Leviticul 24:1-23 | Itinerar Biblic | Episodul 199

Suntem în continuare atenți și concentrați asupra cărții Leviticul, și – pentru că ne apropiem de finalul ei – dorim s-o înțelegem bine până la capăt. Pasajul final (cap. 23-27) am zis că se ocupă generic de sărbătorile Domnului... dar aplecându-ne mai atent asupra lor, am zice: bine, da, cap. 23 și 25 enumeră și conturează sărbători... dar pare că n-au mare lucru de-a face cu sărăbătorile celelalte capitole – 24, 26, 27... Dar, la o primă privire par intercalate misterios și aparent nejustificat tocmai aici... Capitolul 24, la care vom privi în cele ce urmează, apare ca o intruziune care nu se potrivește în peisajul elementelor abordate anterior sau ulterior... E posibil însă să fiți de acord până la sfârșit că – deși aspectele subliniate par a fi deconectate de restul informațiilor – să fie de fapt o cheie de înțelegere adecvată a sărbătorilor date de Iahweh lui Israel.

Da, la prima vedere untdelemnul de măsline pentru sfeșnic și pâinea pentru masă nu par să își găsească locul între Sărbătoarea Corturilor și anul sabatic... Cu toate acestea, vedem că Duhul Sfânt folosește o astfel de metodă de abordare a temelor și în alte părți, cum ar fi în Numeri 8:1-4, unde găsim instrucțiuni referitoare la aprinderea sfeșnicelor sub forma unei scurte descrieri inserate între subiectul darurilor aduse de către căpetenii și cel al curățirii leviților. Eu cred că acest amănunt ne învață că totul trebuie făcut în lumina și sub călăuzirea Duhului Sfânt... şi aceeași lecție deosebit de importantă se desprinde și din pasajul de faţă: celebrarea sărbătorilor și ținerea anului sabatic și al veseliei trebuie făcute în lumina Duhului Sfânt și în puterea și tăria lui Hristos.

Nu trebuie să trecem cu vederea câteva implicații practice importante. Untdelemnul pentru sfeșnic și floarea făinii pentru pâine – de care este vorba și în prima parte a cap. 24 din Leviticul – trebuiau să fie puse la dispoziție de către cei din popor, pentru că Dumnezeu îi făcuse colaboratorii Săi în ceea ce privea resursele și închinarea de la Cortul Întâlnirii. Dumnezeu ar fi putut să furnizeze printr-o minune uleiul, floarea făinii, precum și întreaga activitate depusă în jurul sfeșnicului și al mesei pentru pâini, însă El a vrut ca oamenii să participe activ la aceste acte de cult.

Așa mă simt și eu atunci când împărtășesc Cuvântul lui Dumnezeu... și vreau să spun că în fiecare biserică există pentru oricine modalități să se implice în lucrarea Domnului. Dacă ţii ochii deschiși, vei vedea imediat ceva de făcut. Îmi amintesc că făceam cândva un mic studiu biblic cu niște băieți care făceau parte dintr-o trupă de cercetași... și de care mă îndoiesc că vor fi făcut vreodată fapte bune, fiindcă pe mine aproape că m-au băgat în spital! A fost nevoie să fiu destul de aspru cu ei. Câțiva dintre bărbații din biserică au venit într-o seară în vizită și au remarcat ce probleme aveam cu acei băieți, așa că s-au oferit să dea o mână de ajutor, stând împreună cu băieții în timp ce eu le predam studiul biblic... iar rezultatul a fost uimitor!

Toți cei ce iubesc Cuvântul lui Dumnezeu ar trebui să se implice în transmiterea mesajului Evangheliei. De aceea, Dumnezeu spune când unuia, când altuia: „Voi aduceți untdelemnul... voi aduceți floarea făinii...”

Importanța sfeșnicului nu poate fi subestimată, acesta fiind probabil cea mai frumoasă și mai clară imagine a lui Hristos în Cortul Întâlnirii. Sfeșnicul era confecționat din aur masiv și lucrat cu măiestrie în șapte brațe ale unei ramuri de migdal desprinse toate dintr-un singur trunchi.

