Leviticul 25:25-55 | Itinerar Biblic | Episodul 201

Nu știu în ce dispoziție vă surprinde acest episod, dar mi-ar plăcea să cred că fiecare întâlnire cu Scriptura va transmite sau vă plasează într-o stare de bucurie asemenea unei sărbători – și sper că vă plac sărbătorile... pt că despre ele va fi vorba și-n continuare!

Comparativ cu celelalte sărbători despre care este vorba în cartea Leviticul – dăruite de Iahweh lui Israel, spre aprofundarea închinării corespunzătoare dar și spre exersarea bucuriei și integrarea evlaviei – uneia i se alocă spațiu cât celorlalte laolaltă: Anul de veselie, e drept: o raritate în sine, pt că era celebrat o dată la 50 de ani!

În cap. 25, care ne prezintă această celebrare, prezentarea sărbătorii începe la vers. 8, după care de la vers. 11 ne sunt prezentate până la finalul capitolului implicațiile diverse ale sărbătorii. Vers. 11-13 vorbesc despre interdicția de a semăna și secera, iar vers. 14-17 subliniază implicațiile privind vânzarea și cumpărarea în Israel. Apoi Dumnezeu răspunde temerilor/reținerilor care puteau apărea atunci când se punea problema conformării la o poruncă destul de exigentă, îndrăzneață și riscantă (una care deci reclama un nivel ridicat de încredere) – pentru că Anul de veselie urma celui de-al șaptelea An sabatic.

În baza realității și recunoașterii lui Dumnezeu ca proprietar absolut al pământului (ver. 23) și al oamenilor (vers. 55), versetele 24-34 reglementează dreptul de răscumpărare al pământurilor (24-28), al caselor din cetățile înconjurate cu ziduri (29-30), pt casele din sate (31) și pt bunurile leviților (32-34). Apoi, capitolul 25 până la finalul său reglementează relația israelitului cu semenul său sărac, și condițiile în care el putea să aibă, să folosească și să păstreze robi.

Anul de veselie împărțea poporul în două categorii: cei ce câștigau, și cei ce pierdeau în urma respectării poruncilor divine aferente. Primii își (re)câștigau libertatea, pământurile, casele... Ceilalți, pierdeau robi, acareturi, pământuri... Dar pentru toată lumea, perioada trebuia să fie „de veselie” – și asta era posibil prin prisma implicațiilor pe care Anul de veselie le avea asupra sistemului economic, social și religios din Israel. Trebuie să înțelegem și să acceptăm din capul locului că nu ar fi fost posibilă veselia, dacă dimensiunea esențială a acestei super-sărbători nu ar fi fost cea spirituală, derivând din convingerea că binecuvântarea supremă a fiecărui israelit era nu pământul, ci Creatorul pământului; nu posesiunile – ci Cel ce li le dăduse.

Anul de veselie apoi nu era un soi de miracol de sine stătător în care se acopereau nedreptățile acumulate de-a lungul anilor, vizând o înfrățire utopică a celor nedreptățiți cu foștii beneficiari ai stării lor nefericite. În Israel nu se puteau vinde pământurile – se vindea deci dreptul de folosință, mai precis numărul anilor de rod până la Anul de veselie, care devenea astfel un reper în toate tranzacțiile. După cum rodul câmpului era dependent de Binecuvântarea lui Iahweh, la fele ra și cu tranzacțiile comerciale – puse sub imperativul divin „Niciunul să nu înșele pe aproapele lui, și să te temi de Dumnezeul tău; Eu sunt Dumnezeul vostru!” (Lev. 25:17)

Anul de veselie ridica o problemă deosebită legată de frică și de îngrijorări, în principal pentru că (Anul de veselie fiind după un An sabatic) se adunau iată doi ani în care niciun ogor nu era prelucrat/semănat. Și-n mod autpmat, se mai adăuga un an, pentru că fără semănătură, nu era nici seceriș! La mulțimea de resurse și substituenți de azi, nu înțelegem foarte bine angoasa unei familii numeroase – cum erau nu puține în Israelul antic – în ce privește resursele de hrană zilnică, în toată această perioadă. De aceea Dumnezeu se îngrijește să le făgăduiască purtare de grijă și binecuvântare (Lev. 25:20-22) – asemănătoare cu promisiunea din Exodul 34:23-24 în care Dumnezeu promite veghe și protecția țării în perioada în care bărbații trebuiau să se suie toți la Ierusalim, de trei ori pe an, la sărbătorile marcante. Să recunoaștem, astfel de împrejurări erau teste serioase ale credinței și încrederii israeliților în Dumnezeul lor!

