Luca 2:21-52 | Itinerar Biblic | Episodul 208

Dragi ascultători, cred că și cei mai nevârstnici dintre dvs. sunteți familiarizați – din pruncie cred – cu suma de fapte mai mari sau mai mici care alcătuiesc istoria venirii Mântuitorului... le știm, și totuși periodic ne bucurăm să le rememorăm, retrăim, poate chiar să le comunicăm – nu doar copiilor noștri... Istoria întrupării lui Dumnezeu, nașterea lui Isus Hristos uimește omenirea de două mii de ani – simplitatea smerită și săracă în care apare pe pământ Creatorul contrastând cu măreția și splendoarea inimaginabile din care descindea... și chiar cu luxul din palatul regal din vecinătate! Iar bucuria cosmică pe care a generat-o nașterea Mântuitorului în natura văzută și nevăzută, însuflețită sau nu, deși n-a fost molipsitoare nici măcar pentru toată comunitatea în care se petreceau lucrurile, dăinuiește și se amplifică an după an – bine-ar fi: nu doar în preajma Crăciunului!

De aceste evenimente se ocupă Luca la începutul Evangheliei sale – în al cărei al doilea capitol suntem... Cel mai minuțios dintre evangheliști acordă timp și spațiu pe-ndelete evenimentelor, contribuind substanțial la creionarea cadrului și cronologiei acestora.

Încet-încet însă trebuie să facem translația de la ochi și minte, la inimă – nu doar cunoașterea celor întâmplate, ci ecoul și semnificația acelor fapte trebuie să ne preocupe, și modul cum marchează/transformă ele viața noastră. Maria strângea în inimă și medita la cuvintele și faptele în centrul cărora se afla... Convinși de ceea ce văzuseră, păstorii pleacă de la ieslea Domnului plini de bucurie și vestind nașterea Împăratului. Transformarea lumii prin acest Copil începe prin credința din inimă! Iar gândul de căpetenie este acesta: avem un Dumnezeu și-un Mântuitor care știe ce și cum suntem și trăim, pentru că și El a trecut prin ce trecem noi, și n-a avut nicio facilitate suplimentară (ba, dacă mă gândesc bine, a avut condiții omenești dintre cele mai umile/modeste, sub ce avem majoritatea dintre noi!)  

Ne-ntoarcem în textul cap. 2 al Evangheliei lui Luca; după ce a produs un fior (mai degrabă în Creatție, decât în omenire) prin nașterea Sa, pruncul Isus urmează să fie înfățișat înaintea lui Dumnezeu, și va ajunge pt prima dată în casa pământească a Tatălui Său ceresc – Templul. Următoarele 20 de versete includ vreo cinci evenimente distincte: tăierea împrejur și punerea numelui copilului; înfățișarea în Templu; întâlnirea cu Simeon; apoi, cu Ana; și întoarcerea la Nazaret. Le vom lua în ordine: pentru că a intrat în familia umană în Israel, și fiindcă s-a născut sub legea mozaică, Isus Hristos a respectat Legea.

Când a venit ziua a opta, în care trebuia tăiat împrejur Pruncul, I-au pus numele Isus, nume care fusese spus de înger înainte ca să fi fost El zămislit în pântece. Şi, când s-au împlinit zilele pentru curăţarea lor, după Legea lui Moise, Iosif şi Maria au adus Pruncul la Ierusalim, ca să-L înfăţişeze înaintea Domnului… (Luca 2:21–22)

Conform Legii mozaice (invocată de trei ori în acest pasaj!), femeia era considerată necurată timp de 40 de zile după ce dădea naștere unui fiu (și 80 de zile dacă năștea o fiică). Maria, ca orice păcătos, a trebuit să aducă o jertfă Domnului. După cum recunoscuse, și ea avea nevoie de un Salvator.

