Luca 7:1-35 Itinerar Biblic | Episodul 214

Fie ca (de acum) obișnuita noastră întâlnire să fie pusă și de astă dată sub semnul ascultării – imperativul în ecoul căruia ne-am despărțit data trecută. Ne atrage Cuvântul lui Dumnezeu, f. bine... Îl citim, bravo!... Ne aplecăm asupra lui și extragem învățături utile – minunat!... Dar esențial e că facem toate astea pentru a le integra în detaliul trăirii noastre, ca să ajungem să trăim viața pentru care am fost destinați de Cel ce ne-a creat... și ai Cărui ambasadori suntem datori să fim! Casa zidită pe stâncă – imaginea care încheie una din cuvântările esențiale ale Mântuitorului – este cel ce aude, citește, înțelege, asumă și împlinește învățătura Scripturii și poruncile Mântuitorului – care nu sunt grele nici măcar în veacul complicat pe care-l parcurgem!

Îi mulțumim lui Dumnezeu, care rămâne credincios făgăduinței că – dacă vom căuta prioritar Împărăția cerurilor și neprihănirea caracteristică acesteia – toate celelalte necesare ne vor fi date cu prea plin de măsură, „pe deasupra”... Hrană, locuință, îmbrăcăminte, sănătate, serviciu, relații, resurse – toate astea sunt detalii minore pentru Dumnezeu, și El le asigură fără să rămână dator celor a căror inimă Îi este integral dedicată Lui!

Astfel de asigurări a dat sistematic Învățătorul Isus Hristos în Evanghelii, și au fost preluate și în scrierile apostolice – ca să înțelegem că Dumnezeu nu Se joacă, ci rămâne credincios și neschimbat, și-n exigențe și-n promisiuni. Ce privilegiu pentru noi oamenii!

Cum ați constatat probabil, trecem peste fiecare verset din Scriptură și ne oprim asupra unora dintre cele care pot avea un impact în viața noastră, și care trebuie reținute și înțelese pentru a fi grabnic asimilate... iar dacă trecem prea repede peste alte texte – care da, ca majoritatea celor biblice, ar merita atenție sporită! – o facem fie că am mai vorbit sau vom reveni asupra lor, fie pentru că nu putem aprofunda chiar totul și să și finalizăm într-un interval rezonabil parcursul nostru biblic. Vă oferim deci șansa și provocarea de a reveni și de a insista pe cont propriu asupra acestora!

Vă mulțumim pentru înțelegere... și continuăm să parcurgem a treia Evanghelie a NT – cea atribuită lui Luca, unul din intelectualii neevrei de seamă ai primului secol creștin.

Am ajuns la capitolul 7, care începe cu o nouă relatare meticuloasă despre o vindecare miraculoasă, de data aceasta subiectul fiind robul unui sutaș. Deși Domnul Isus nu-l văzuse și nu va avea contact direct cu acel rob, acesta a fost, totuși, vindecat.

Mai precizez că Luca este singurul care relatează episodul cu învierea fiului văduvei din Nain, cuprinsă în acest capitol 7, de la vers. 11. El este, de fapt, singurul evanghelist care relatează două învieri făcute de Domnul Isus (cea menționată adineauri, precum și învierea fiicei lui Iair, în capitolul următor – Luca 8:54–55).

De asemenea, în acest capitol se află prima din cele 18 pilde relatate numai de Luca, spusă pe când Isus se afla în vizită la un fariseu, și o femeie I-a uns picioarele cu untdelemn. Pilda celor doi datornici arată că acea femeie considerată ușoară a fost mai bine primită și văzută decât Simon, fariseul gazdă. Cât de „a la Isus” sună acest diagnostic!

Vă rog să vă amintiți, Domnul Isus tocmai terminase o nouă cuvântare puternică – fie echivalentul lucan al „Predicii de pe munte”, fie un alt discurs, susținut sigur în alt cadru geografic, și care conținuse multe teme care probabil ca reveneau în predicile majore ale Învățătorului. Și ca de fiecare dată, după un pasaj mai teoretic, de învățătură, urmează partea practică a lucrării hristice – care rareori cunoștea momente de respiro...

Episodul care deschide capitolul 7 din Evanghelia lui Luca mai apare și în Evangheliile lui Matei (8:5-13) și Ioan (4:46-53) – și este vorba de vindecarea robului unei oficialități.