Vers. 23 și resp. 55 străjuiesc pasajul de care ne ocupăm azi, și care se ocupă de drepturile de răscumpărare. Cele două versete conțin două adevăruri esențiale: „...ţara este a Mea, iar voi sunteţi la Mine ca nişte străini şi venetici. (Leviticul 25:23) avem aici stipulată suveranitatea lui Iahweh asupra țării; iar vers. 55 „Căci copiii lui Israel sunt robii Mei; ei sunt robii Mei, pe care i-am scos din ţara Egiptului. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.” subliniază autoritatea și dreptul de proprietate asupra oamenilor/locuitorilor țării. (Cei mai familiarizați cu Scriptura ăși amintesc cred cuvintele lui David din deschiderea ps. 24: „Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea și cei ce o locuiesc!” Pe baza acestor coordonate fundamentale Dumnezeu emite restul prescripțiilor din acest capitol 25, antepenultimul al cărții Leviticul.   

Reluăm lectura recitind versetul 24:

De aceea, în toată ţara pe care o veţi stăpâni, să daţi dreptul de răscumpărare pentru pământuri. (Leviticul 25:24)

Acest „de aceea” inițial leagă pasajul de afirmația pe care am menționat-o mai devreme: „Pământurile să nu se vândă de veci; căci ţara este a Mea...” (Leviticul 25:23) – dacă Dumnezeu ar fi îngăduit asta, ar fi apărut dezechilibre grave în poporul și țara lui Israel! Această frază este f. importantă aici, pentru că introduce o temă de amplă vibrație și rezonanță biblică: RĂSCUMPĂRAREA.

Termenul „răscumpărare” înseamnă „a plăti pentru a reintra în posesia a ceva; a elibera pe cineva în schimbul unei sume de bani; a lichida o obligație; a compensa, printr-o realizare, o datorie sau un deficit”. În vechime, desemna în special statutul și tratamentul unui rob, mai precis eliberarea acestuia. Aplicarea termenului la moartea lui Hristos pe cruce este foarte elocventă: dacă prin ea am fost „răscumpăraţi”, înseamnă că anterior eram robi. Dumnezeu a plătit pentru eliberarea noastră, iar păcătoșii care cred și acceptă asta nu mai sunt în robia păcatului sau a Legii Vechiului Testament. Domnul Isus a plătit preţul eliberării de păcat şi consecinţele lui (Matei 20:28; 1 Timotei 2:6). Moartea Lui a făcut posibilă viaţa noastră. Scriptura este foarte clară atunci când spune că răscumpărarea este posibilă doar „prin sângele Lui” (adică prin moartea Lui, Coloseni 1:14). 

Oricine are nevoie de răscumpărare. Condiţia noastră naturală era caracterizată de vină: „Căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). Răscumpărarea lui Hristos ne-a eliberat de vină, fiind „socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus” (Romani 3:24).

Repet semnificațiile principale ale termenului „răscumpărare”, aplicându-le la jertfa Domnului Isus:

-Plată. Creștinii au fost „cumpărați cu un preț” (1 Corinteni 6:20; 7:23). Acest preț este sângele lui Isus, prin care a „răscumpărat pentru Dumnezeu... oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam.” (Apocalipsa 5:9)

-Eliberare. Jertfa lui Isus aduce „eliberarea [din păcat] prin răscumpărare” (1 Corinteni 1:30; Coloseni 1:14; Evrei 9:15).

-Valoare compensatorie. Jertfa lui Isus corespunde și redă ce pierduse Adam: o viață umană împlinită pe pământ și perfectă în cer. Biblia spune: „Căci, după cum, prin neascultarea unui singur om (Adam), cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om (Isus Hristos), cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.” (Romani 5:19)

Beneficiile răscumpărării includ: viaţa veşnică (Apocalipsa 5:9-10), iertarea păcatelor (Efeseni 1:7), neprihănirea (Romani 5:17), eliberarea de blestemul legii (Galateni 3:13), înfierea în familia lui Dumnezeu (Galateni 4:5), eliberarea de robia păcatului (Tit 2:14; 1 Petru 1:14-18), pacea cu Dumnezeu (Coloseni 1:18-20) şi locuirea Duhului Sfânt în noi (1 Corinteni 6:19-20). A fi răscumpărat înseamnă deci a fi iertat, liber, înfiat şi împăcat, sfânt. „Sfânt” este – vă reamintesc – un termen caracteristic cărții Leviticul, așa că ne întoarcem în textul nostru... de unde vom afla că Dumnezeu pledează și precizează condițiile de răscumpărare nu doar pentru oameni, ci și pentru terenuri, locuințe, proprietăți.