…după cum este scris în Legea Domnului: „Orice întâi născut de parte bărbătească va fi închinat Domnului” şi ca să aducă jertfă: o pereche de turturele sau doi pui de porumbei, după cum este poruncit în Legea Domnului. (Luca 2:23–24)

Maria și Iosif au adus ca jertfă o pereche de turturele, ceea ce arată faptul că erau săraci. Jertfa adusă era pentru Maria și nu pentru Prunc. Din informațiile pe care le avem, Domnul Isus nu a adus jertfă niciodată!

Oricât ni s-ar părea de vetuste, aceste trei ceremonii veterotestamentare (tăierea împrejur, răscumpărarea întâiului născut, curățarea post-natală) arată că pentru evrei copiii erau un dar de la Dumnezeu, care trebuia onorat și subliniat în consecință. Dacă nu toți sunt(em) de acord că un copil nu este dat ci împrumutat părinților, în schimb toți părinții trebuie să fie de acord că, dintre toate darurile, pentru copii suntem datori să fim recunoscători și mai cu seamă responsabili!

Şi iată că în Ierusalim era un om numit Simeon. Omul acesta ducea o viaţă sfântă şi era cu frica lui Dumnezeu. El aştepta mângâierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era peste el. Duhul Sfânt îl înştiinţase că nu va muri înainte ca să vadă pe Hristosul Domnului. El a venit în Templu, mânat de Duhul. Şi, când au adus părinţii înăuntru pe Pruncul Isus, ca să împlinească cu privire la El ce poruncea Legea, Simeon L-a luat în braţe, a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis: (Luca 2:25–28)

Un om numit Simeon, mânat de Duhul Sfânt, a venit în Templu atunci când Domnul Isus a fost adus pentru a împlini Legea mozaică. Numele Simeon înseamnă „Dumnezeu a auzit”. Dumnezeu îi promisese lui Simeon că va vedea mântuirea lui Dumnezeu. Și ce a văzut Simeon? A văzut un Bebeluș. Și mai mult decât atât: L-a luat (în original: „L-a primit”, i-a fost dat) în brațe. Mântuirea este o persoană, și un dar, și nu ceva ce faci tu. Mântuirea este o Persoană și acea persoană este Domnul Isus Hristos. Prin urmare, fie că Îl ai, fie nu. Fie îți pui încrederea în El, fie nu. L-ai primit și tu? Îl ai tu pe El astăzi?

Asistăm acum la un alt solo – așa-numit Nunc Dimittis („Acum eliberează...” (sau „dezleagă”), primele cuvinte ale cântării redate în vers. 29-32 din Luca 2); după ce cântaseră Elisabeta, Maria, Zaharia, îngerii, chiar și păstorii, iată-l și pe vârstnicul Simeon dând glas bucuriei de a-și vedea rugăciunea ascultată și împlinită, și-a face prin cuvinte simple, puține și profunde:

„Acum, sloboade în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze Neamurile şi slava poporului Tău, Israel.” (Luca 2:29–32)

Este o formulare, un psalm dacă vreți, cu totul remarcabil, venind de la un om care aparent avea o perspectivă limitată asupra vieții, adică era limitat la o anumită arie geografică, și totuși L-a văzut pe Cel care urma să fie Salvatorul lumii. Vedeți, dacă niciun evreu n-avea dubii că Israel era poporul ales, totuși ei au ajuns repede la convingerea că nu prin putere omenească vor putea ei vreodată să dețină rolul și măreția pe care ei credeau că le sunt destinate. Simeon era unul din mulții care – cu credință și smerenie, prin închinare și rugăciune – mijlocea și aștepta intervenția și manifestarea lui Iahweh, în acea nouă perioadă grea pt Israel. Se vede treaba că omul acesta evlavios și plin de Duhul Sfânt avea trecere înaintea Domnului, care-i promisese că va vedea cu ochii lui mântuirea lui Israel – pentru că iată că El ajunge să-L șină în brațe pe Fiul lui Dumnezeu, și să recunoască în copilul Isus pe viitorul Mesia – menit să fie lumină pt toată umanitatea!