După ce a sfârşit de rostit toate aceste cuvântări înaintea norodului care-L asculta, Isus a intrat în Capernaum. Un sutaş avea un rob la care ţinea foarte mult şi care era bolnav pe moarte. Fiindcă auzise vorbindu-se despre Isus, sutaşul a trimis la El pe nişte bătrâni ai iudeilor, ca să-L roage să vină să vindece pe robul lui. Aceştia au venit la Isus, L-au rugat cu tot dinadinsul şi au zis: „Face să-i faci acest bine; căci iubeşte neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga.” Isus a plecat cu ei; dar nu era departe de casă, când sutaşul a trimis la El pe nişte prieteni să-I spună: „Doamne, nu Te mai osteni atâta, pentru că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu. De aceea nici nu m-am socotit vrednic să vin eu însumi la Tine. Ci zi o vorbă, şi robul meu va fi tămăduit. Căci şi eu, care sunt sub stăpânirea altuia, am sub mine ostaşi. Şi zic unuia: «Du-te!», şi se duce; altuia: «Vino!», şi vine; şi robului meu: «Fă cutare lucru!», şi-l face.” Când a auzit Isus aceste vorbe, S-a minunat de sutaş, S-a întors spre norodul care mergea după El şi a zis: „Vă spun că nici chiar în Israel n-am găsit o credinţă atât de mare.” Când s-au întors acasă, trimişii au găsit sănătos pe robul care fusese bolnav. (Luca 7:1–10)

Erau mulți soldați romani în cetatea aceea. Sutașul (Ioan vorbește despre el ca fiind un „slujbaș împărătesc”) era un ofițer roman care comanda o sută de soldați; se mai numea și centurion. Se pare că acest ofițer era un om evlavios, care-și manifestase și practic respectul față de Dumnezeu și față de evrei prin faptul că susținuse construcția sinagogii din Capernaum. Militar fiind, obișnuit să dea și să primească ordine, sutașul admite că – dacă era cine credea el că este, și cine afirma Domnul că era! – Isus putea avea și El o astfel de putere; prin urmare, era de ajuns să spună doar un cuvânt pentru ca robul lui să fie vindecat. Isus s-a minunat de credința acestui om. Doar de două ori ni se spune în NT că Domnul S-a mirat: de credința sutașului, și de necredința Israelului. De aceea cred că elementul care ar putea da un titlu acestui episod ar fi nu atât puterea și autoritatea de a face minuni ale Domnului Isus – de acum (re)cunoscute – ci credința acestui centurion!

Ce avem de învățat din acest episod? În primul rând, că adevărata credință este credința în Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu! Aceasta este credința vindecătoare și credința mântuitoare. Ne putem încrede total și necondiționat în Isus Hristos. Credința este un dar aflat la îndemna oricărui om. Credința adevărată nu are nevoie de multe cuvinte! („Zi o vorbă”, a spus sutașul credincios, fapt ce L-a făcut pe Însuși Domnul să Se minuneze – de un păgân, nu de un conațional!) Și ca să continuăm ideea de la finalul capitolului și episodului precedent – terenul și temeiul credinței este stânca, nu nisipul!

Vindecarea acestui slujitor deschide o serie de trei episoade care vorbesc despre puterea credinței și-a iubirii! Credința centurionului în Isus este incontestabilă, dar apelul la ea s-a făcut pe fondul dragostei pentru servitorul său. Dacă acesta i-ar fi fost indiferent, nu cred că s-ar fi obosit și nici nu L-ar fi deranjat pe Domnul Isus. Vom vedea apoi imediat o mamă jelindu-și unicul fiu mort în floarea vârstei; apoi în partea a doua a capitolului, ne va apărea ca evidentă reverența unei femei „de lume” care spală picioarele Mântuitorului în semn de pocăință – și este apreciată de Domnul pentru că a dovedit astfel iubire!

Așadar, dacă în episodul precedent Domnul Isus a readus la viață, de la distanță, un om aflat în pragul morții, acum el va învia pe unul mort de-a binelea!             (Luca 7:11–16)

În ziua următoare, Isus Se ducea într-o cetate numită Nain. Împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi norod mult. Când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată că duceau la groapă pe un mort, singurul fiu al maicii lui, care era văduvă; şi cu ea erau o mulţime de oameni din cetate. Domnului, când a văzut-o, I S-a făcut milă de ea şi i-a zis: „Nu plânge!” Apoi S-a apropiat şi S-a atins de raclă. Cei ce o duceau s-au oprit. El a zis: „Tinerelule, scoală-te, îţi spun!” Mortul a şezut în capul oaselor şi a început să vorbească. Isus l-a dat înapoi maicii lui. Toţi au fost cuprinşi de frică, slăveau pe Dumnezeu şi ziceau: „Un mare proroc S-a ridicat între noi; şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.”

