Luca 2:1-10 | Itinerar Biblic | Episodul 207

Intrăm tot mai mult, dragi prieteni, cu fiecare ediție, în ritmul și substanța celei mai exacte și dense Evanghelii – cea inspirată lui Luca. Capitolul 2, unde deschidem azi Scriptura, este consacrat nașterii Mântuitorului, și va cuprinde și câte ceva din copilăria lui Isus. Luca este singurul evanghelist care, alături de evenimentele nașterii, adaugă și episoade inedite din copilărie, ambele petrecute în arealul Templului din Ierusalim: pruncul Isus a fost adus în Templu la vârsta de 8 zile pentru a fi circumcis (o împlinire a Legii mozaice, dar și a planificării și armonizării fără cusur a lui Dumnezeu despre care scria și Pavel Galatenilor (4:4-5): „Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea”. În urma acestei vizite la Ierusalim, ne-au rămas cântarile lui Simeon și-a Anei...

Luca a făcut cercetări și în legătură cu primii ani ai lui Hristos, pentru a ne arăta că El a avut o copilărie umană normală (vezi v. 52): „Și Isus creştea în înţelepciune (mental), în statură (fizic), şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor (spiritual).” Și-apoi, în finalul capitolului, doctorul Luca ne va mai oferi o ipostază din copilăria lui Isus, când acesta – de 12 ani fiind, deci probabil puțin înainte de bar-mitvah, ceremonia de confirmare la care Legea obliga fiecare băiat la împlinirea vârstei de 13 ani – îi uimea pe învățații vremii cu precocitatea Sa spirituală).

Înainte să ajungem însă acolo, trebuie să spunem câteva lucruri despre contextul capitolului 2... După cum vă amintiți, Evanghelia după Luca este alcătuită cu preocupare și acribie istorică, scrisă în special pentru greci și pentru omul rațional, însă are și un scop spiritual foarte important: acela de a-L prezenta pe Fiul lui Dumnezeu. Neander[1], unul din teologii marcanți din trecut, afirma: „Cele trei mari națiuni istorice au trebuit să-și aducă fiecare contribuția specifică la pregătirea solului pentru plantarea creștinismului: evreii au adus elementul religios; romanii, ca stăpâni ai lumii în acea vreme, au furnizat elementul politic, iar grecii au contribuit pe partea științifică și artistică.” Evangheliile după Matei, Marcu și Luca au avut fiecare ca public-țintă un anume segment al populației. Astfel, Evanghelia după Matei a fost adresată evreilor, Evanghelia lui Marcu a fost scrisă pentru romani, iar cea a lui Luca pentru greci.

Dr. D.S. Gregory scria la rândul său (Key to the Gospels, p. 211): „Grecii se disting în mod clar de celelalte mari popoare din istorie prin anumite caracteristici. Astfel, ei au fost reprezentanții rațiunii și ai umanismului în lumea antică. Ei considerau că lor le revine sarcina de a perfecționa omenirea”. Ei erau cosmopoliții acelei vremi. Ei și-au făcut idolii după chipul și asemănarea omului, introducând astfel în cultură secularismul și ateismul.

Astfel, este evident că misiunea grecilor a făcut parte din pregătirea pentru venirea Domnului Isus Hristos, prin faptul că ei i-au forțat pe gânditorii acelei vremi să simtă și să mărturisească insuficiența rațiunii umane (chiar și în forma ei maximă de dezvoltare), în ce privește eliberarea și desăvârșirea umanității. Oamenii stăteau astfel în așteptarea Celui care putea îndeplini aceste lucruri.

Limba greacă a devenit vehiculul răspândirii Cuvântului lui Dumnezeu. Evanghelia a fost transmisă oamenilor în limba greacă, iar Dumnezeu l-a folosit chiar și pe Alexandru cel Mare pentru a face acest lucru să devină posibil.

