Leviticul 23:15-44 | Itinerar Biblic | Episodul 198

Dragi prieteni ai Cuvântului lui Dumnezeu – și deci iubitori de Dumnezeu – e elementar și esențial să nu încetăm să ne hrănim cu orice cuvânt care ne vine de la sursa vieții, dar acesta e doar începutul: pasul următor, la fel de decisiv, este să trăim la înălțimea acestor comandamente divine, prin puterea Duhului Sfânt, și să dublăm mărturia unui cuget curat și-a noii zidiri care suntem cu împrăștierea semințelor acestui Cuvânt în solul inimilor din jur... Și să trăim apoi cu bucuria veșniciei și-n așteptarea iminentei schimbări/înnoiri a tuturor lucrurilor, pe care stă s-o aducă revenirea Mântuitorului... către care indică inclusiv sărbătorile Domnului din Leviticul 23, în care suntem...

 Acesta este un capitol extraordinar referitor la sărbătorile solemne ale lui Dumnezeu, în majoritatea lor ocazii de bucurie (doar Yom Kippur, Ziua Ispășirii era un timp pentru jelire). Dorința și plăcerea lui Dumnezeu sunt legate de un popor plin de bucurie, și care trăiește în ascultare de El. Aceste sărbători din Leviticul 23 puneau la dispoziția lui Israel calendarul lui Dumnezeu pentru tot timpul anului.

Și pentru că am spus-o de mai multe ori, cred că ați reținut că există și semnificații mesianice, hristologice ale acestei secvențe cronologice pe care am inaugurat-o în ediția trecută, când am privit la ziua de odihnă, și-apoi la primele sărbători anuale ale Domnului: Paștele (ne spune că Hristos, Paștele nostru, a fost jertfit pentru noi), Azimele (semnifică părtășia cu Hristos și lucrările Lui) și Primele Roade (care se referă la învierea lui Hristos, pârga celor adormiți).

Acum ajungem la Sărbătoarea Cincizecimii - (Lev. 23:15–16):

De a doua zi după Sabat, din ziua când veţi aduce snopul ca să fie legănat într-o parte şi într-alta, să număraţi şapte săptămâni întregi. Să număraţi cincizeci de zile până în ziua care vine după al şaptelea Sabat; şi atunci să aduceţi Domnului un nou dar de mâncare.

Trebuie spus că în diverse texte biblice, sărbătoarea este menționată cu diverse denumiri: sărbătoarea secerișului, sărbătoarea celor dintâi roade, sărbătoarea săptămânilor, sărbătoarea încheierii săptămânilor (din pricina încheierii intervalului de șapte săptămâni întregi care trebuiau să treacă de la aducerea snopului cu cele dintâi roade). După dărâmarea Templului, accentul sărbătorii s-a mutat de pe mulțumirea pentru binecuvântările câmpului pe mulțumirea pentru Legea dată pe Sinai. Iar în timpul stăpânirii romane, sărbătoarea se suprapunea peste o sărbătoare păgână latină, rosalia, sărbătoarea trandafirilor, consacrată cultului morților... care s-a dovedit mai puternică decât denumirea ebraică, fapt pentru care prea mulți dintre creștini o știu ca sărbătoarea de Rusalii – denumire repet neadecvată, necreștină, și fără legătură cu semnificația sărbătorii originare.

Există deci lucruri care trebuie menționate cu privire la Cincizecime, pentru că prea multe lucruri nebiblice se spun sau sunt legate de ea... Sărbătoarea Cincizecimii era și este întotdeauna în prima zi a săptămânii. Se numărau șapte zile de sabat, ceea ce înseamnă șapte săptămâni sau patruzeci și nouă de zile iar apoi, în ziua cincizeci, ziua de după al șaptelea sabat, prima zi a săptămânii, era Sărbătoarea Cincizecimii.