Evanghelia după Luca este singura care include această întâmplare, ce vorbește despre redarea vieții... cum ar numi-o unii, o înviere (sau o vindecare de „boala bolilor” – moartea!). Episoadele relatate despre învierea oamenilor din morți de către Isus nu sunt, în mod tehnic, învieri, așa cum ni le imaginăm noi. Domnul nu a făcut decât să redea viața acelor trupuri. Tradiția spune că, după ce Domnul l-a înviat pe Lazăr, acesta L-a întrebat dacă va mai trebui să moară o dată, iar Domnul i-a răspuns afirmativ. Și tot tradiția spune că din acea zi, Lazăr nu a mai zâmbit niciodată. Nu știu cât este de adevărată această relatare, dar îmi imaginez că este prea de ajuns să treci prin poarta morții și o dată!

Până în ziua de azi, o singură Persoană a fost înviată din morți ca să nu mai moară, și anume Domnul Isus Hristos. El este pârga celor adormiți. El este singurul înviat din morți într-un trup glorificat. Într-una din zile, în cadrul evenimentului pe care noi îl numim Răpire, cei morți în Hristos și credincioșii care vor fi în viață vor fi schimbați, primind trupuri înviate și glorificate și vor fi adunați și luați să fie cu Domnul. Acel trup înviat nu va mai muri niciodată.

Relatarea de aici despre fiul mort al văduvei din Nain este într-adevăr una tristă. Nain era la vreo zece km sud est de Nazaret, aproape de muntele „schimbării la față”, Tabor. Trecând pe-aici, Domnul a întâlnit cortegiul funerar. Mortul era un tânăr, singurul fiu al mamei sale, care era văduvă – ceea ce face ca împrejurarea să fie și mai tristă! De astă dată, nimeni nu-I mai cere Domnului să intervină, inițiativa este a Lui! Cineva a spus că Domnul a stricat fiecare înmormântare pe care a întâlnit-o, iar eu cred că El a înviat din morți mai mult decât cele câteva persoane amintite în Evanghelii. Aceste cazuri reprezintă probabil doar exemple din fiecare categorie de vârstă: copil-tânăr-adult.

Sunt sigur că Isus l-a înviat pe acest tânăr de dragul mamei acestuia, care rămăsese acum singură. Domnului Isus i-a fost milă de această femeie și de situația în care ajunsese. Astfel, Domnul a atins sicriul în care se afla trupul tânărului și i-a vorbit acestuia. Întotdeauna Domnul Isus a folosit aceeași metodă atunci când a înviat pe cineva din morți: el poruncea mortului.

La fel, și la Răpire, se va auzi vocea Lui. Scriptura ne spune: „Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Tes. 4:16–17). El va veni după noi cu un strigăt. Vocea Lui va fi ca cea a unui arhanghel și ca trâmbița lui Dumnezeu. Vocea Lui îi va chema pe ai Săi, ridicându-i dintre cei morți. Domnul a folosit întotdeauna aceeași metodă atunci când a redat viața cuiva, însă a avut metode diferite când era vorba de alte minuni. Când învia morții, întotdeauna li se adresa în mod direct.

Rămânem deci cu aceste idei simple, din episodul acesta miraculos: moartea este o certitudine, o prezență îngrozitoare, terifiantă. Domnul Isus este o prezență reconfortantă și înviorătoare – El străjuiește și acționează în numele Vieții la granița dintre moarte și viață!

Luca subliniază teama care a cuprins asistența – și-au dat seama de prezența și puterea divină ale acestui mare proroc (credeau ei) trimis al lui Iahweh printre ei. Dar El era pur și simplu Fiul lui Dumnezeu, Mesia care are autoritate și asupra morții!

Vestea aceasta despre Isus s-a răspândit în toată Iudeea şi prin toate împrejurimile. Ucenicii lui Ioan au dat de ştire învăţătorului lor despre toate aceste lucruri. (Luca 7:17-18)

În acest context, informat asupra celor ce se petrecea, Ioan Botezătorul simte nevoia unor lămuriri, fapt pt care trimite emisari la Domnul Isus (Luca 7:19–20):

Ioan a chemat pe doi dintre ucenicii săi şi i-a trimis la Isus să-L întrebe: „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?” Aceştia, când s-au înfăţişat înaintea lui Isus, I-au zis: „Ioan Botezătorul ne-a trimis la Tine să Te întrebăm: «Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?»”