Despre Alexandru cel Mare s-au scris următoarele: „El a luat ochiurile plasei civilizației, care zăceau în neorânduială pe malul asiatic și le-a împrăștiat peste toate țările prin care a trecut în timpul minunatelor sale campanii. Estul și Vestul au fost unite deodată. Triburi separate până atunci au fost unite sub o conducere comună. Au fost construite orașe noi, care au devenit centre ale vieții politice. Au fost deschise noi căi de comunicare, care să înlesnească activitatea comercială. Noua cultură a penetrat zonele din lanțurile muntoase ale Pisidiei și Licaoniei. Tigru și Eufrat au devenit râuri grecești. Limba vorbită în Atena a început să fie auzită și printre coloniile evreiești din Babilonia, iar cuceritorul a construit un Babilon grec în Egipt, dându-i numele său” (Conybeare și Howson, Life, Times, and Travels of St. Paul [Viața, vremurile și călătoriile Sf. Pavel], vol. 1, p. 9). Acel oraș este Alexandria, care poartă și astăzi numele întemeietorului său.

(Doar în paranteză afirm că Pavel mi se pare că a fost persoana potrivită pentru a merge la Atena și a-i lumina pe greci în privința altarului închinat „UNUI DUMNEZEU NECUNOSCUT”. Iar doctorul Luca, un neevreu, l-a însoțit acolo pe Pavel!)

Cu acest context în minte, să luăm act de nașterea Domnului nostru Isus Hristos.

În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezar August să se înscrie toată lumea. Înscrierea aceasta s-a făcut întâia dată pe când era dregător în Siria Quirinius. (Luca 2:1–2)

Poate că unii, atunci când citesc acest pasaj, au impresia că Imperiul Roman voia să facă numărătoarea întregii lumi, adică omenirea de pe tot mapamondul! Termenul grecesc pentru „lume” este oikoumene și înseamnă „pământul locuit”, referindu-se desigur la omenirea care era trăia în perimetrul vast al Imperiului roman, teritoriile pe care le subjugase și le stăpânea Roma. Sigur că lui Cezar August i-ar fi plăcut să ia biruri și taxe de la cât mai mulți, de la oricine... numai să fi putut ajunge la ei. Or, Roma la acel moment era un Imperiu vast, dar nu deținea întreaga lume! Deci ideea este că Roma dorea să știe de ce forță umană poate dispune.

Dar cine a fost acest Cezar Augustus? A fost fiul adoptiv al lui Gaius Iulius Caesar. Numele lui era, de fapt, Octavian, iar el și-a luat și numele de Caesar – cred că avea dreptul să facă acest lucru. Numele Augustus nu era, de fapt, un nume, ci un titlu. Atunci când senatul i-a oferit anumite titluri pe care putea să și le asume, precum imperator, cezar sau maximus, el nu s-a mulțumit cu niciunul din ele, alegând în schimb titlul de augustus (pe care Senatul roman i-l acordă în anul 27 îHr), iar mai târziu: pontifex maximus, care avea o semnificație religioasă. Observăm predilecția trufașă a lui Octavian de a se auto-zeifica.

Doctorul Luca nu menționează la întâmplare numele lui Cezar Augustus. Acest împărat semnase un decret, prin care poruncea ca toată lumea (acelei vremi) să plătească bir. Cezar Augustus avea nevoie de bani pentru a întreține armata cu ajutorul căreia ținea sub control vastul său imperiu, precum și pentru a-și putea permite un trai extravagant.

Vă rog să observați că Luca menționează detaliul istoric conform căruia această înscriere s-a făcut pentru prima dată pe vremea când Quirinius conducea Siria. Acum, e bine să știți că aceste date sunt destul de contestate. De ex.: nicio altă sursă istorică nu menționează un recensământ general în vremea lui Augustus. Niciun recensământ nu este menționat în Palestina sub Irod cel mare. Nicio lege romană nu l-ar fi obligat pe Iosif să meargă în zona de proveniență (la Betleem). Recensământul „lui Quirinius” este atestat vreo 10 ani mai târziu, nu mai devreme de anul 6, și acela a generat  (conform lui Flavius Josephus) o masivă răscoală a iudeilor împotriva romanilor. Quirinius nu este menționat de niciun istoric antic ca guvernator în timpul nașterii Domnului. Dar aceste și astfel de contestări nu sunt imbatabile, lipsa unor atestări suficiente, sau spiritul exagerat contestatar nu pot demola fără putință de tăgadă informațiile oferite de Luca cu privire la cadrul istoric în care S-a născut Isus Hristos. Oricum, Luca este singurul dintre evangheliști care leagă nașterea lui Isus de istoria Imperiului roman, la putere în epocă și-n zonă.

