Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare şi cu braţ întins: de aceea ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să ţii ziua de odihnă” (Deut. 5:15). Pe vremea când erau robi în Egipt, israeliții trebuiau să lucreze din greu în fiecare zi. Ziua sabatului este asociată cu eliberarea lor din robie, iar acum fiind scăpați din Egipt, israeliții avea datoria de a pune deoparte o zi pentru a se închina lui Dumnezeu. Așadar, se cerea să existe o încetare a muncii și a tuturor celorlalte activități – și o consacrare exclusivă și totală asupra Creatorului și Izbăvitorului Iahweh, în acele ceasuri.

Când Biserica primară a pus deoparte o zi a săptămânii pentru a veni laolaltă, ei au ales duminica, prima zi din săptămână, deoarece aceasta era ziua în care Domnul nostru a fost înviat dintre cei morți. În această zi ni s-a dat eliberare deplină: „Care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi” (Rom. 4:25). Ziua sabatului aparține vechii creații. Noi aparținem noii creații: „Dacă este cineva în Hristos, este o făptură [creație] nouă…” (2 Cor. 5:17). Punând deoparte pentru închinare prima zi din săptămână, noi Îl onorăm astfel pe Domnul Isus Hristos.

Pentru Israel, sabatul era o unitate de măsură a timpului, însă avea și rolul de a le aminti de încetarea oricărei activități, și de a anticipa o nouă săptămână în care va fi o nouă creație. Sabatul era și profetic, prin aceea că anticipa răscumpărarea. În prima creație, omul și-a pierdut odihna, dar acum, prin răscumpărare, poate beneficia din nou de ea: „Rămâne, dar, o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindcă cine intră în odihna Lui se odihneşte şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale. Să ne grăbim, dar, să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă de neascultare” (Evr. 4:9–11). Odihna noastră vine numai și numai prin răscumpărare! Pentru copiii lui Dumnezeu există o odihnă care vine în urma iertării păcatelor: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Mat. 11:28). Odihna și răscumpărarea sunt cele două aspecte specifice zilei de sabat.

Ziua de Sabat nu era deci o zi de sărbătoare, din familia celor care urmează; ea era asociată cu săptămâna, și nu cu anul, prin urmare, nu era o sărbătoare, ci o zi pusă deoparte. Să adăugăm că dintre toate sărbătorile Domnului, doar Sabatul era legat în mod explicit de locuințele israeliților: fiecare se retrăgea în casa sa și celebra Sabatul în familie. Dar era și o zi de odihnă cu o adunare sfântă, care adunare era parte a tuturor sărbătorilor lui Israel – fapt ce ne obligă să dăm importanță și dimensiunii colective a sărbătorii.

Să mergem însă mai departe, către sărbătorile anuale (Lev. 23:4–5):

Iată sărbătorile Domnului, cu adunări sfinte, pe care le veţi vesti la vremurile lor hotărâte. În luna întâi, în a paisprezecea zi a lunii, între cele două seri, va fi Paştele Domnului.

Așezarea și descrierea acestei sărbători ne este redată detaliat în Exodul 12, aici fiind mai degrabă plasată în calendarul lui Dumnezeu. Acest verset ne arată că sărbătorile încep în mod corect cu Paștele și nu cu Sabatul. În Exodul 12:2, Dumnezeu a spus: „Luna aceasta va fi pentru voi cea dintâi lună; ea va fi pentru voi cea dintâi lună a anului.” Această lună sfântă reprezintă moartea jertfitoare a lui Hristos și valoarea sângelui Său. „Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi, fără aluat; căci Hristos, Paştile nostru, a fost jertfit” (1 Cor. 5:7).

Paștele își are originea în evenimentul istoric al ultimei plăgi din Egipt, uciderea întâilor născuți. Israeliții au fost instruiți să înjunghie un miel și să ungă cu sângele lui stâlpii ușii de la casele lor. Ei trebuiau să rămână în case, să frigă la foc mielul și să-l mănânce. Îngerul morții avea să ocolească fiecare casă a cărei ușă era marcată cu sânge. Din Numeri 9 aflăm că israeliții au sărbătorit Paștele atunci când și-au așezat corturile la muntele Sinai.

