Leviticul 27:1-34 | Itinerar Biblic | Episodul 203

Nu știu ce vă e mai greu să faceți, într-o călătorie: primul, sau ultimul pas? Plecarea sau sosirea, vă animă, vă entuziasmează sau vă împovărează? Ce bine că suntem diferiți, și că totuși ne asumăm și împreună câte  ceva – așa precum lectura comentată a Bibliei... azi finalizăm a cincea carte din cele 66, dar să nu vă mirați când vom ajunge la ultima ediție a acestui program! Oricum, mai e destul până atunci, dar cu Dumnezeu orice este posibil!

Deocamdată ne concentrăm asupra cap. 27, un fel de addenda sau post-scriptum al cărții Leviticului. Mulți încearcă să-i înțeleagă rostul, iar alți comentatorii îl consideră chiar problematic. Deși subiectul lui pare irelevant și fără legătură cu restul cărții, eu zic să nu facem din țânțar armăsar. Ba chiar cred că există un motiv foarte precis pentru plasarea acestui capitol la finalul cărții. Dr. S. H. Kellogg observa perspicace că tot ce-a precedat acest capitol era obligatoriu, pe când ce avem aici este opțional, un fel de bonus. Mie mi se pare un adecvat punct culminant al unei cărți despre închinare – conchide JVMcGee.

Mă gândesc și la capitolul 21 din Evanghelia după Ioan, care vine după punctul culminant din capitolul 20, în care Domnul înviat Se arătase ucenicilor Săi și-i trimisese în lume. Domnul vine cu un mesaj pentru Simon Petru în capitolul 21: „Dacă mă iubești, paște oile Mele.” Era un lucru voluntar, la baza căruia se află dragostea. E metoda lui Dumnezeu!

O trăsătură frapantă a jurămintelor constă în caracterul lor benevol. Ele vin după porunci, ceremonialuri și ritualuri. Aceasta înseamnă să mergi încă o milă, după ce Dumnezeu ți-a cerut prima milă. Jurămintele sunt răspunsul unei inimi recunoscătoare. Totuși, este important să observăm faptul că, după ce a fost făcută o promisiune lui Dumnezeu, respectarea ei este fundamentală.

Reacția naturală a unei persoane mântuite este să întrebe ce poate face el pentru Domnul, din moment de Domnul a făcut așa de mult pentru el. Găsim aceasta de multe ori în Scriptură; „Cum voi răsplăti Domnului toate binefacerile Lui faţă de mine?” (Ps. 116:12); apostolul Pavel scria credincioșilor din vremea lui: „Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească” (Rom. 12:1). Aceasta nu este o poruncă, e un îndemn. În Tit 2:11 Pavel scrie: „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat, și...” Ce face el? Cere ceva de la noi? Nu! „...ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie” (Tit 2:12). Cred că și prorocul Mica s-a gândit la acest capitol din Leviticul, când a scris (6:8): „Ţi s-a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine decât să faci dreptate, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?”

Orice credincios vrea să facă ceva pentru Domnul, vrea să-i ofere ceva Domnului. Adevărata problemă este să găsești ceva vrednic de a-I oferi lui Dumnezeu. Ephraim Syrus a scris: „Declar că viața mea este nenorocită, pentru că nu este de folos.” David Brainerd plângea spunând: „Oh, dacă sufletul meu ar fi sfânt, așa cum El este sfânt! Oh, dacă ar fi curat, așa cum Hristos este curat și desăvârșit, așa cum Tatăl meu din ceruri este desăvârșit! Acestea sunt cele mai scumpe porunci din cartea lui Dumnezeu și le cuprind pe toate celelalte. Și eu să le încalc? Trebuie să le încalc? Mă aflu sub acest imperativ atât timp cât voi trăi pe pământ? Oh, sufletul meu! Vai, vai de mine, căci sunt un păcătos!” Ce-i poate oferi lui Dumnezeu un păcătos salvat? Capitolul de față răspunde la această întrebare.

Odată făcută o juruință, ea devenea obligatorie. „Este o cursă pentru om să facă în pripă o făgăduinţă sfântă, şi abia după ce a făcut juruinţa să se gândească.” (Prov. 20:25). Te informezi mai întâi, ca să știi ce faci. „Dacă ai făcut o juruinţă lui Dumnezeu, nu zăbovi s-o împlineşti, căci Lui nu-I plac cei fără minte; de aceea împlineşte juruinţa pe care ai făcut-o. Mai bine să nu faci nicio juruinţă decât să faci o juruinţă, şi să n-o împlineşti. Nu lăsa gura să te bage în păcat şi nu zice înaintea trimisului lui Dumnezeu: «M-am pripit.» Pentru ce să Se mânie Dumnezeu din pricina cuvintelor tale şi să nimicească lucrarea mâinilor tale?” (Ecl. 5:4–6).