Acesta este unul din lucrurile care mă uimesc atunci când mă gândesc la Cuvântul lui Dumnezeu și în special la Noul Testament. Deși a fost dat unui anume popor, se adresează totuși lumii întregi. Nicio altă religie nu face acest lucru. Putem observa că, în general, religiile lumii sunt localizate în cadrul unui popor, al unei rase sau națiuni, însă creștinismul s-a adresat, încă de la începuturile sale, oamenilor de pretutindeni. Hristos este pentru oricine crede – indiferent de rasă, sex, cultură, poziție, pregătire, capacități etc.

Tatăl şi mama Lui se mirau de lucrurile care se spuneau despre El. Simeon i-a binecuvântat şi a zis Mariei, mama Lui: „Iată, Copilul acesta este rânduit spre prăbuşirea şi ridicarea multora în Israel şi să fie un semn care va stârni împotrivire. Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie, ca să se descopere gândurile multor inimi.” (Luca 2:33–35)

Destule variante (inclusiv manuscrise) au „Iosif” în loc de „tatăl”, pentru a nu se alimenta nicium ideea zămislirii lui Isus cu aportul unui tată pământesc. ideea recunoașteriiPrețul plătit de Maria pentru aducerea pe lume a Salvatorului a fost imens. Apogeul a fost atins când a stat sub crucea Domnului Isus, privindu-L în timp ce murea.

Crucea lui Hristos i-a impresionat pe mulți oameni: pictorii au pictat scena aceea, compozitorii au compus muzică pe această temă, iar scriitorii și predicatorii au zugrăvit în cuvinte acele momente, însă există și un pericol în această abordare a morții lui Hristos. El nu a murit pentru a stârni compasiunea cuiva. El nu vrea compasiunea ta, ci credința ta. Mai târziu, când Domnul se îndrepta înspre cruce, niște femei au început să plângă, ia Isus se întoarce și le spune: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine; ci plângeţi-vă pe voi însevă şi pe copiii voştri” (Luca 23:28). Dacă vrei să verși lacrimi pentru Isus, ar fi mai bine să le păstrezi pentru tine și familia ta. Nu plânge pentru El, pentru că El nu vrea compasiunea ta. Isus Hristos vrea credința ta.

Pe de altă parte, atunci când Maria stătea sub cruce, privindu-L pe Isus cum moare, inima ei a fost frântă. Sigur, suferința ei nu a avut nimic de-a face cu mântuirea ta și nici cu mântuirea ei. Suferința ei a venit dintr-o relație umană, pentru că ea era mama Sa pământească. Ea a fost cea care L-a adus pe lume și L-a crescut. El era Fiul ei. Atunci când Domnul nostru a privit de pe cruce și i-a zis: „Femeie, iată fiul tău!” (Ioan 19:26), era vorba despre o relație umană. Ea suferea pentru că era mama Sa... și în acele momente se împlinea profeția lui Simeon: o sabie (a durerii sfâșietoare) îi străpungea și ei sufletul.

Să nu anticipăm prea mult, însă, și să ne întoarcem la actualitatea textului... Începutul Evangheliei lui Luca este vibrant, intens, cu multă larmă dar și cu suntete plăcute înaintea lui Dumnezeu... Mai asistăm în continuare la o mostră de bucurie și entuziasm care stârnește închinare și laudă – și care vine tot pe filieră... vârstnică:

Mai era acolo şi o prorociţă, Ana, fata lui Fanuel, din seminţia lui Aşer. Ea era foarte înaintată în vârstă şi trăise cu bărbatul ei şapte ani după fecioria ei. Rămasă văduvă şi fiind în vârstă de optzeci şi patru de ani, Ana nu se depărta de Templu, şi zi şi noapte slujea lui Dumnezeu cu post şi cu rugăciuni. A venit şi ea în acelaşi ceas şi a început să laude pe Dumnezeu şi să vorbească despre Isus tuturor celor ce aşteptau mântuirea Ierusalimului. (Luca 2:36–38)

Ana, la fel ca Simeon, trăia foarte aproape de Dumnezeu, iar El i-a făcut și ei parte de harul de a-L recunoaște pe Fiul Său, Mesia al ei. Ea aduce mulțumiri lui Dumnezeu. Deși cântecul său nu este redat în evanghelie, ni se spune totuși că este un cântec de laudă.