Mai fac precizarea că, având în vedere că Irod a murit în anul 4 î.Hr., acesta este socotit îndeobște anul nașterii Domnului!

Toţi se duceau să se înscrie, fiecare în cetatea lui. Iosif s-a suit şi el din Galileea, din cetatea Nazaret, ca să se ducă în Iudeea, în cetatea lui David, numită Betleem – pentru că era din casa şi din seminţia lui David – să se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată. Pe când erau ei acolo, s-a împlinit vremea când trebuia să nască Maria. Şi a născut pe Fiul ei cel întâi născut, L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei. (Luca 2:3–7)

În vremea aceea, Galileea era un teritoriu oarecum rectangular, de vreo 3000 kmp (cca 70 km de la N la S, și vreo 40 km de la E la V), situat în nordul Israelului – mărginit la E de Iordan și de Marea Galileei (sau Lacul Ghenezaret). Termenul Iudeea (denumirea grecească a țării lui Iuda) era folosit fie în sens restrâns (provincia din sudul Palestinei, între Marea Mediterană și Marea Moartă), fie în sens larg desemnând întreaga Palestină (inclusiv deci Galileea și Samaria)

Iosif și Maria au plecat din Nazaret (din Galileea) și au mers (cale de vreo 120 de km.!) în Iudeea, mai exact s-au suit în Betleem, orașul lui David (situat geografic la o altitudine superioară Nazaretului!) – pentru că Iosif era din casa și din linia genealogică a lui David. De ce a trebuit să meargă și Maria în Betleem? Pentru că și ea era din linia genealogică a lui David.

O relatare istorică simplă și emoționantă, însă în spatele căreia se află un adevăr spiritual extraordinar. Cezar Augustus încercase să se auto-promoveze drept zeu, pentru că voia să fie adorat de oameni; semnase un decret prin care dislocase mase de oameni, între care și această pereche de țărani din Nazaret, forțați să meargă în Betleem pentru a se conforma poruncii! Dar tânăra femeie purta în pântecele ei pe Însuși Fiul lui Dumnezeu! Ca să nu mai spun că Mariei i „s-au împlinit zilele să nască” tocmai când ajunseseră la Betleem! Este o imagine colosală! Acest Cezar Augustus a încercat să se facă pe sine dumnezeu, dar astăzi nimeni nu i se închină lui și nici nu-i mai plătește nimeni biruri. Însă acel bebeluș din pântecele Mariei primește închinare din partea multora astăzi, care Îl numesc Mântuitor.

Cezar Augustus a fost doar o unealtă în mâna lui Dumnezeu, care a făcut să se împlinească ceea ce fusese profețit: „Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei.” (Mica 5:2). Este remarcabilă și memorabilă această relatare, care atestă că dincolo de memoria sau interpretările oamenilor, suverană este decizia și providența lui Dumnezeu – care anunță dinainte și are grijă ca lucrurile să se întâmple unde, când, cum prevede planul divin! 

Tot ce s-a întâmplat a fost (și tot ce se întâmplă este) rezultatul coordonării, pregătirii, atenției, controlului, intervenției lui Dumnezeu. Dacă cineva i-ar fi spus lui Cezar: „Stai puțin! Femeile însărcinate vor trebui să se mute ca tu să-ți poți încasa birul?!”, cred că el ar fi răspuns: „Nu mă interesează de bebeluși și de mamele lor! Mă interesează doar taxele, armatele, banii și luxul!” N-avea de unde să știe marele Cezar că era doar un pion în mâna lui Dumnezeu – ca dovadă: tabla de șah a fost măturată (și este periodic golită!), toate acestea nu mai există astăzi, și nici Cezar... și nici cei ce sunt azi nu vor mai fi mâine – ei au doar un rol minor, episodic în perspectiva cosmică, vizionară, atotcuprinzătoare, a lui Dumnezeu! (Care de aceea și este urât și ignorat de „piticii” care se cred puternicii zilei!)

Doctorul Luca amintește în relatarea sa unele mici detalii ale vieții umane, spunând că Maria a înfășat acest bebeluș în scutece – Fiul lui Dumnezeu în scutece și hăinuțe de nou-născut! Cât de uman a fost El – Dumnezeu întrupat!