Dacă fratele tău sărăceşte şi vinde o bucată din moşia lui, cel ce are dreptul de răscumpărare, ruda lui cea mai de aproape, să vină şi să răscumpere ce a vândut fratele său. Dacă un om n-are pe nimeni care să aibă dreptul de răscumpărare şi-i stă în putinţă lui singur să facă răscumpărarea, să socotească anii de la vânzare, să dea înapoi cumpărătorului ce prisoseşte şi să se întoarcă la moşia lui. Dacă n-are cu ce să-i dea înapoi, lucrul vândut să rămână în mâinile cumpărătorului până la anul de veselie; la anul de veselie, el să se întoarcă la moşia lui, şi cumpărătorul să iasă din ea.  (Lev. 25:25–28).

De la un An de veselie până la celălalt era o perioadă de timp destul de lungă – o jumătate de veac! Dacă un om își pierdea proprietatea la scurt timp după anul de veselie, se putea ca el să nu mai fie în viață ca să se bucure de proprietatea lui în următorul an de veselie, așa că Dumnezeu a mai lăsat o posibilitate pentru recuperarea pământului. Dacă exista o rudă bogată, aceasta putea să răscumpere proprietatea, dacă dorea, și astfel pământul se întorcea la proprietarul său de drept. Aceasta este legea rudei cu drept de răscumpărare, o vom vedea aplicată în cartea Rut.

Modul în care Anul de veselie reglementa tranzacțiile făcea ca acela care sărăcise să vândă numărul de secerișuri cuvenite familiei sale până la Anul de veselie, dar descendenții lui aveau posibilitatea să reintre la un moment dat în drepturile lor... iar dacă ar fi primit sau strâns niște bani, puteau răscumpăra pământul mai devreme, plătind secerișurile până la proximul An de veselie. Dar dacă asta nu se întâmpla, erau nevoiți să aștepte răscumpărarea dictată de Iahweh. Sunetele de trâmbiță din Ziua Ispășirii din Anul de veselie vesteau slobozenia în țară pentru toți locuitorii ei (Lev. 25:10).

Anul de veselie însemna revenirea lucrurilor în matca lor originală, readucerea lucrurilor și proprietăților în condiția lor inițială – deci și a caselor, cum vedem din următoarele versete:

Dacă un om vinde o casă de locuit într-o cetate înconjurată cu ziduri, să aibă drept de răscumpărare până la împlinirea unui an de la vânzare; dreptul lui de răscumpărare să ţină un an. Dar dacă această casă, aşezată într-o cetate înconjurată cu ziduri, nu este răscumpărată înainte de împlinirea unui an întreg, ea va rămâne de veci cumpărătorului şi urmaşilor lui; iar în anul de veselie să nu iasă din ea. Casele din sate, care nu sunt înconjurate cu ziduri, să fie privite ca ţarini de pământ: ele vor putea fi răscumpărate, şi cumpărătorul va ieşi din ele în anul de veselie. Cât priveşte cetăţile leviţilor şi casele pe care le vor avea ei în aceste cetăţi, leviţii să aibă un drept necurmat de răscumpărare. Cine va cumpăra de la leviţi o casă să iasă în anul de veselie din casa vândută lui şi din cetatea în care o avea; căci casele din cetăţile leviţilor sunt averea lor în mijlocul copiilor lui Israel. Ogoarele aşezate în jurul cetăţilor leviţilor nu se vor putea vinde; căci ei le vor stăpâni de veci. (Lev. 25:28–34).

Dumnezeu a dat legi și în privința dreptului de proprietate asupra caselor, precum și în privința construirii și locuirii lor, luându-se în considerare nu doar starea lor, ci și amplasamentul: se făcea distincție între locuințele din cetățile înconjurate cu ziduri și cele de la sate, primele putând fi răscumpărate în răstimp de un an, celelalte având același regim precum pământurile: în Anul de veselie, casa și pământul reveneau proprietarului de drept/inițial.