Numai lui Aaron îi erau încredințate responsabilități privitoare la sfeșnic, și el avea datoria de a-l menține aprins în mod continuu (Exodul 30:7-8). Este important să vedem că astăzi sfeșnicele sunt în mâinile Marelui nostru Preot. Isus Hristos a spus că El este lumina lumii, iar apostolul Pavel folosește aceeași idee atunci când le spune credincioșilor din Filipi: „străluciţi ca nişte lumini în lume” (Fil. 2:15).

În Apocalipsa 1 și 2, Domnul Isus Hristos umblă ca Mare Preot în mijlocul sfeșnicelor, pentru a ne face să luminăm mai departe. El toarnă untdelemnul, care este umplerea cu Duhul Sfânt, și aranjează fitilurile sfeșnicelor pentru a lumina mai tare. De asemenea, El înlătură sfeșnicul atunci când acesta refuză să ardă, aici fiind vorba despre păcatul care duce la moarte menționat de Ioan în epistola sa.

Prin urmare, inserarea în acest loc a  subiectului  legat de sfeșnic și de pâinea pentru punerea înainte nu este una nepotrivită.

În acest capitol vom întâlni imediat și-un al doilea incident din cartea Leviticul. Un tânăr va huli Numele lui Dumnezeu, acesta fiind un alt exemplu de necazuri cauzate de mulțimea eterogenă de oameni care ieșiseră din Egipt împreună cu poporul Israel. Proveniți din diverse zone și categorii, oamenii aceștia aduceau cu ei tot felul de probleme. În prezent, ei se regăsesc în acei oameni din biserică prinși între slujirea lumii și slujirea lui Dumnezeu.

Vom mai reflecta și la momentul respectiv, deocamdată citim (Lev. 24:1–2):

Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Porunceşte copiilor lui Israel să-ţi aducă pentru sfeşnic untdelemn curat de măsline tescuite, ca să ţină candelele aprinse neîncetat.

Poporul Israel avea responsabilitatea de a aduce untdelemnul pentru sfeșnic, ceea ce nu era puțin lucru, dacă ținem seama de faptul că acesta ardea zi și noapte, neîntrerupt. Prin urmare, fiecare israelit și seminția lui Levi erau interesați în mod direct de slujirea de la Cortul Întâlnirii. Untdelemnul trebuia să fie curat, fără niciun fel de impurități (să nu uităm că se obținea din măsline tescuite!) Trebuia să fie cel mai bun untdelemn, deoarece simboliza prezența și lucrarea Duhul Sfânt.

Aaron să-l pregătească dincoace de perdeaua dinăuntru care este înaintea mărturiei, în Cortul întâlnirii, pentru ca să ardă neîncetat de seara până dimineaţa în faţa Domnului. Aceasta este o lege veşnică pentru urmaşii voştri. Să aşeze candelele în sfeşnicul de aur curat, ca să ardă neîncetat înaintea Domnului. (Lev. 24:3–4).

Candelele sfeșnicului ardeau în mod continuu atât timp cât Cortul Întâlnirii era instalat. (Evident, atunci când israeliții mărșăluiau prin pustie, nu țineau candelele aprinse.) În plus, vedem că Aaron era singurul responsabil de modul în care se desfășura slujirea privitoare la candele: „Aaron va arde pe el tămâie mirositoare; va arde tămâie în fiecare dimineaţă, când va pregăti candelele; va arde şi seara când va aşeza candelele. Astfel se va arde necurmat din partea voastră tămâie înaintea Domnului din neam în neam” (Exod 30:7–8).

Domnul Isus Hristos umblă în mijlocul candelelor astăzi; El este Marele nostru Preot. Din când în când, atunci când se mișcă în viața și în inima noastră, Domnul îngrijește aceste candele, iar uneori mai trebuie să dreagă (ori să înlăture!) câte o candelă care dă fum în loc de lumină.

Candelele arzând continuu semnifică relația neîntreruptă dintre Iahweh și Israel – lumina lor era îndreptată asupra copiilor lui Israel, reprezentați prin cele 12 pâini pentru punerea înaintea Domnului:

Să iei floare de făină şi să faci din ea douăsprezece turte; fiecare turtă să fie făcută din două zecimi de efă. Să le pui în două şiruri, câte şase în fiecare şir, pe masa de aur curat, înaintea Domnului. Peste fiecare şir să pui tămâie curată, care să fie pe pâine ca aducere aminte, ca un dar de mâncare mistuit de foc înaintea Domnului. (Lev. 24:5–7).