Paștele și-a găsit împlinirea NT-ară în noaptea arestării Domnului Isus Hristos, după ce Mântuitorul împreună cu ucenicii Săi respectaseră toate cele rânduite, instituind în acea seară o nouă sărbătoare, un nou legământ, pe jarul trecător și fumegând al celui vechi. Apoi, vedem Mielul înjunghiat din Apocalipsa 5:6, și cred că Paștele se va ține din nou în Împărăția lui Dumnezeu: „Căci vă spun că de acum încolo nu le voi mai mânca, până la împlinirea lor în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Luca 22:16).

Și, ca pentru a marca o continuitate de semnificație și conținut (pt că însăși masa pascală se celebra cu azimă, matza – ni se descrie în continuare sărbătoarea azimelor:

Şi în a cincisprezecea zi a lunii acesteia, va fi sărbătoarea azimelor în cinstea Domnului; şapte zile să mâncaţi azime. În ziua întâi, să aveţi o adunare sfântă: atunci să nu faceţi nicio lucrare de slugă. Şapte zile să aduceţi Domnului jertfe mistuite de foc. În ziua a şaptea să fie o adunare sfântă: atunci să nu faceţi nicio lucrare de slugă. (Lev. 23:6–8).

Deși aceasta este considerată o sărbătoare diferită, ea este strâns legată de celebrarea Paștelui. Într-o zi se serba Paștele și în ziua următoare – prima zi a săptămânii – începea Sărbătoarea Azimelor. Originea sa istorică este într-o strânsă legătură cu Paștele (Exodul 12:14-28). Azimele trebuiau mâncate timp de șapte zile începând cu prima zi de după Paște. În Matei și Marcu, Paștele și Sărbătoarea Azimelor sunt considerate ca o singură sărbătoare.

Și în acest caz, ca oriunde în altă parte, dospeala este un simbol al răului. Pâinea nedospită vorbește despre părtășia cu Hristos obținută în baza răscumpărării făcute de El și menținută prin umblarea credinciosului în sfințenie (1 Cor. 5:7-8).

Nu era permis să se facă nicio lucrare de slugă, ci în toate acele zile, participanții la sărbătoare trebuiau să se odihnească, renunţând la ocupațiile lor zilnice. Se aduceau jertfe mistuite de foc, adică arderi de tot, jertfe de mâncare și jertfe pentru vină. Prima și cea de-a șaptea zi a sărbătorii/săptămânii Azimelor erau zile specifice unei „adunări sfinte.”

Paștele vorbește despre moartea lui Hristos pentru păcatele noastre, iar apoi, suntem chemați să menținem părtășia noastră cu El pe baza jertfei Sale. Noi trebuie să rămânem curați, mărturisindu-ne păcatele. Domnul nostru a spus: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine” (Ioan 13:8). Aceasta semnifică faptul că valoarea sângelui lui Hristos este valabilă pentru credincios și după ce acesta este salvat. „Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat” (1 Ioan 1:7).  Sângele lui Hristos continuă să ne păstreze curați. Acesta este, prin urmare, sensul sărbătorii Maţot, adică cea a Azimelor.

Și tot în legătură cu precedentele este și sărbătoarea primelor roade(Lev. 23:9–11)

Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: «Când veţi intra în ţara pe care v-o dau şi când veţi secera semănăturile, să aduceţi preotului un snop, ca pârgă a secerişului vostru. El să legene snopul într-o parte şi într-alta înaintea Domnului, ca să fie primit: preotul să-l legene într-o parte şi într-alta, a doua zi după Sabat.»”