Leviții beneficiau însă de legi speciale față de restul poporului; ei păstrau un drept permanent de răscumpărare asupra caselor, iar pământurile lor nu se puteau vinde. E un fel de a sublinia un principiu: protecția și privilegiile erau direct proporționale cu dedicarea față de Dumnezeu! Este un principiu evident în istoria lui Israel, care ne poate sluji și nouă de atenționare și stimulent, probând – repet, că: măsura liniștii, siguranței, propășirii este dată de măsura încrederii în Dumnezeu dovedită prin ascultarea de El!

răscumpărarea oamenilor

Dacă fratele tău sărăceşte şi nu mai poate munci lângă tine, să-l sprijini, fie ca străin, fie ca venetic, ca să trăiască împreună cu tine.  Să nu iei de la el nici dobândă, nici camătă: să te temi de Dumnezeul tău, şi fratele tău să trăiască împreună cu tine. Să nu-i împrumuţi banii tăi cu dobândă şi să nu-i împrumuţi merindea ta pe camătă. (Lev. 25:35–37).

Dintotdeauna, au existat diferențe între oameni în ce privește priceperea și capacitatea de a administra sau valorifica ceea ce Dumnezeu a pus la dispoziția sau în preajma diferitelor persoane sau familii; și în Israel, unii se gospodăreau mai bine, iar alții cu greu se descurcau – deci unii se îmbogățeau, alții scăpătau... de aceea, Dumnezeu a fost de la bun început foarte clar în ce privește grija pentru cei sărmani: El interzicea exploatarea și neglijarea săracilor, care dimpotrivă – trebuiau ajutați.

În acest sens, Anul sabatic și Anul de veselie veneau cu noi șanse de restart, avându-se în vedere și demnitatea, și bunăstarea celor care, din diverse motive, își pierduseră acumulările sau resursele.

Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care v-am scos din ţara Egiptului, ca să vă dau ţara Canaanului, ca să fiu Dumnezeul vostru. Dacă fratele tău sărăceşte lângă tine şi se vinde ţie, să nu-l pui să-ţi facă muncă de rob. Ci să fie la tine ca un om tocmit cu ziua, ca un venetic; să stea în slujba ta până la anul de veselie. Atunci să iasă de la tine, el şi copiii lui care vor fi cu el, şi să se întoarcă în familia lui, la moşia părinţilor lui. Căci ei sunt slujitorii Mei, pe care i-am scos din ţara Egiptului; să nu fie vânduţi cum se vând robii. Să nu-l stăpâneşti cu asprime şi să te temi de Dumnezeul tău. (Lev. 25:38–43).

Dacă citim sau ascultăm cu atenție, ne apare clar că toate aceste imperative, porunci, prevederi derivă – așa cum am spus de la bun început – din dreptul suveran de proprietate al lui Dumnezeu asupra pământului, oamenilor și proprietăților acestora.

Este de asemenea interesant de subliniat statutul total diferit al veneticilor, străinii care locuiau în țară sau neamurile din jurul lui Israel, atunci când era vorba de sărăcie sau robie.

Dacă vrei să ai robi şi roabe, să-i iei de la neamurile care vă înconjoară; de la ele să cumpăraţi robi şi roabe. Veţi putea să-i cumpăraţi şi dintre copiii străinilor care vor locui la tine şi din familiile lor, pe care le vor naşte în ţara voastră; ei vor fi averea voastră. Îi puteţi lăsa moştenire copiilor voştri după voi, ca pe o moşie; şi puteţi să-i ţineţi astfel robi pe veci. Dar cât despre fraţii voştri, copiii lui Israel, niciunul din voi să nu stăpânească pe fratele său cu asprime. (Lev. 25:44–46).

Fratele cel sărac, care poate nu era așa de inteligent, era protejat în fața riscului de a ajunge în sclavie, prin urmare, el trebuia să fie tratat ca un slujitor angajat și nu ca un sclav. Israeliților le era îngăduit să aibă ca sclavi doar străini, ceea ce era un pas uriaș înainte într-o lume a sclaviei. Legea mozaică era adaptată astfel la obiceiurile din acea vreme.