L-am întâlnit pe Ioan Botezătorul în Matei și în Marcu. Era o prezență insolită: un om aspru, cu maniere brutale, curajos și dezinteresat de cum îl priveau sau desconsiderau alții, preocupat doar de mesajul pocăinței – în acest sens acționând ca un profet credincios mesajului și slujbei care i s-au încredințat de sus! Îmbrăcămintea lui era destul de pitorească, iar hrana lui cât se poate de neobișnuită. Există și astăzi oameni care adoptă o vestimentație ciudată sau un regim de viață aparte, ori diete sadice... care pot indica fie un maniac sau un excentric religios, fie un exaltat prețios care vrea să șocheze cu tot dinadinsul. Este adevărat că Ioan Botezătorul a avut o îmbrăcăminte neobișnuită, dar nu aceasta l-a făcut o persoană neobișnuită, și el nu asta a urmărit – să fie altfel – ci mesajul și lucrarea sa l-au făcut deosebit. El fusese chemat și era trimis de Dumnezeu! Și noi trebuie să ne asigurăm că suntem chemați de Dumnezeu să purtăm veșmânt religios. Mulți oameni cred că dacă vor adopta podoabele exterioare ale creștinismului, vor deveni creștini.

Stăteam nu demult de vorbă cu o tânără în sediul radioului nostru, și am am întrebat-o ce crede ea că trebuie să facă o persoană pentru a deveni creștină. „Să te porți frumos cu vecinii, să nu critici pe nimeni și să fii drăguț cu oamenii...” Și a mai adăugat alte câteva lucruri pe care credea că trebuie să le faci pentru a deveni creștin. I-am spus simplu: „Creștinismul înseamnă relație personală cu Isus Hristos, a avea experiențe cu El. «Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă» (2 Cor. 5:17). E mai mult decât încercarea de a-L imita pe Hristos, sau a avea aspectul unui om religios. Trebuie să fii născut din nou!”

Ioan Botezătorul pare să fie plasat din greșeală în Noul Testament, nu prea se potrivește aici. Este ultimul dintre profeții Vechiului Testament și reprezintă podul dintre Vechiul și Noul Testament. El se încadrează în linia marilor profeți precum Samuel, Ilie, Isaia și Ieremia. Hristos a spus generației căreia îi predica: „Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi zidiţi mormintele prorocilor, împodobiţi gropile celor neprihăniţi şi ziceţi: «Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor noştri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui prorocilor.» Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţi fiii celor ce au omorât pe proroci” (Mat. 23:29–31). Ei s-au dovedit a fi vrednici continuatori ai părinților lor, moștenind firea și obiceiurile acestora – pentru că Ioan Botezătorul, ultimul dintre profeții Vechiului Testament, se afla atunci în închisoare și urma în curând să fie redus la tăcere prin omorâre.

Și pe când se afla în închisoare, Ioan a simțit că are nevoie de clarificări! Sunt unii care vor să explice psihologic întrebarea pusa de Ioan Botezătorul: „Tu eşti Acela care are să vină?” Cei care susțin această explicație spun că el a pus întrebarea pentru că era deprimat, descurajat și respins... Eu nu cred asta! Ioan anunțase Împărăția și denunțase națiunea. El proclamase venirea Regelui. El pregătise calea pentru Rege. Ioan L-a recunoscut pe Mesia și spusese: „El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc. Acela are lopata în mână; Îşi va curăţa aria cu desăvârşire şi Îşi va strânge grâul în grânar, iar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge” (Luca 3:16–17). Limbajul de aici este destul de dur, deci nu cred că Ioan se aștepta la un picnic de școală duminicală, ci ca Hristos să instaureze Împărăția în toată gloria și puterea sa. Și pentru că nu se întâmplase acest lucru, Ioan i-a trimis pe câțiva din ucenicii săi să întrebe dacă Isus era Hristosul pe care Îl așteptau, sau trebuiau să aștepte pe altcineva. Observați, vă rog, că Domnul Isus îi primește liniștit pe mesageri, dându-le însă prilejul să asiste la manifestarea autorității Sale (Luca 7:21–23):

Chiar în clipa aceea, Isus a vindecat pe mulţi de boli, de chinuri, de duhuri rele, şi multor orbi le-a dăruit vederea. Şi, drept răspuns, le-a zis: „Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce aţi văzut şi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi, surzii aud, morţii învie, şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia. Ferice de acela pentru care nu voi fi un prilej de poticnire.”