Ca și în cazul untdelemnului, și floarea făinii trebuia adusă tot de popor. Pâinea Îl reprezintă pe Hristos, tot așa cum untdelemnul indică înspre Duhul Sfânt: „Isus le-a zis: «Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată»” (Ioan 6:35).

Floarea făinii era făcută din grâu, iar tămâia era o secreție rășinoasă naturală, adusă ca dar tot din partea poporului. Pâinea Îl simbolizează pe Hristos, iar tămâia amintește de mireasma minunată a umanității Sale.

În fiecare zi de Sabat să se pună aceste pâini înaintea Domnului, neîncetat: acesta este un legământ veşnic pe care-l vor ţine copiii lui Israel. Pâinile acestea să fie ale lui Aaron şi ale fiilor lui, şi să le mănânce într-un loc sfânt; căci ele sunt pentru ei un lucru preasfânt, o parte din darurile de mâncare mistuite de foc înaintea Domnului. Aceasta este o lege veşnică. (Lev. 24:8–9).

Pâinea stătea pe masă timp de o săptămână și era schimbată în ziua sabatului, cea veche fiind mâncată de Aaron și fiii săi, totdeauna în locul sfânt. În ce privește aceste pâini, e de notorietate o întâmplare de mai târziu care l-a avut protagonist pe David: când fugind împreună cu oamenii săi de răzbunarea lui Saul au ajuns într-o nevoie disperată de hrană, preotul Ahimelec le-a dat să mănânce o parte din pâinile puse înaintea Domnului (1 Sam. 21:4-6, fapt ce va antrena mai târziu pedeapsa cu moartea pentru preot); de acest incident pomenește și Domnul Isus atunci când ucenicii Săi au fost criticați că mănâncă grâu în ziua de Sabat (Mat. 12:3-4).

Pâinea și lumina Îl reprezintă pe Hristos: „Eu sunt Pâinea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu pe care Îl voi da pentru viaţa lumii” (Ioan 6:51). „Isus le-a vorbit din nou şi a zis: «Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii»” (Ioan 8:12).

Dacă vrem să-L slujim pe Hristos, trebuie să ne hrănim din El... iar tot ceea ce facem pentru El trebuie făcut în lumina Sa, prin Duhul Sfânt.

Vă reamintesc, traversă cartea Leviticul – o secțiune biblică alocată preponderent prescripțiilor liturgice, mai mult sau mai puțin tehnice, și foarte vag narativă. Este poate cea mai lipsită de dinamism, cea mai statică dintre cărțile Scripturii; există numai două episoade speciale înregistrate în cartea Leviticului: unul este cel privitor la Nadab și Abihu, în Leviticul 10, fiii lui Aaron care mor în urma deciziei divine de a-i pedepsi pentru că nu au respectat prescripțiile privind închinarea corespunzătoare; iar acum ajungem la cel de-al doilea incident, care pare să fie „din alt film”, cu totul pe altă linie decât instrucțiunile date până acum în acest capitol. Ne dăm seama imediat însă că Dumnezeu vrea să ne învețe aici o lecție importantă legată de blasfemie.

Fiul unei femei israelite şi al unui bărbat egiptean, venind în mijlocul copiilor lui Israel, s-a certat în tabără cu un bărbat israelit. Fiul femeii israelite a hulit şi a blestemat Numele lui Dumnezeu. L-au adus la Moise. Mama sa se numea Şelomit, fata lui Dibri din seminţia lui Dan. L-au aruncat în temniţă, până va spune Moise ce va porunci Domnul. (Lev. 24:10–12).

Băiatul hulitor provenea dintr-o familie mixtă: mamă-sa era danită, iar tatăl său era egiptean. Știm că împreună cu copiii lui Israel a ieșit din Egipt o mulțime mixtă de oameni (Exodul 12:38). În cele ce urmează, vom vedea că aceștia au creat probleme în tabăra lui Israel, cârtind, provocând neînțelegeri și generând conflicte: „Adunăturii de oameni, care se aflau în mijlocul lui Israel, i-a venit poftă, ba chiar şi copiii lui Israel au început să plângă şi să zică: «Cine ne va da carne să mâncăm?»” (Num. 11:4).

Nu este greu să ne dăm seama de ce acești oameni făceau așa de multe probleme. Când a venit ziua ieșirii copiilor lui Israel din țara Egiptului, tatăl egiptean trebuia să rămână în țară, iar mama israelită mergea cu poporul... așadar, a avut loc o despărțire chiar din acel moment.