Existau juruințe de angajare și consacrare (nazireatul, redat în detaliu în Numeri 6), precum și juruințe de renunțare. Acestea aveau un rol important în viața poporului..

Eu cred că Dumnezeu așteaptă să-ți împlinești juruința. Foarte mulți creștini astăzi nu își țin promisiunile făcute lui Dumnezeu. Dacă ai de gând să nu respecți o promisiune, vezi că-L tratezi cu ușurință pe Dumnezeu, așa că e bine să te mai gândești o dată. Cred că astăzi sunt mulți creștini care au fost puși deoparte. Sunt mulți care sunt judecați și mulți care au adormit, cum spune Pavel. Vă rog să țineți minte că Dumnezeu nu vă cere să faceți o juruință, aceasta are un caracter benevol. Însă dacă Îi promiți ceva lui Dumnezeu, asigură-te că o să și îndeplinești ce ai spus. „Dacă faci o juruinţă Domnului Dumnezeului tău, să nu pregeţi s-o împlineşti; căci Domnul Dumnezeul tău îţi va cere socoteală, şi te vei face vinovat de un păcat. Dacă te fereşti să faci o juruinţă, nu faci un păcat. Dar să păzeşti şi să împlineşti ce-ţi va ieşi de pe buze, şi anume juruinţele pe care le vei face de bunăvoie Domnului Dumnezeului tău şi pe care le vei rosti cu gura ta” (Deut. 23:21–23).

Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: «Când se vor face juruinţe Domnului, dacă e vorba de oameni, ei să fie ai Domnului, după preţuirea ta.»” (Lev. 27:1–2).

„Când se vor face juruințe Domnului” se referă la faptul că trebuie să fie ales un lucru de valoare, prețuit în special de către persoana care îl oferă Domnului. Amintiți-vă, vă rog, că David nu a vrut să-I ofere lui Dumnezeu ceva ce îi fusese dăruit: „Vreau s-o cumpăr de la tine pe preţ de argint şi nu voi aduce Domnului Dumnezeului meu arderi de tot, care să nu mă coste nimic…” (citim în 2 Sam. 24:24).

Dacă încerci să-I dai lui Dumnezeu ceva ce nu te costă nimic, Dumnezeu să aibă milă de tine! Noi nu mai suntem astăzi sub sistemul zeciuielii; Israelul a fost, însă noi nu suntem. Dumnezeu nu ne cere să-i dăm zeciuială. Noi trebuie să-I dăm daruri de bunăvoie. Fiți siguri însă că, dacă veți fi zgârciți cu Dumnezeu, și El va fi zgârcit cu voi!

Un om de afaceri prosper a fost întrebat care era secretul succesului său. El a răspuns: „Pe măsură ce Dumnezeu pune, eu scot; cu cât scot mai mult, cu atât El pune mai mult.” Dar să nu înțelegem că Domnul promite să ne binecuvânteze neapărat cu bani. El are multe feluri de binecuvântări pentru noi! Cred, totuși, că unii dintre noi suntem săraci astăzi sau avem greutăți financiare din cauza felului în care ne purtăm cu Dumnezeu.

Mi-aduc aminte, într-o perioadă de criză economică, cineva a adus niște acțiuni pe care le-a dăruit, spunând: „Acum că le-a scăzut prețul, pot să le ofer bisericii.” Doamne, ai milă de o astfel de dărnicie! Trebuie să dăruim ceva de valoare, ceva care să ne coste!

Iar preţuirea pe care o vei face unui bărbat de la douăzeci până la şaizeci de ani, să fie de cincizeci de sicli de argint, după siclul Sfântului Locaş; dacă este femeie, preţuirea să fie de treizeci de sicli. (Lev. 27:3–4).

Când o persoană era dedicată lui Dumnezeu printr-o juruință, nu însemna că el trebuia să slujească în Cortul întâlnirii – acea slujbă aparținea leviților. Se putea plăti un preț de răscumpărare care scutea persoana respectivă de slujba aceea. Acesta se numea prețul de înlocuire a persoanei.