Nu pot să nu menționez aici faptul că unii spun că zece din semințiile lui Israel s-au pierdut (adică, cele zece seminții care au fost duse în captivitatea asiriană în secolul VIII î.Hr. au migrat ulterior înspre nord și nu s-au mai întors în țara lui Israel). Căutând prin Biblie, după momentul în care Israelul s-a întors în țara sa după captivitate, găsim menționate toate semințiile. Aici este menționată Ana, care era din seminția lui Așer... care iată că nu se pierduse cu totul – dovadă: Ana cea evlavioasă!

Putem învăța de la această femeie câteva lecții prețioase de viață:

-fiind văduvă, cunoscuse durerea, dar iată că nu lăsase amărăciunea s-o domine!

-era vârstnică, dar nu încetase să nădăjduiască, pentru că nu încetase să se închine cu toată ființa ei, nu încetase să se roage, nu încetase să mărturisească – așa cum face acum proclamând că mântuirea Ierusalimului și-a Israelului venise!

Așadar importanța istorică proeminentă a Domnului Isus Hristos a fost recunoscută și atestată nu doar de păstorii de pe câmpiile Betleemului, ci și de personalități profetice din capitala spirituală a lumii: Ierusalim. Prin Simeon și Ana, iudaismul – orientat mesianic – recunoaște în Isus pe adevăratul Mesia... care în Ierusalim Își va și desăvârși lucrare!

Pasajul se încheie cu întoarcerea familiei la Nazaret (Luca 2:39–40):

După ce au împlinit tot ce poruncea Legea Domnului, Iosif şi Maria s-au întors în Galileea, în cetatea lor, Nazaret. Iar Pruncul creştea şi Se întărea; era plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El.

Întrebarea care se pune – constatând diferențe între afirmațiile evangheliștilor – este: când s-au întors acasă, în Nazaret? Din Evanghelia lui Matei aflăm că următorul eveniment din viața lui Isus a fost vizita magilor orientali, apoi călătoria în Egipt, pe care iată Luca le omite din relatarea sa. Deci, coroborând cele două surse (prima și a treia Evanghelie) ordinea evenimentelor, după naștere ar fi următoarea: tăierea împrejur și întâlnirile cu Simeon și Ana; vizita magilor și uciderea pruncilor; fuga în Egipt; întoarcerea la Nazaret.

Este bine să reținem că Luca și Matei nu se contrazic, dar fiecare autor a urmărit un anumit scop petrecuteatunci când și-a scris evanghelia, și deci a redat selectiv și nu complet, evenimentele (și să nu uităm niciodată că în spatele lor era Duhul Sfânt al lui Dumnezeu cel care insufla Cuvânt și cuvinte, iar El știa totul, și deci n-avea cum să greșească!). Deci, Matei Îl prezintă pe Domnul Isus Hristos ca Împărat, iar Luca Îl prezintă ca Omul perfect. Vizita magilor nu are relevanță pentru scopul cu care scrie Luca, deoarece magii au venit să caute un împărat și nu idealul uman al grecilor. Luca Îl prezintă pe Domnul Isus ca Omul perfect și observați, vă rog, cum își îndeplinește scopul chiar și în această împrejurare. Doctorul Luca Îl privește nu doar prin ochii unui obstetrician, ci și prin cei ai unui pediatru. Domnul Isus creștea (fizic), se întărea în spirit (spiritual) și se umplea de înțelepciune (intelectual). Harul lui Dumnezeu era peste acest Băiat, iar El se dezvolta din toate punctele de vedere: fizic, spiritual și intelectual.