Putem identifica aici unul din motivele pentru care Dumnezeu a spus poporului Său atunci (și ne spune și nouă astăzi) să nu existe căsătorii între credincioși și necredincioși. Acest lucru nu are niciun fel de legătură cu națiunea din care face parte cineva; chiar dacă amândoi sunt de aceeași culoare și de același neam, nu este bine ca un credincios să se căsătorească cu un necredincios. Dumnezeu este Cel care spune acest lucru; eu nu aș fi știut niciodată că este greșit, dacă El nu ar fi spus așa!

Băiatul rezultat din căsătoria mixtă avea o problemă: el trebuia să aleagă dacă să meargă pe calea tatălui său ori pe cea a mamei sale, însă această hotărâre nu a fost luată vreodată cu adevărat. Sigur, el a luat o decizie inițială, însă apoi în mintea lui se întreba mereu și mereu: Oare ar fi trebuit să fac altfel și să rămân cu tatăl meu?... Mulțimea mixtă, cu origini multiple sau nedefinite, are un veșnic semn de întrebare în față. Întâi de toate, pentru aceștia despre care e vorba aici părăsirea Egiptului fusese o decizie dificilă, apoi gândurile lor au ajuns să se întoarcă mereu și mereu spre țara din care ieșiseră.... iar când umblarea prin pustie a devenit grea, aceștia au fost primii care s-au plâns.

Dragii mei, avem și noi astăzi în biserică acest gen de oameni; ei sunt acele persoane nemântuite din biserică, care vor să fie cu un picior în biserică, iar cu celălalt afară, în lume. Ei sunt cei care generează probleme. Întotdeauna m-am întrebat dacă cei care produc tulburare sunt persoane mântuite cu adevărat, pentru că eu nu înțeleg cum ar putea un credincios născut din nou în Domnul Isus Hristos să încerce să blocheze răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu. Cea mai puternică împotrivire față de programul acesta prin care nu urmăresc decât să comunic Cuvântul lui Dumnezeu nu a venit din afara bisericii; nu, ci membrii bisericii au fost cei care au încercat să împiedice această transmisiune. Niciodată în viața mea nu am fost mai șocat, fiindcă eu mă așteptam să spună: „Frate, Dumnezeu să te binecuvânteze! Mă rog să poți transmite oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu.” Câtuși de puțin! Ei nu doar că nu susțin, ci chiar dăunează acestui program de radio.

Băiatul din cartea Leviticul despre care vorbeam avusese probabil o dispută mai aprinsă... și nu este greu de înțeles cum s-a putut întâmpla acest lucru, fiindcă el nu avea o moștenire în seminția lui Dan, ci era un venetic, care avea acces în tabăra lui Israel. În timpul conflictului, el a hulit numele lui Dumnezeu, acel nume care era atât de sacru în Israel, încât nici măcar nu era rostit cu voce tare. În mod evident, este vorba despre tetragrama ebraică YHWH. Astăzi nici măcar nu se știe exact cum se pronunță numele Domnului: Iehova sau Yahweh? Acest nume era atât de sfânt, încât israeliții nici măcar nu-L pronunțau... blasfemiatorul însă n-a avut nicio problemă sau reținere a-l rosti!

Am fost odată invitat la masă într-un club privat de către unul din membrii clubului, iar la masa vecină stătea un om care folosea numele lui Dumnezeu mai mult decât l-am folosit eu vreodată într-o predică, însă el n-o făcea așa cum o fac eu în predică! Altfel spus, el hulea, folosind total inadecvat, ușuratic și injurios numele lui Dumnezeu... Dacă ar fi trăit în aceeași vreme cu tânărul din Leviticul 24, sigur ar fi avut acceași soartă.

Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Scoate din tabără pe cel ce a hulit; toţi cei ce l-au auzit să-şi pună mâinile pe capul lui şi toată adunarea să-l ucidă cu pietre. Să vorbeşti copiilor lui Israel şi să le spui: „Oricine va blestema pe Dumnezeul lui îşi va lua pedeapsa pentru păcatul lui. Cine va blestema Numele Domnului va fi pedepsit cu moartea: toată adunarea să-l ucidă cu pietre. Fie străin, fie băştinaş, să moară, pentru că a hulit Numele lui Dumnezeu. (Lev. 24:13–16).