În timpul unei asemenea sărbători a avut loc pogorârea Duhului Sfânt, eveniment rezonant și definitoriu, fiind ziua de naștere a Bisericii – fix la șapte săptămâni după sărbătoarea Învierii Domnului nostru. Ar fi ciudat deci ca Biserica (ce aparține noii creații) să se întoarcă la respectarea vechiului sabat, specific vechii creații! Când credincioșii se întâlnesc în prima zi a săptămânii, ei sărbătoresc învierea Domnului nostru și nașterea Bisericii. Semnificația Cincizecimii nu este lăsată în seama speculațiilor omenești: „În ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc… Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească” (Fapte 2:1, 4). „În ziua Cincizecimii” nu se referă la un timp exact, ora douăsprezece la prânz sau ora șase seara; se referă la împlinirea a ceea ce era prevestit în cartea Leviticul: venirea Duhului Sfânt spre  a-i boteza pe credincioși în trupul lui Hristos și pentru a începe formarea Bisericii. Sărbătoarea Cincizecimii marchează începutul Bisericii. Duhul Sfânt s-a coborât la cincizeci de zile după învierea Domnului Isus. Dumnezeu a lucrat dintotdeauna după calendarul Său!

Israeliții trebuiau să aducă cu ocazia acestei sărbători o nouă jertfă de mâncare, aceasta fiind un tip reprezentativ al Bisericii, care este ceva nou. Hristos nu a spus că ne va da o haină veche și cârpită; El a venit pentru a ne aduce haina nouă a neprihănirii, iar a fi în Hristos înseamnă să fii îmbrăcat cu neprihănirea Lui. Așa ne vede Dumnezeu atunci când privește la noi.

Atrag din nou atenția asupra desfășurării cronologice a evenimentelor: după învierea Sa, Domnul Isus s-a arătat oamenilor timp de patruzeci de zile, apoi, chiar înainte de a se înălța la cer, le-a spus ucenicilor să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aștepte promisiunea Tatălui, aceea că vor primi putere de sus (Luca 24:49). În Fapte 1:5, li se spune: „nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt.” Zece zile mai târziu, în ziua Cincizecimii, Duhul lui Dumnezeu a venit asupra lor!

Să aduceţi din locuinţele voastre două pâini, ca să fie legănate într-o parte şi într-alta; să fie făcute cu două zecimi de efă din floarea făinii şi coapte cu aluat: acestea sunt cele dintâi roade pentru Domnul. (Lev. 23:17).

Remarcați ceva surprinzător în acest verset? Am spus deja că dospeala reprezintă principul răului și că nu trebuia să fie inclusă în sistemul jertfelor. Aici apare însă o excepție: în noua jertfă este inclusă dospeala (aluatul). Asta înseamnă că în Biserică există și păcat, fapt de altfel evident chiar și pentru cel mai simplu observator.

Am slujit peste 40 de ani în multe locuri din America, de la Atlantic la Pacific (mărturisește JVMcGee). Am aparținut, am slujit sau am vizitat destule biserici minunate, de care îmi amintesc cu multă bucurie. Am avut părtășie extraordinară cu membrii acelor biserici. Am fost apropiați și ne iubeam unii pe alții. Cu toate acestea, pot mărturisi că în Biserică există și rău, motiv pentru care înțeleg de ce în această jertfă este inclusă și dospeala. Jertfa vorbește despre Biserica vizibilă, cea de pe pământ, cunoscută și văzută de noi toți, în care există și rău, Domnul știind acest lucru chiar înainte de existența bisericii.

Afară de aceste pâini, să aduceţi ca ardere de tot Domnului şapte miei de un an fără cusur, un viţel şi doi berbeci; să adăugaţi la ei darul de mâncare şi jertfa de băutură obişnuite, ca dar de mâncare mistuit de foc, de un miros plăcut Domnului. Să aduceţi şi un ţap ca jertfă de ispăşire, şi doi miei de un an ca jertfă de mulţumire. Preotul să legene aceste dobitoace într-o parte şi într-alta ca dar legănat înaintea Domnului, împreună cu pâinea adusă ca pârgă şi cu cei doi miei: ele să fie închinate Domnului şi să fie ale preotului. (Lev. 23:18–20).

Toate jertfele trebuiau să fie aduse în același interval de timp. Tot ceea ce este Hristos și tot ce a făcut El s-a aplicat bisericii, credincioșii putând găsi în El toate resursele de care au nevoie. În primul rând, poți veni la El pentru mântuire, pentru ajutor și îndurare, pentru înțelegere și mângâiere. Poți veni la El în toate circumstanțele vieții, de aceea jertfele erau aduse în același interval de timp.

Nu este interesant cum Domnul ne oferă în aceste imagini unele din cele mai mari adevăruri? El folosește mai degrabă astfel de imagini, decât să apeleze la termeni teologici reci.