Domnul Isus a procedat așa pentru ca ucenicii lui Ioan să-i spună că văzuseră împlinirea profeției referitoare la Mesia. Pasajul din Isaia 35:5–6 prevestea astfel prima Sa venire: „Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci şchiopul va sări ca un cerb, şi limba mutului va cânta de bucurie…” Isus le-a spus ucenicilor lui Ioan să-i spună că ei au văzut împlinindu-se ceea ce-L recomanda pe Mesia. Ioan își încheiase misiunea, iar Isus – chiar dacă Își dă seama că nu Se mișca așa de repede cum ar vrut Ioan – îi cere acestuia să aibă răbdare și încredere în El.

Isus ne cere și nouă același lucru, adică să avem credință atunci când nu înțelegem ce se întâmplă: „Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării; dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu” (1 Cor. 1:18). Îndoielile nu arată întotdeauna că ești mai profund, ci din contră, că ești destul de nepriceput și că nu le știi pe toate. De asemenea, îndoielile pot semnala că faci parte dintre-un grup care se îndreaptă înspre pierzare. Mulți cărturari stau în scaune rotative în biblioteci prăfuite, departe de viața și nevoile umane, și scriu despre dificultățile intelectuale ale acceptării Bibliei, divinității lui Isus Hristos sau răscumpărării prin sângele lui Hristos. Însă, dragul meu, eu cred în Cuvântul lui Dumnezeu, și sper că și tu faci la fel!

După ce au plecat trimişii lui Ioan, Isus a început să spună noroadelor despre Ioan: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustiu? O trestie clătinată de vânt? Atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată că cei ce poartă haine moi şi cei ce trăiesc în desfătări sunt în casele împăraţilor. Atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un proroc? Da, vă spun, şi mai mult decât un proroc. El este acela despre care este scris: «Iată, trimit pe solul Meu înaintea feţei Tale, care Îţi va pregăti calea înaintea Ta.»” (Luca 7:24–27)

Acesta este un citat din Maleahi 3:1, prin care Ioan Botezătorul, omul acesta de nezdruncinat, care nu-și iubea viața mai mult decât misiunea, este recunoscut ca premergător al lui Mesia.                                                               (Luca 7:28–32)

„Vă spun că dintre cei născuţi din femei, nu este niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi, cel mai mic în Împărăţia lui Dumnezeu, este mai mare decât el. Şi tot norodul care l-a auzit, şi chiar vameşii au dat dreptate lui Dumnezeu, primind botezul lui Ioan. Dar fariseii şi învăţătorii Legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui. Cu cine voi asemăna, dar, pe oamenii din neamul acesta? Şi cu cine seamănă ei? Seamănă cu nişte copii care stau în piaţă şi strigă unii către alţii: «V-am cântat din fluier, şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale, şi n-aţi plâns.»”

Cu alte cuvinte, fariseii erau ca niște copii răsfățați și mulți sunt așa și astăzi. Sunt pastor de aproape 40 de ani – JVMcGee – și mult din acest timp l-am petrecut ca doică pe lângă bebelușii spirituali... așa erau și acești conducători religioși. Domnul le spune de-a dreptul că sunt ca niște copii care se joacă în piață. Unul spune: „Hai să ne jucăm de-a nunta!”, iar ceilalți răspund: „Nu, e prea vesel.” „Atunci... de-a înmormântarea!” „Nu, e prea trist!” Domnul nostru pune oglinda în fața acelei generații religioase... Mă întreb dacă nu cumva aceasta este și imaginea bisericilor noastre de astăzi – apatice și năzuroase?!

„În adevăr, a venit Ioan Botezătorul, nici mâncând pâine, nici bând vin, şi ziceţi: «Are drac.» A venit Fiul omului, mâncând şi bând, şi ziceţi: «Iată un om mâncăcios şi băutor de vin, un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor.» Totuşi Înţelepciunea a fost găsită dreaptă de toţi copiii ei.” (Luca 7:33–35)

Aud adesea oameni spunând: „Nu-mi place de predicatorul X, pentru că este prea intelectual... Y e prea monoton... Z lovește cu pumnul în amvon și țipă cât îl ține gura!” Problema, însă, nu este legată de tipurile de predicatori sau stilurile de predicare, ci problema este bebelușul răsfățat căruia nu-i convine nimic! Isus a spus aceste lucruri despre cei din vremea Lui, însă ele sunt valabile și astăzi.

Domnul să ne dea și să ne găsească în înțelepciune și smerenie! Pe curând!