Un bărbat între douăzeci și șaizeci de ani avea o valoare mai mare datorită cantității de muncă pe care o putea depune. Se pare că valoarea muncii potențiale reprezenta standardul evaluării. Un bărbat aflat în perioada de maximă vitalitate putea sluji cel mai mult. „După prețuirea ta” se referea la criteriile de evaluare de atunci.

Valoarea muncii unei femei era mai mică, însă ce este important e faptul că și femeia putea fi consacrată Domnului. Asta mă face pe mine să cred – afirmă JVMcGee – că fiica lui Iefta nu a fost adusă jertfă, ci a rămas necăsătorită, fiind promisă lui Dumnezeu.

Aducându-l pe micul ei Samuel la Cortul întâlnirii, ca o jertfă de mulțumire lui Dumnezeu, Ana a spus: „«Pentru copilul acesta mă rugam, şi Domnul a ascultat rugăciunea pe care I-o făceam. De aceea vreau să-l dau Domnului: toată viaţa lui să fie dat Domnului.» Şi s-au închinat acolo înaintea Domnului” (1 Sam. 1:27–28). Ea și-a împlinit astfel juruința.

Ai venit vreodată înaintea lui Dumnezeu să I te consacri Lui? Ți-ai dăruit copiii, lui Dumnezeu? Dar pe nepoții tăi? I-ai dăruit Lui posesiunile tale? El nu ți-a poruncit să faci acest lucru, însă a spus că o poți face. Iar dacă îl faci, este obligatoriu să îl faci bine!

De la cinci până la douăzeci de ani, preţuirea să fie de douăzeci de sicli pentru un băiat, şi de zece sicli pentru o fată. De la o lună până la cinci ani, preţuirea să fie de cinci sicli de argint pentru un băiat, şi de trei sicli de argint pentru o fată. De la şaizeci de ani în sus, preţuirea să fie de cincisprezece sicli pentru un bărbat, şi de zece sicli pentru o femeie. Dacă cel ce a făcut juruinţa este prea sărac ca să plătească preţuirea aceasta făcută de tine, să-l aducă la preot să-l preţuiască; şi preotul să facă o preţuire potrivit cu mijloacele omului aceluia. (Lev. 27:5–8).

Observați că scara valorilor era în funcție de vârstă – și nu de poziția socială, de bogății sau prestigiu. Valoarea se baza pe abilitatea de a munci. Și în ce mod minunat a avut Dumnezeu grijă de cei săraci, ca și ei să poată lua parte la această slujbă benevolă. Preotul stabilea un preț corect și echitabil, potrivit cu posibilitățile financiare ale persoanei respective. Bănuțul văduvei are o mai mare valoare în cer decât darurile îmbelșugate ale celor bogați.

Mai este un lucru demn de remarcat în legătură cu juruința făcută cu privire la persoane. În mod normal, în relațiile interumane, un om plătește pentru serviciile aduse. În legea juruințelor, se întâmplă exact invers: omul plătește pentru a sluji lui Dumnezeu. Slujirea lui Dumnezeu este un privilegiu.

Dacă este vorba de dobitoacele care pot fi aduse ca jertfă Domnului, orice dobitoc care se va da Domnului va fi ceva sfânt. Să nu-l schimbe şi să nu pună unul rău în locul unuia bun, nici unul bun în locul unuia rău; dacă s-ar întâmpla să se înlocuiască un dobitoc cu altul, şi unul şi celălalt va fi sfânt. (Lev. 27:9–10).

Pe când păstoream o biserică mică de la țară – își amintește JVMcGee – un credincios mi-a arătat un vițel din grajdul lui, și mi-a spus că-l dăruise Domnului. Sincer să fiu, vițelul nu arăta foarte bine, și cred că din acest motiv îl dăruise Domnului. Însă vițelul a ajuns să câștige locul întâi în competiții! Și atunci omul mi-a spus: „Știți, e un animal prea bun și m-am gândit să-l păstrez. Am un alt animal aici pe care am să-l dau Domnului în locul lui!” L-a vândut și a dat banii bisericii, și s-a simțit foarte bine că a făcut lucrul acesta.

Dumnezeu spune însă: „Nu schimbați nimic!” Dacă ai promis că vei face ceva pentru Dumnezeu, du până la capăt ce ai spus. Amintiți-vă de păcatul lui Anania și al Safirei! Ei au spus că ofereau Domnului prețul întreg al unei bucăți de pământ, însă nu s-au ținut de cuvânt. Nu erau obligați să-I dea lui Dumnezeu toți banii. Petru le-a spus că atunci când banii erau ai lor, puteau face cu ei orice doreau. Era o jertfă benevolă, însă apoi au încercat să rețină pentru ei o parte din banii promiși lui Dumnezeu.