În ţinutul acela erau nişte păstori care stăteau afară în câmp şi făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor. (Luca 2:8)

Mulți oameni se întreabă: „Când s-a născut Isus Hristos?” Nu se poate ca nașterea Lui să fi avut loc în toiul iernii, căci altfel păstorii nu aveau cum să fie noaptea pe câmp cu oile. Dar trebuie ținut cont de manifestările anotimpului în acea zonă! Și oricum, socotesc că importantă nu este realmente data nașterii Sale, la fel cum nu contează nici data când a avut loc răstignirea. Scriptura nu spune când S-a născut, pentru că ceea ce contează cu adevărat este că El S-a născut! Tot așa, Scriptura nu ne spune când a fost răstignit Domnul Isus, pentru că ceea ce este important este faptul că El a murit pentru păcatele noastre.

Și în ce-i privește pe păstori, tot Luca este singurul evanghelist care-i menționează (de fapt îi face personaje importante ale tabloului), făcând trimitere dacă vreți nu atât la specificul zonei, cât la biografia strămoșului Pruncului ce Se năștea – David, el însuși păstorul turmelor familiei, pentru o vreme, și apoi socotit păstorul poporului.

Şi iată că un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea lor, şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoşat foarte tare. Dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeţi: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.” (Luca 2:9–11)

Este un lucru minunat să vezi un bebeluș venind în lume, iar inima ți se lipește de el, datorită afecțiunii pe care o simți față de el. În acest fel a intrat Dumnezeu în lume. El ar fi putut veni – așa cum o va face când va veni pe pământ pentru a doua oară – cu putere și glorie. În schimb, El a venit ca un bebeluș neajutorat. George MacDonald vorbește despre acest eveniment în felul următor:

Cu toții așteptau un Rege, Care să-i scape de vrăjmași și să-i înalțe:

Tu ai venit însă ca prunc,  Făcând o femeie să plângă.

Așa a venit Salvatorul în lumea noastră. (Formula folosită de Luca este Soter Kirios – Mântuitorul Domnul – și unește două titluri ale lui Isus. El nu a renunțat la divinitatea Sa, ci doar la gloria Sa strălucită!). Ar fi trebuit de aceea ca să fie întâmpinat nu doar de câțiva păstori și îngeri, ci toată creația ar fi trebuit să-i vină în întâmpinare. Acel Cezar, în loc să adune biruri, ar fi trebuit să fie în Betleem pentru a i se închina Lui. Isus Hristos ar fi putut să-l determine pe Cezar să facă acest lucru, dar n-a făcut-o. El a renunțat nu la divinitatea Sa, ci la prerogativele Sale divine. El a intrat în lume ca un prunc. Și este extraordinar că vestea nașterii n-a fost trâmbițată elitelor (deși a ajuns finalmente și la urechile lor!), ci celor mai sărmani și rău famați dintre truditorii acelor timpuri și locuri: câțiva ciobani. Reacția lor este primitivă, frustă: se înfricoșează... dar asta nu-i împiedică să dea ascultare și să urmeze indicațiile îngerului

„Iată semnul, după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un Prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.” (Luca 2:12)

Și păstorilor li se indică un semn de autentificare a vestirii angelice! S-ar zice că doar niște oameni sărmani ca păstorii s-ar fi mulțumit cu un asemenea „semn”: un prunc înfășat, într-o iesle! Doctorul Luca subliniază din nou aici umanitatea Domnului Isus, care a venit în această lume ca o ființă umană. El simte neputințele noastre.

Dumnezeu cunoaște umanitatea. El te cunoaște și mă cunoaște. El ne înțelege, pentru că a venit în această lume ca ființă umană, ceea ce înseamnă că și noi putem ști ceva despre Dumnezeu, pentru că El Și-a asumat umanitatea noastră.

Şi deodată, împreună cu îngerul, s-a unit o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi LuiI” (Luca 2:13–14)

Avem aici, spre uimirea deplină a sărmanei asistențe umane, un soi de deschidere a cerurilor, de unire a celor de sus cu cele de jos, spre cinstirea a ceva (Cineva!) ce se află jos... Te sperii să vezi/auzi un înger... darmite „o mulțime de oaste cerească”?! Oricum aici se cuvine să ne ciulim urechile și să auzim fiecare magnificul „Gloria în excelsis Deo” – încă una din cântările care marchează începuturile acestei Evanghelii! (Am auzit că există și interpretarea că „oaste cerească” ar desemna corpuri cerești de diverse dimensiuni, adică păstorii ar asista la o adevărată liturghie cosmică, la care participă supranaturalul și neînsuflețitul cosmic!)