În aceeaşi zi, să vestiţi sărbătoarea şi să aveţi o adunare sfântă: atunci să nu faceţi nicio lucrare de slugă. Aceasta este o lege veşnică pentru urmaşii voştri, în toate locurile în care veţi locui. (Lev. 23:21).

În acea zi, israeliții erau chemați să se odihnească de lucrările lor, lucru pe care trebuie să-l facem și noi atunci când venim la Hristos: „El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt” (Tit 3:5).

Când veţi secera semănăturile din ţara voastră, să laşi nesecerat un colţ din câmpul tău şi să nu strângi ce rămâne de pe urma secerătorilor. Să laşi săracului şi străinului aceste spice. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. (Lev. 23:22).

Ziua sfântă era adaptată nevoilor țării. În mijlocul sărbătorii, israeliții aveau datoria de a-și aminti de cei săraci și străini.

Aici se prefigurează partea practică a lucrării Bisericii și a credincioșilor de astăzi. Am fost mântuiți prin har, însă trebuie să încercăm să ducem oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu și să le fim de folos. Eu nu cred că biserica are dreptul să se implice în vreo slujire socială în care să nu prezinte Evanghelia. Suntem chemați să-i hrănim pe oameni și să-i căutăm în nevoile lor, dar totodată trebuie să le spunem și Evanghelia. După cum precizează și Iacov (2:14-20), e bine să reținem că un om cu stomacul gol nu se va grăbi să asculte Evanghelia!

Aceste aspecte prefigurează și ele marele seceriș de la sfârșitul veacurilor, după răpirea Bisericii, atunci când Domnul își va aduce aminte de cei dintre neamuri. Iacov 1:18 spune: „El, de bunăvoia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui.” Biserica primară a fost iudaică la origine, ea fiind astfel primul rod, care avea să fie urmat de un mare număr de națiuni ale pământului. Domnul ne spune următoarele cu privire la sfârșitul veacurilor: „Ţarina este lumea; sămânţa bună sunt fiii Împărăţiei; neghina sunt fiii celui rău. Vrăjmaşul care a semănat-o este diavolul; secerişul este sfârşitul veacului; secerătorii sunt îngerii” (Mat. 13:38–39). Aici se vorbește despre judecata de la sfârșitul lumii, pentru că îngerii nu sunt asociați în niciun fel cu evenimentul Răpirii. Era avută în vedere judecata care urmează să vină: „Iată Robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata” (Isaia 42:1).

În luna a șaptea aveau loc trei sărbători, astfel aceasta fiind un fel de lună sabatică, după cum exista și o zi, respectiv un an de sabat. Data următoarei sărbători marca începutul anului civil, după cum Paștele marca începutul anului religios:

Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: „În luna a şaptea, în cea dintâi zi a lunii, să aveţi o zi de odihnă, vestită cu sunet de trâmbiţe, şi o adunare sfântă. Atunci să nu faceţi nicio lucrare de slugă şi să aduceţi Domnului jertfe mistuite de foc.” (Lev. 23:23–25).

Data menționată aici este extrem de importantă: în prima zi a lunii a șaptea... Anul nou civil, sau Rosh Hashanah, era marcat prin sărbătoarea trâmbițelor! Se pare că această diferențiere dintre anul religios și cel civil datează chiar din timpul lui Moise! 

Sunetul celor două trâmbițe de argint era folosit în timpul peregrinării lui Israel prin pustie (Numeri 10). Pentru a pune oamenii în mișcare, se suna în trâmbițe de șapte ori, sunete care – credeau evreii, conform lui Alfred Edersheim – coincideau cu deschiderea în ceruri a trei cărți: a vieții (pentru cei drepți), a morții (pentru făcătorii de rele) și a așteptării (pt cei a căror soartă se decidea de Yom Kippur). De aceea, sunetul de trâmbiță din prima zi de Tishri anunța începutul unei perioade de pocăință care se termina în Ziua Ispășirii, când numele respective erau trecute fie în cartea vieții, fie în cartea morții.

Există și în Apocalipsa niște trâmbițe, care marchează perioada Necazului celui mare și restaurarea lui Israel în țara lor pentru vremea împărăției, confirmate și în (Isaia 27:13): „În ziua aceea, se va suna cu trâmbiţa cea mare, şi atunci se vor întoarce cei surghiuniţi din ţara Asiriei, şi fugarii, din ţara Egiptului. Ei se vor închina înaintea Domnului pe muntele cel sfânt, Ierusalim”, dar și în (Mat. 24:31) „El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă...”