Aceste lucruri sunt valabile și astăzi. Dumnezeu ține cont de juruințele noastre. Dacă I-ai promis ceva și nu te-ai ținut de cuvânt, El încă ține cont de promisiunea făcută. Avem de-a face cu un Dumnezeu al adevărului.

Dacă este vorba de dobitoacele necurate care nu pot fi aduse ca jertfă Domnului, să aducă dobitocul la preot, care-i va face preţuirea, după cum va fi bun sau rău, şi va rămâne la preţuirea preotului. Dacă vrea să-l răscumpere, să mai adauge o cincime la preţuirea lui. (Lev. 27:11–13).

Un animal necurat putea fi oferit Domnului printr-o juruință, însă nu putea fi adus jertfă. Preotul stabilea valoarea animalului, omul plătea prețul răscumpărării, adăugând a cincea parte din preț, ca un fel de penalizare pentru că oferea un animal necurat.

Dacă cineva îşi închină Domnului casa, hărăzind-o Domnului ca un dar sfânt, preotul să-i facă preţuirea, după cum va fi bună sau rea, şi să rămână la preţuirea făcută de preot. Dacă cel ce şi-a închinat Domnului casa vrea s-o răscumpere, să adauge o cincime la preţul preţuirii ei, şi va fi a lui. (Lev. 27:14–15).

Casa unui om este posesiunea lui materială cea mai de preț și putea fi oferită Domnului. Omul putea locui în continuare în casa lui, plătind chirie lui Dumnezeu, care era acum proprietarul casei. Dacă nu plătea chirie, trebuia să mai adauge la prețul ei încă o cincime și o putea astfel răscumpăra. Acesta era, din nou, un fel de penalizare, recunoscându-se, așadar, dreptul de proprietate al lui Dumnezeu.

Eu cred că – la fel cum se procedezaă cu pruncii/copiii credincioșilor – și casa în care locuiește o familie creștină ar trebui să fie dedicată lui Dumnezeu.

Un om m-a rugat odată să merg la el să dedic casa lui Domnului. A spus că vrea să fie casa lui Dumnezeu și că eu voi putea să merg acolo de câte ori voi dori. Și eu aveam casa mea și nu era nevoie să merg la el. Dacă el oferea într-adevăr acea casă lui Dumnezeu, atunci ar fi trebuit să plătească chirie Domnului, recunoscând astfel dreptul Lui de proprietate. Poate vreți să mă întrebați dacă eu cred că trebuie să luăm toate acestea în sens literal. Da, eu așa cred. Îi facem promisiuni lui Dumnezeu de bunăvoie, iar apoi se vede dacă și cât de sinceri am fost când am promis. Aici se ajunge la partea concretă a lucrurilor, unde trăim fiecare dintre noi, „viul vieții”...                             (Lev. 27:16–25):

Dacă cineva închină Domnului un ogor din moşia lui, preţuirea ta să fie după câtimea de sămânţă pe care o dă, şi anume cincizeci de sicli de argint pentru un omer de sămânţă de orz. Dacă îşi închină Domnului ogorul, cu începere chiar din anul de veselie, să rămână la preţuirea ta; dar dacă îşi închină Domnului ogorul după anul de veselie, atunci preotul să-i socotească preţul după numărul anilor care mai rămân până la anul de veselie şi să-l scadă din preţuirea ta. Dacă cel ce şi-a închinat Domnului ogorul vrea să-l răscumpere, atunci să mai adauge o cincime la argintul preţuit de tine, şi ogorul să rămână al lui. Dacă nu-şi răscumpără ogorul şi-l vinde altui om, nu va mai putea fi răscumpărat. Şi când va ieşi cumpărătorul din el la anul de veselie, ogorul acela să fie închinat Domnului, ca ogor hărăzit Lui; să fie moşia preotului. Dacă cineva închină Domnului un ogor cumpărat de el, care nu face parte din moşia lui, preotul să-i socotească preţul după cât face preţuirea până la anul de veselie, şi omul acela să plătească în aceeaşi zi preţul hotărât de tine, ca lucru închinat Domnului. În anul de veselie, ogorul să se întoarcă la acela de la care fusese cumpărat şi din moşia căruia făcea parte. Toate preţuirile să se facă în siclii Sfântului Locaş: siclul are douăzeci de ghere.