Această sărbătoare nu se putea ține până când Israel nu avea să iasă din deșert și să intre în Țara Promisă. După ce își vor semăna semințele în pământ, israeliții aveau să urmărească ivirea orzului. Când vedeau câte o tulpină ici și colo, trebuiau să le taie și să le pună laolaltă formând un snop, pe care îl aduceau apoi la Cortul Întâlnirii, unde preotul îl prezenta înaintea lui Dumnezeu.

Nu se menționează ziua exactă când se împlinea această rânduială – putea fi prima sau ultima zi a Sărbătorii Azimelor. Ceea ce este important de reținut este faptul că acțiunea avea loc în prima zi a săptămânii, aspect notabil dacă este să ținem seama de faptul că Hristos este numit cel dintâi rod: „Dar acum, Hristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi” (1 Cor. 15:20). „Dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos” (1 Cor. 15:23). Timpul Învierii Mântuitorului este precizat cu claritate în Matei 28:1: „La sfârşitul zilei Sabatului, când începea să se lumineze înspre ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena şi cealaltă Marie au venit să vadă mormântul.” Hristos, „cel dintâi rod”, a înviat în cea dintâi zi a săptămânii!

Vine o zi când și biserica va fi inclusă în actul învierii... dar, până atunci, Hristos este Singurul care a înviat într-un trup glorificat. Când biserica va fi răpită, vom învia și noi și vom ieși din mormânt, așa după cum s-a întâmplat cu Isus Hristos. El este primul rod, iar apoi, la venirea Domnului, urmează credincioșii care-i aparțin Lui. „Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod” (Ioan 12:24).

Să reținem acest fapt dătător de mare bucurie și îndreptățite speranțe: aducerea primelor roade indică faptul că urmează o recoltă – și anume: credincioșii înșiși!

În ziua când veţi legăna snopul, să aduceţi, ca ardere de tot Domnului, un miel de un an fără cusur; să adăugaţi la el două zecimi de efă din floarea făinii frământată cu untdelemn, ca dar de mâncare mistuit de foc, de un miros plăcut Domnului; şi să aduceţi o jertfă de băutură de un sfert de hin de vin. Să nu mâncaţi nici pâine, nici spice prăjite sau pisate, până în ziua aceasta, când veţi aduce un dar de mâncare Dumnezeului vostru. Aceasta este o lege veşnică pentru urmaşii voştri, în toate locurile în care veţi locui. (Lev. 23:12–14).

Celebrarea acestei zile era însoțită de aducerea unor jertfe de un miros plăcut. Nu era inclusă nicio jertfă pentru păcat, deoarece problema aceasta a fost rezolvată prin moartea lui Hristos. „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor. 5:21). „Pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi” (Ioan 14:19).

Poporul se putea bucura de noua recoltă abia după ce această jertfă era adusă și legănată înaintea lui Iahve. Tot astfel, moartea și învierea lui Hristos îl aduc pe credincios în sfera unor relații și a unor binecuvântări noi: „Și anume Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi” (2 Cor. 5:17). Aceasta nu înseamnă doar că se schimbă câteva obiceiuri – suntem scoși afară din vechiul Adam și uniți cu Domnul Isus Hristos. Acum avem un scop nou, o țintă nouă, o bucurie nouă și o viață nouă. Toate acestea nu vor schimba în viața unui om doar câteva obiceiuri, ci vor avea un efect mult mai mare. El face toate lucrurile noi!

...Și cu-atât mai mult vrea și poate să te înnoiască și pe tine, și pe fiecare dintre noi – dacă Îi permitem... Către asta arată și sărbătorile Domnului din Leviticul 23 – chiar așa sumar descrise, ele indică spre esențialul necesar mântuirii. Înțelegerea dimensiunii lor spirituale ne poate lumina orizontul, oriunde ne-am afla – pentru că ne place sau nu, așa a rânduit Dumnezeu: mântuirea vine de la iudei!

Ne oprim aici, acum... dar cu ajutorul Tatălui ceresc, la întâlnirea viitoare continuăm și sper să încheiem trecerea în revistă a sărbătorilor Domnului conținute în Leviticul 23!

Pe curând deci!