Înainte de reabilitarea lui Israel, biserica va fi părăsit deja pământul. Ei vor auzi vocea Domnului ca pe o trâmbiță (citiți în acest sens 1 Tes. 4:16-17: Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.) Cei ce vor rămâne pe pământ vor auzi sunetul trâmbiței.

Așadar, „Ferice de poporul care cunoaşte sunetul trâmbiţei, care umblă în lumina feţei Tale, Doamne” (Ps. 89:15). Trâmbițele sunt asociate astfel cu venirea judecății.

A doua sărbătoare din luna a șaptea este Yom Kippur, marea Zi a curățirii (sau ziua ispășirii), de care a mai fost vorba în această carte (Lev. 23:26–32):

Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „În ziua a zecea a acestei a şaptea luni, va fi ziua Ispăşirii: atunci să aveţi o adunare sfântă, să vă smeriţi sufletele şi să aduceţi Domnului jertfe mistuite de foc. Să nu faceţi nicio lucrare în ziua aceea, căci este ziua Ispăşirii, când trebuie făcută ispăşire pentru voi înaintea Domnului Dumnezeului vostru. Oricine nu se va smeri în ziua aceea va fi nimicit din poporul lui. Pe oricine va face în ziua aceea vreo lucrare oarecare îl voi nimici din mijlocul poporului lui. Să nu faceţi nicio lucrare atunci. Aceasta este o lege veşnică pentru urmaşii voştri, în toate locurile în care veţi locui. Aceasta să fie pentru voi o zi de Sabat, o zi de odihnă, şi să vă smeriţi sufletele în ziua aceasta; din seara zilei a noua până în seara următoare, să prăznuiţi Sabatul vostru.”

Marea Zi a ispășirii a mai fost discutată pe larg în capitolul 16. Să reamintesc doar că era între cele mai importante zile din anul evreiesc, era ziua marelui post în care întreaga națiune era chemată să aducă jertfe mistuite de foc și să-și smerească sufletul (Scriptura menționează aici în versetele citite din Lev. 23, de trei ori „smerirea sufletelor”), astfel că ziua ispășirii, spre deosebire de alte evenimente, era mai degrabă o zi solemnă decât o sărbătoare. De asemenea, nu trebuia să facă nimeni nicio lucrare în această zi!

Pe de altă parte, este interesant de remarcat (anticipez puțin: Lev. 25:8-9) că la trâmbița anului de veselie se sufla, la fiecare cincizeci de ani, în Ziua Ispășirii – ceea ce denotă bucurie și sărbătoare. Atunci când este plătit prețul pentru salvarea ta și a mea, există eliberare și bucurie. Acesta este Anul veseliei. Ce glorios an trebuie să fi fost acesta!

Și-n sfârșit, despre sărbătoarea corturilor este vorba în (Lev. 23:33–36):

Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: «În a cincisprezecea zi a acestei a şaptea luni, va fi sărbătoarea Corturilor în cinstea Domnului, timp de şapte zile. În ziua întâi să fie o adunare sfântă: să nu faceţi nicio lucrare de slugă în timpul ei. Timp de şapte zile, să aduceţi Domnului jertfe mistuite de foc. A opta zi, să aveţi o adunare sfântă şi să aduceţi Domnului jertfe mistuite de foc; aceasta să fie o adunare de sărbătoare: să nu faceţi nicio lucrare de slugă în timpul ei.»”

Aceasta este cea de-a treia sărbătoare din luna a șaptea, fiind un timp atât pentru amintire, cât și unul profetic. Sărbătoarea corturilor urma la câteva zile după Ziua Ispășirii. Ca amintire, vorbea despre zilele de peregrinare prin pustie, când israeliții au locuit în corturi. În mod profetic, sărbătoarea indică spre vremea în care Dumnezeu va fi îndepărtat pe deplin păcatul lor, iar ei vor locui din nou în siguranță în Țara Promisă: „Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plânge amarnic cum plânge cineva pe un întâi născut” (Zah. 12:10). „În ziua aceea, se va deschide casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului un izvor pentru păcat şi necurăţie” (Zah. 13:1). „Ci fiecare va locui sub viţa lui şi sub smochinul lui, şi nimeni nu-l va mai tulbura. Căci gura Domnului oştirilor a vorbit” (Mica 4:4).