Traducerea Autorizată a Bibliei în limba engleză creează o impresie greșită aici, traducând partea a doua a exclamației corului îngeresc prin „pace pe pământ și bunăvoință între oameni”, însă în textul original îngerii spun „pace oamenilor binevoitori” sau „pace între oamenii plăcuți Lui”. Îngerii nu au făcut acea afirmație îndărătnică pe care mulți o declară astăzi (dar în care tot mai puțini și cred!): „Să facem pace, pace, pace…” Dragul meu, „«Cei răi n-au pace», zice Domnul” (Isaia 48:22). Trăim într-o vreme în care trebuie să ne transformăm plugurile în săbii, nu invers. Trăim într-o lume stricată, o lume dominată de cel rău și de aceea nu există pace. În schimb, există pace pentru cei binevoitori. Dacă ești unul dintre cei care au venit la Hristos și L-au ales ca Salvator, poți să cunoști această pace – care vine de la Dumnezeu. În Romani 5:1 se spune: „Deci fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.”

Acest gen de pace l-a adus Hristos când a venit prima dată. Când va veni a doua oară, va veni ca Prinț al Păcii și va îndepărta nelegiuirea și răzvrătirea din lume. Atunci va aduce pacea pe pământ. Însă până la venirea Sa, nu va fi pace pe acest pământ! Pentru că pacea este lucrarea Duhului Sfânt, și vine de la Dumnezeu, și nu de la/prin oameni!

După ce au plecat îngerii de la ei, ca să se întoarcă în cer, păstorii au zis unii către alţii: „Haidem să mergem până la Betleem şi să vedem ce ni s-a spus şi ce ne-a făcut cunoscut Domnul.” S-au dus în grabă şi au găsit pe Maria, pe Iosif, şi Pruncul culcat în iesle. (Luca 2:15–16)

Are loc aici o despărțire de drumuri, după scurta reunire umană și supra-umană: îngerii se-ntorc de unde veniseră, iar oamenii se grăbesc să dea curs indicațiilor îngerului (probabil tot Gavril). Păstorii se precipită deci spre Betleem... unde găsesc fără dificultăți sfânta familie: pe Maria, Iosif și pruncul Isus.

Aproape sigur, acești păstori au fost primii vizitatori ai pruncului și mamei; din cele comunicate de Matei, înțelegem că magii au ajuns mult mai târziu. De fapt, atunci când magii au ajuns în cele din urmă la Domnul Isus, El se afla deja într-o casă și trecuseră probabil destule luni de la nașterea Sa.

După ce L-au văzut, au istorisit ce li se spusese despre Prunc. Toţi cei ce i-au auzit s-au mirat de cele ce le spuneau păstorii. Maria păstra toate cuvintele acelea şi se gândea la ele în inima ei. Şi păstorii s-au întors, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate cele ce auziseră şi văzuseră şi care erau întocmai cum li se spusese. (Luca 2:17–20)

Adevărata profeție este cea care se împlinește! În cazul acesta, realitatea dovedea profeția, și deci autenticitatea întregului demers divin!

Un lucru peste care se trece prea ușor: păstorii aceștia au transmis cele primite de la înger, „au istorisit ce li se spusese despre Prunc”. Nu doar spre justificarea prezenței lor acolo, ci și spre întărirea provenienței și reconfirmarea rolului major ce I se atribuise Copilului pe care-L vedeau și-l omagiau.

Mă gândesc cât de puțin ducem noi mai departe, cu orice ocazie, oricui – cele aflate despre Pruncul venit să mântuiască! Să ne lăsăm mustrați și cercetați și noi de lecția păstorilor, acești oameni simpli dar harnici în mărturisirea lor despre Domnul Isus – și să le urmăm exemplul!

Ne oprim aici, deocamdată... ne propunem să reluăm însă data viitoare survolarea cap. 2 al evangheliei după Luca, dac-o vrea D-zeu! Pe curând!

 

[1] Johann August Wilhelm Neander (1789 – 1850), teolog german și istoric al Bisericii. (n.tr.)