Dacă un străin sau un venetic se îmbogăţeşte, şi fratele tău sărăceşte lângă el şi se vinde străinului care locuieşte la tine sau vreunuia din familia străinului, el să aibă dreptul de răscumpărare, după ce se va fi vândut: unul din fraţii lui să poată să-l răscumpere. Unchiul lui, sau fiul unchiului lui, sau una din rudele lui de aproape, va putea să-l răscumpere; sau, dacă are mijloace, să se răscumpere singur. Să facă socoteala cu cel ce l-a cumpărat, din anul când s-a vândut până în anul de veselie; şi preţul de plătit va atârna de numărul anilor, care vor fi preţuiţi ca ai unui om tocmit cu plată. Dacă mai sunt încă mulţi ani până la anul de veselie, îşi va plăti răscumpărarea după preţul anilor acelora şi să-l scadă din preţul cu care a fost cumpărat; dacă mai rămân puţini ani până la anul de veselie, să le facă socoteala şi să-şi plătească răscumpărarea după aceşti ani. Să fie la el ca unul tocmit cu anul; şi acela la care va fi să nu se poarte cu asprime cu el sub ochii tăi. Iar dacă nu este răscumpărat în niciunul din aceste feluri, să iasă de la el în anul de veselie, el şi copiii lui care vor fi împreună cu el. (Lev. 25:47–54).

La prima vedere, pare stridentă și supărătoare (mai cu seamă pentru omul modern, emancipat și cu multe drepturi) această discriminare pe care Dumnezeu pare s-o activeze, între evrei și ne-evrei. Dar ultimul verset din cap. 25 ne ajută să înțelegem motivul acestei atitudini: dreptul lui Dumnezeu asupra copiilor Săi se bazează pe prețul de sânge cu care-i răscumpărase din robia egipteană:

Căci copiii lui Israel sunt robii Mei; ei sunt robii Mei, pe care i-am scos din ţara Egiptului. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. (Lev. 25:55).

Ca Stăpân, Dumnezeu Își proteja poporul și-Și exercita dreptul de proprietate asupra copiilor Săi. Înțelegem astfel și mai clar ce însemna să fii poporul lui Iahweh, și proeminența Acestuia între dumnezeii lumii și momentului.

Dar așa cum pare că-Și favorizează copiii în detrimentul neamurilor și străinilor, la fel de serios și determinat a fost, este și va fi Dumnezeu față de copiii Săi neglijenți și ireverențioși. Nu putem să ignorăm de câte ori i-a admonestat și pedepsit Dumnezeu pe israeliți – cea mai mare parte a VT arată asta... iată doar cîteva versete din ultima carte din prima parte a Bibliei: Maleahi 1:6 – ‘Un fiu cinsteşte pe tatăl său şi o slugă, pe stăpânul său. Dacă sunt Tată, unde este cinstea care Mi se cuvine? Dacă sunt Stăpân, unde este teama de Mine?’, zice Domnul oştirilor către voi, preoţilor, care nesocotiţi Numele Meu şi care ziceţi: ‘Cu ce am nesocotit noi Numele Tău?’  iar Maleahi 4:1 – „Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde”, zice Domnul oştirilor, „şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură. (Maleahi 4:1)

Și cu toate astea, în marea Sa îndurare, El Își limita pedeapsa și revenea, mereu și mereu, cu alte și alte șanse – pentru că esența Lui este sfințenia, dar este și iubirea, este dreptatea dar este și îndurarea! „Dar pentru voi, care vă temeţi de Numele Meu, va răsări Soarele neprihănirii şi tămăduirea va fi sub aripile Lui; veţi ieşi şi veţi sări ca viţeii din grajd. Şi veţi călca în picioare pe cei răi, căci ei vor fi ca cenuşa sub talpa picioarelor voastre în ziua pe care o pregătesc Eu”, zice Domnul oştirilor.” (Maleahi 4:2-3)

În ecoul acestor cuvinte care încheie VT, încheiem și noi reflecția pe marginea cap. 25 din cartea Leviticul, în care a fost vorba despre aplicarea legii Anului de veselie la persoana (vezi versetul 10) care nu doar își pierdea proprietatea, ci care trebuia să se vândă și pe sine. El putea beneficia de ajutorul unei rude cu drept de răscumpărare, dacă era vreuna care dorea și putea să-l elibereze înainte de Anul de veselie.

Și eu și tu avem o Rudă cu drept de răscumpărare. Era cel mai bogat – și a rămas cel mai bogat: în har! – totuși, de dragul nostru, Isus Hristos a acceptat să devină sărac, pentru ca noi să ne îmbogățim! El ne-a răscumpărat pe noi, oamenii, dar a plătit prețul și pentru acest pământ blestemat, care va fi și el răscumpărat din blestemul care este acum asupra lui. Repet cu bucurie: și aceste porunci și reglementări indică tot înspre Domnul Isus Hristos, care este Ruda noastră cu drept de răscumpărare. Este El și Răscumpărătorul tău personal, prin pocăință și credință?! Nu-L neglija, nu-L amâna!