Acestea sunt sărbătorile Domnului, în care veţi vesti adunări sfinte, ca să se aducă Domnului jertfe mistuite de foc, arderi de tot, daruri de mâncare, jertfe de vite şi jertfe de băutură, fiecare lucru la ziua hotărâtă. Afară de acestea să păziţi Sabatele Domnului şi să vă aduceţi darurile voastre Domnului, să aduceţi toate jertfele făcute pentru împlinirea unei juruinţe şi toate darurile voastre făcute de bunăvoie. (Lev. 23:37–38).

Textul este puțin surprinzător prin alcătuirea sa: vers. 33-36 precizează când, cât și cum să se celebreze sărbătoarea corturilor; apoi versetele pe care tocmai le-am citit (37-38) sunt un fel de concluzie a capitolului 23 – menționând anumite lucruri specifice zilelor de sărbătoare, precizând care sunt lucrurile în care Dumnezeu își găsește plăcerea, spre binele poporului Său; pentru ca ultimele versete ale capitolului (39-44, pe care le vom citi și noi imediat) să revină cu alte precizări privind sărbătoarea corturilor (Lev. 23:39–44):

În a cincisprezecea zi a lunii acesteia a şaptea, când veţi strânge roadele ţării, să prăznuiţi o sărbătoare în cinstea Domnului, timp de şapte zile: cea dintâi zi să fie o zi de odihnă, şi a opta să fie tot o zi de odihnă. În ziua întâi, să luaţi poame din pomii cei frumoşi, ramuri de finici, ramuri de copaci stufoşi şi de sălcii de râu, şi să vă bucuraţi înaintea Domnului Dumnezeului vostru şapte zile. În fiecare an să prăznuiţi sărbătoarea aceasta în cinstea Domnului, timp de şapte zile. Aceasta este o lege veşnică pentru urmaşii voştri. În luna a şaptea s-o prăznuiţi. Şapte zile să locuiţi în corturi; toţi băştinaşii din Israel să locuiască în corturi, pentru ca urmaşii voştri să ştie că am făcut pe copiii lui Israel să locuiască în corturi, după ce i-am scos din ţara Egiptului. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.” Aşa a spus Moise copiilor lui Israel care sunt sărbătorile Domnului.

După Ziua Ispășirii, în care se realiza o iertare deplină a păcatelor poporului și după ce se adunau roadele țării, avea loc această sărbătoare plină de bucurie. Israeliții trebuiau să locuiască în corturi, pentru a-și aminti de pribegia prin pustie, dar și pentru a se gândi la viitor. În Evrei 11, ni se spune că toți cei menționați acolo au murit având credință, însă fără să vadă împlinirea promisiunilor făcute, ci doar privindu-le de departe. Ei s-au bucurat de aceste promisiuni și au fost încurajați de ele, astfel că așteptau ziua în care nu va mai fi nevoie să locuiască în corturi precum în pustie, ci vor vremurile mesianice.

Această sărbătoare sfântă se va ține în timpul mileniului: „Toţi cei ce vor mai rămâne din toate neamurile venite împotriva Ierusalimului se vor sui în fiecare an să se închine înaintea Împăratului, Domnul oştirilor, şi să prăznuiască sărbătoarea Corturilor. Dacă unele din familiile pământului nu vor voi să se suie la Ierusalim ca să se închine înaintea Împăratului, Domnul oştirilor, nu va cădea ploaie peste ele. Dacă familia Egiptului nu se va sui, dacă nu va veni, nu va cădea ploaie nici peste ea; va fi lovită cu aceeaşi urgie cu care va lovi Domnul neamurile care nu se vor sui să prăznuiască sărbătoarea Corturilor” (Zaharia. 14:16–18). Este interesant de citit întregul capitol 14 din Zaharia.

Această sărbătoare indică și spre eternitate, spre împărăția veșnică: „Şi am auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Apoc. 21:3). Aici este vorba despre împlinirea veșnicei Sărbători a corturilor.

În cuvintele lui JVMcGee: Bucuria de șapte zile a evreilor, în cea de-a șaptea lună, indică spre bucuria finală și deplină a poporului lui Dumnezeu de pe pământ (poporul ceresc al Domnului va fi împreună cu El în Noul Ierusalim).                                                         Dragii mei, ne așteaptă un viitor minunat! Noi, cum ne pregătim?!