Dumnezeu a dat verdictul de vinovăție, iar pedeapsa era lapidarea, omorârea cu pietre. Gravitatea faptei se măsoară întotdeauna după pedeapsa dată de Dumnezeu. Toți cei care auziseră blasfemia trebuie să-și pună mâinile pe capul celui vinovat, indicând astfel vina exclusivă a tânărului. Hula împotriva lui Dumnezeu se pedepsește cu moartea, această pedeapsă fiind valabilă atât pentru israelit, cât și pentru străin.

„Cine va da unui om o lovitură de moarte să fie pedepsit cu moartea. Cine va da unui dobitoc o lovitură de moarte să-l înlocuiască: viaţă pentru viaţă. Dacă cineva răneşte pe aproapele lui să i se facă aşa cum a făcut şi el: frântură pentru frântură, ochi pentru ochi, dintre pentru dinte; să i se facă aceeaşi rană pe care a făcut-o el aproapelui său. Cine va ucide un dobitoc să-l înlocuiască; dar cine va ucide un om să fie pedepsit cu moartea. Să aveţi aceeaşi lege pentru străin ca şi pentru băştinaş; căci Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.” (Lev. 24:17–22).

Noi ne-am dezvoltat un sistem de gândire foarte indulgent, însă aici este formulată în mod clar pedeapsa pentru uciderea unui om. Lozinca celor care protestează împotriva războiului este: „Să nu ucizi!”, dar eu încă aștept să văd și un banner pe care scrie: „Cine va ucide un om să fie pedepsit cu moartea!”

Se stabilea aici ceea ce este cunoscut sub denumirea de „legea talionului” – lex talionis – ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Aceasta era literalmente pedeapsa impusă atât pentru israelit, cât și pentru străin.

Moise a vorbit copiilor lui Israel; au scos afară din tabără pe cel ce hulise şi l-au ucis cu pietre. Copiii lui Israel au făcut după porunca pe care o dăduse lui Moise, Domnul. (Lev. 24:23).

Aceasta este o lecție morală foarte importantă: numele Dumnezeului nostru este sfânt și trebuie apărat; de aceea, blasfemia este o nelegiuire din cele mai grave. Și viața umană este sacră și trebuie apărată, iar Dumnezeu oferă, de asemenea, protecție și pentru proprietatea personală.

Dumnezeu este drept în tot ceea ce face, iar noi suntem vinovați înaintea Lui: „Cel care va păcătui, va muri.” Însă Hristos a luat asupra Lui pedeapsa cu moartea care ni se cuvenea: „Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:4–6).

Legea talionului reflecta dreptatea lui Dumnezeu, care nu poate și nu va putea fi vreodată alterată de cineva sau ceva. Între timp însă, în istorie a avut loc momentul Golgota, crucea – în care dreptatea lui Iahweh a fost satisfăcută deplin! Dar crucea nu a desființat, ci a împlinit plenar exigențele dreptății divine!

Este atât de important să cunoaștem lucrarea și să recunoaștem numele lui Dumnezeu; iată un verset extrem de clar în acest sens: „În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.” (Faptele apostolilor 4:12). Este crucial să înțelegem că doar în numele și prin puterea jertfei și învierii Domnului Isus Hristos suntem mântuiți, iertați, sfințiți, acceptați de Dumnezeu. Ce trist să auzi oamenii profanând sau luând în deșert acest Nume mai presus de orice nume! Mă rog ca tot mai mulți să ajungem să prețuim numele, persoana și lucrarea Mântuitorului. În felul acesta, și ființele noastre vor fi prețuite și scrise pe nume în cartea vieții Mielului!

Iar pe cei care-L blasfemiază și iau în derâdere numele Domnului, nu-i văd bine! Citez și pt ei un singur verset: „Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului, care a fost înjunghiat. (Apocalipsa 13:8). E vorba de închinarea înaintea lui Satan, a fiarei și-a prorocului mincinos... al căror loc final – pentru ei și cei ce i se-nchină – este iazul de foc (citiți singuri Apoc. 20, în special partea a doua a capitolului)

Poate că vă pare incredibil sau ciudat că respectarea sau nerespectarea unui nume are consecințe atât de grave... dar nu ne putem juca nici cu Domnul, nici cu sfântul Său Cuvânt! Mai bine, deci – să-L cinstim cu bucurie!