În finalul capitolului 2, doctorul Luca relatează încă un incident care este întâlnit numai în Evanghelia sa, deoarece – ca medic – Îl urmărea și-L evalua pe Domnul Isus atât ca băiat, cât și ca bărbat. Astfel, Luca ne supune atenției un episod care a avut loc în copilăria lui Isus, atunci când El avea 12 ani. Pentru că Evangheliile nu dau detalii din această perioadă a vieții pământești a lui Isus, unii o numesc „anii de tăcere”. Eu însă nu-i consider a fi ani de tăcere, ci cred că, la o privire mai atentă, putem observa faptul că scrierile vechi-testamentare completează această perioadă de timp. Luca relatează aici în detaliu un incident izolat, care a avut loc pe când Domnul Isus avea 12 ani.

Părinţii lui Isus se duceau la Ierusalim în fiecare an, la praznicul Paştelui. Când a fost El de doisprezece ani, s-au suit la Ierusalim, după obiceiul praznicului. Apoi, după ce au trecut zilele praznicului, pe când se întorceau acasă, băiatul Isus a rămas în Ierusalim. Părinţii Lui n-au băgat de seamă lucrul acesta. Au crezut că este cu tovarăşii lor de călătorie şi au mers cale de o zi şi L-au căutat printre rudele şi cunoscuţii lor. Dar nu L-au găsit şi s-au întors la Ierusalim să-L caute. (Luca 2:41–45)

Maria și Iosif creșteau un copil normal și sănătos, care nu purta o aureolă în jurul capului. Artiștii din Evul Mediu aveau niște concepții ciudate despre Domnul Isus, atât ca și copil, cât și ca adult. Eu însă nu cred că El arăta așa cum și L-au imaginat acești artiști, ci cred că era un băiat normal.

Legea obliga orice bărbat adult să fie prezent la Ierusalim la cele trei mari sărbători evreiești stabilita încă din Leviticul: Paștele, Cincizecimea și Corturile. În acea vreme, oamenii călătoreau în grupuri. Atunci când a venit vremea să plece din Ierusalim, cei care mergeau înspre Galileea se adunau într-un orășel la nord de Ierusalim pentru a porni spre casă. Acolo Iosif și Maria L-au pierdut pe Isus. Poate că Iosif a întrebat: „Unde este Isus?”, iar Maria a răspuns: „Credeam că este cu tine”. Ei L-au căutat pe la toate cunoștințele lor, iar când au văzut că nu este nicăieri, s-au întors la Ierusalim. L-au căutat pe Isus timp de trei zile și unde credeți că L-au găsit în cele din urmă? În Templu, discutând cu savanții și cărturarii. (Cred că L-au căutat așa de mult pentru că ne le dăduse prin cap să-L caute și-n Templu, având în vedere desigur vârsta puberă a băiatului Isus!)

După trei zile, L-au găsit în Templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi punându-le întrebări. Toţi care-L auzeau, rămâneau uimiţi de priceperea şi răspunsurile Lui. Când L-au văzut părinţii Lui, au rămas înmărmuriţi; şi mama Lui I-a zis: „Fiule, pentru ce Te-ai purtat aşa cu noi? Iată că tatăl Tău şi eu Te-am căutat cu îngrijorare.” El le-a zis: „De ce M-aţi căutat? Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în Casa Tatălui Meu?” Dar ei n-au înţeles spusele Lui. (Luca 2:46–50)

Episodul acesta are o dublă semnificație, biologică și teologică. Pe de o parte, Isus Își afirmă aici independența față de familia Sa biologică (alături de care însă va continua să fie până la vârsta de 30 de ani!), iar pe de altă parte Își proclamă răspicat filiația divinăCând Maria și Iosif L-au găsit, în cele din urmă, în templu, Isus stătea în mijlocul învățaților acelei vremi, ascultându-i și punându-le întrebări. Se pare că le punea întrebări pentru care ei nu aveau răspuns, iar ei erau uimiți de răspunsurile pe care le dădea El. Amintiți-vă, vă rog, că Isus avea doar 12 ani! Cred că este destul de evident faptul că Maria și Iosif s-au cam supărat în urma acestui incident.