Se pare că e vorba aici de un sistem destul de complicat. Și pământul putea fi dedicat lui Dumnezeu, deși Îi aparținea deja Lui. Pământul era evaluat în funcție de productivitatea sa și în funcție de anul de veselie, an în care toate pământurile se întorceau la stăpânii lor inițiali. Astfel, se ținea cont dacă un om Îi dedica Domnului un pământ, cu puțin timp înainte de Anul de veselie, ca un gest de generozitate. În cazul acesta, putea fi de fapt, un om foarte egoist. Un teren împrumutat nu putea fi dedicat lui Dumnezeu; El cunoaște inima omului.

În următoarele versete, este vorba și despre unele lucruri care nu mai trebuiau consacrate:

Nimeni nu va putea să închine Domnului pe întâiul născut din vita lui, care chiar este al Domnului ca întâi născut: fie bou, fie miel, este al Domnului. Dacă este vorba însă de un dobitoc necurat, să-l răscumpere cu preţul preţuit de tine, mai adăugând încă o cincime; dacă nu este răscumpărat, să fie vândut după preţuirea ta. (Lev. 27:26–27).

Primul născut, atât al omului, cât și al animalului, era al Domnului și nu mai putea fi închinat Domnului printr-o juruință. Dumnezeu a insistat să-I fie respectate drepturile.

Tot ce va dărui un om Domnului prin făgăduinţă, din ce are, nu va putea nici să se vândă, nici să se răscumpere: fie om, fie dobitoc, fie un ogor din moşia lui; tot ce va fi dăruit Domnului prin făgăduinţă va fi un lucru preasfânt pentru Domnul. Niciun om închinat Domnului prin făgăduinţă nu va putea fi răscumpărat, ci va fi omorât. (Lev. 27:28–29).

A doua categorie de elemente care nu mai puteau fi închinate Domnului printr-o juruință este formată din lucrurile care au fost deja oferite lui Dumnezeu printr-o juruință. Din cartea Iosua aflăm că cetatea Ierihon a fost închinată lui Dumnezeu pentru a fi nimicită. Acan a fost omorât pentru că a luat din ceea ce Dumnezeu le spusese israeliților foarte clar să distrugă cu desăvârșire (Iosua 6 și 7).

Orice zeciuială din pământ, fie din roadele pământului, fie din rodul pomilor, este a Domnului; este un lucru închinat Domnului. Dacă vrea cineva să răscumpere ceva din zeciuiala lui, să mai adauge o cincime. Orice zeciuială din cirezi şi din turme, din tot ce trece sub toiag, să fie o zeciuială închinată Domnului. Să nu se cerceteze dacă dobitocul este bun sau rău şi să nu se schimbe; dacă se înlocuieşte un dobitoc cu un altul, şi unul şi celălalt va fi sfânt, şi nu vor putea fi răscumpăraţi.” (Lev. 27:30–33).

Zeciuiala era cel de-al treilea lucru care aparținea deja lui Dumnezeu și nu mai putea fi oferit printr-o juruință.

Acestea sunt poruncile pe care le-a dat lui Moise, Domnul, pentru copiii lui Israel, pe muntele Sinai. (Lev. 27:34).

Acest verset încheie cartea Leviticului și o și sumarizează. El arată și faptul că nu trebuie să privim capitolul 27 ca pe o addenda, ci ca pe o parte integrantă a gândirii lui Dumnezeu pentru omul aflat sub lege.

Vă reramintesc: Leviticul începuse cu o invitație din partea lui Iahweh către ceic e ar fi dorit să se apropie de El... urmau apoi condițiile pe care trebuia să le îndeplinească respectiva persoană, pentru ca să ajungă în prezența lui Dumnezeu, și să se poată bucura de intimitatea cu El. Iar între aceștia, probabil că se vor fi găsit și unii care intenționau să se dăruiască Domnului într-un mod mai special, mai profund, să stea în prezența Lui, să-I slujească – pentru o astfel de categorei de oameni sunt date poruncile din cap. 27. Finalmente, dăruirea israelitului era o expresie a Legământului; de drept, atât țara cât și locuitorii ei erau ai Domnului! El aș zice că Se aștepta ca fiecare israelit să I se consacre, de bunăvoie și nesilit de nimeni! Forma cea mai generală și la îndemână era ascultarea de Dumnezeu. O astfel de închinare aștepta... și așteaptă și azi Dumnezeu! Fii recunoscător Domnului pt harul Său, dragul meu prieten, și consacră-I-te Lui: „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos. El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi cureţe un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2:11–14).

Dacă Dumnezeu ne va îngădui, de data viitoare trecem în... NT! Cu bine, pe curând!