Din răspunsul lui Isus reiese surprinderea Sa față de faptul că ei nu și-au dat seama că El trebuia să fie în Casa Tatălui, ocupându-se de lucrarea Sa. Dacă Iosif era tatăl Său, ar fi putut să-l întrebe: „Ce vrei să faci? Vrei să te apuci de tâmplărie în Ierusalim?” Însă Iosif nu era tatăl, ci mai degrabă tutorele Lui. Isus vorbea, de fapt, despre lucrarea Tatălui Său din ceruri. În acel moment, Maria încă nu înțelegea foarte clar cine era El și ce presupunea lucrarea Sa, însă se gândea la aceste lucruri în inima ei. Putem spune că aici și acum debutează lunga istorie (de vreo 18 ani) a lipsei de înțelegere a celor din jurul Domnului față de Isus – nici chiar părinții Lui nu-L înțelegeau, la 12 ani! În paralel însă, se mnaifestă tot mai clar relația lui Isus cu Tatăl Său ceresc, în sine o taină a credinței, care – dacă nu poate fi înțeleasă – poate și trebuie să fie acceptată prin credință!

Apoi S-a coborât împreună cu ei, a venit la Nazaret şi le era supus. Mama Sa păstra toate cuvintele acestea în inima ei. Şi Isus creştea în înţelepciune, în statură, şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. (Luca 2:51–52)

Deși era conștient deja de filiația Sa reală, și-i devenea de timpuriu clară misiunea pentru care venise, Isus era supus părinților Săi, ceea ce este impresionant – fie și luând în calcul doar faptul că adolescenții și tinerii de astăzi se răzvrătesc și vor să se facă auziți. Ei spun că ceilalți trebuie să-i asculte: părinții, profesorii, maturii... Eu vă spun sincer că îi tot ascult... și încă nu i-am auzit spunând nimic, în ciuda reclamei care li se face la televizor și radio – afirmă JVMcGee. Personal, cred că și un student are nu prea multe de spus; este încă prea crud, indiferent ce I.Q. ar avea. Informația pe care a primit-o până la această vârstă este limitată și părtinitoare, iar el nu are experiența necesară pentru a o evalua.

Să reținem însă că acest Băiat – Isus, Fiul lui Dumnezeu – asculta de părinții Săi și le era supus! Deși Tatăl ceresc e mai presus de toate și toți, copilul este dator să-și asculte și să-și respecte părinții biologici.

Doctorul Luca ne oferă o imagine a acelor ani de tăcere, când Isus creștea, trecând de la copilărie înspre vârsta adultă. El Se dezvolta armonios – nu neapărat prin grija unor învățători sau pedagogi umani – și, cum am spus, creștea în înțelepciune (intelectual), în statură (fizic), fiind plăcut înaintea lui Dumnezeu (spiritual) și înaintea oamenilor (social). Domnul Isus Hristos creștea înspre o maturitate perfectă în toate domeniile.

Ne apropiem de finalul ediției, să rămânem cu imaginea frumoasă a unei familii care-L caută pe Dumnezeu... și-a unui tânăr care face din Dumnezeu prioritatea sa. Să ne dorim să le fim și noi asemenea, să-I cerem lui Dumnezeu ajutor și resurse, și să nu uităm că atunci când Dumnezeu este pe primul loc, îi poți iubi și sluji și pe ceilalți cum se cuvine!

Pe curând!