Luca 7:36-8:21 | Itinerar Biblic | Episodul 215

Dragi prieteni ascultători, să nu încetăm să ne minunăm cu recunoștință că Dumnezeu adaugă zile vieții noastre, și că umple de sens și valoare viața pe care ne-o acordă – inclusiv prin Cuvântul Său, atât cel scris, cât și cel proaspăt, comunicat fiecăruia dintre noi în parte în împrejurări și moduri specifice și variate... Reîntâlnirile noastre sistematice prin intermediul acestui program sunt doar o mostră de implicare a lui Dumnezeu în viața noastră, dar și de interes al nostru în a cunoaște voia și planul Lui în ce ne privește.

 Fie în VT, fie în NT, fie în cărți poetice, istorice sau didactice – preocuparea lui Dumnezeu este luminarea, călăuzirea și convingerea noastră, în vederea sfințirii – pt care ne oferă și modele și resurse și ajutor. Avem nevoie vitală de acest Manual de trăire care este Scriptura, și nu avem nicio scuză că trăim precar câtă vreme o avem la îndemână!  

Ne-am propus s-o parcurgem în întregime sub acest generic, și am ajuns în Evanghelia după Luca, în capitolul 7, care cuprinde între altele și trei episoade care denotă puterea credinței și-a iubirii; primele două le-am parcurs data trecută (vindecarea robului centurionului și respectiv învierea fiului văduvei din Nain)... pe al treilea îl vom aborda imediat, și este episodul în care se împletesc apoteotic temele principale ale acestui capitol: credința, iubirea și pocăința!

Este una din acele ocazii notabile (și nu foarte dese pe paginile NT) când Domnul Isus Hristos este invitat și merge undeva la masă. Cunoscându-L cât de cât pe Domnul, îmi închipui că orice masă la care participa El nu avea cum să fie plictisitoare sau apăsătoare. Amintiți-vă, însă, vă rog, că El tocmai mustrase niște farisei, numindu-i copii răsfățați, așa că e greu de crezut că invitația la această cină – în casa unuia din gruparea admonestată – nu avea cum să fie una totalmente inocentă și amicală. Mă gândesc (iartă-mă, Doamne, dacă greșesc!) că Simon fariseul Îl invitase la cină și ca să-L spioneze și să găsească ceva de care să se agațe, ori să-L poată acuza, apoi...

Citim câteva versete din Luca 7 – 36-39:

Un fariseu a rugat pe Isus să mănânce la el. Isus a intrat în casa fariseului şi a şezut la masă. Şi iată că o femeie păcătoasă din cetate a aflat că El era la masă în casa fariseului: a adus un vas de alabastru cu mir mirositor şi stătea înapoi, lângă picioarele lui Isus, şi plângea. Apoi a început să-I stropească picioarele cu lacrimile ei şi să le şteargă cu părul capului ei; le săruta mult şi le ungea cu mir. Când a văzut lucrul acesta, fariseul care-L poftise şi-a zis: „Omul acesta, dacă ar fi un proroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este cea care se atinge de El: că este o păcătoasă.” (Luca 7:36–39)

Isus, musafir al unui fariseu! Asta da știre, ăsta da tablou, asta întâlnire! Inițiativa fusese a fariseului, care e probabil să fi dorit să cunoască adevărul despre Isus. În plus, în original, textul e clar: „să mănânce cu el”, nu „la el” – fapt ce denotă intenții și relații mai profunde... părtășie, nu doar prezență!   

Pe de altă parte, în acea vreme, dacă aveai musafiri, vecinii tăi aveau dreptul să vină și să stea lângă perete sau pe margine și să privească... un fel de chibiți – nu spuneau nimic, ci doar asistau la discuții. Deci, pe când Domnul Se afla în casa fariseului, a venit o femeie, cu un vas de alabastru plin cu mir, a intrat în casa fariseului și s-a așezat în spatele Domnului Isus – semn de umilință, pentru că nu îndrăznește (nu se consideră vrednică) să-L privească în față. În vremea aceea, oamenii nu stăteau pe scaune la masă, ci stăteau întinși pe canapele. Deci, Domnul Isus stătea pe canapea, cu picioarele întinse, sprijinindu-se pe braț și vorbea cu gazda Sa care se afla de cealaltă parte a mesei. Stând la picioarele Domnului Isus, plângând pentru că știa ce urmează, ce voia să facă și ce aștepta să primească – iertarea păcatelor – femeia începe să-I ude picioarele cu lacrimile sale și să le șteargă cu părul capului ei (femeile nu aveau voie să iasă cu părul despletit, era indecent; doar prostituatele făceau asta! Aici însă despletirea părului și folosirea lui pentru ștergerea picioarelor udate ale Mântuitorului are mai degrabă semnificație de penitență: femeia ăși recunoștea astfel condiția deplorabilă, păcătoasă – primul pas către o păcăință reală!). Apoi I-a sărutat picioarele și le-a uns cu mirul acela scump.

Știu că imaginea vă pare familiară – este un episod care mai apare și în alte Evanghelii, acelea însă (Matei 26:6-13; Mc. 14:3-9; Ioan 12:1-8) plasează întâmplarea în Betania, ca eveniment cu care debutează practic săptămâna Patimilor Domnului. Or, aici nu e vorba câtuși de puțin de Betania, iar mediul este diferit și mai puțin prietenos, mai degrabă ușor tensionat... Tensiune amplificată și de apariția acestei femei de condiție îndoielnică – aproape sigur că fariseul-gazdă nu i s-ar fi adresat acelei femei, dac-ar fi întâlnit-o pe stradă. Poate că avea de-a face cu ea după lăsarea întunericului, când nu-l vedea nimeni, însă nu ar fi riscat să fie văzut având de-a face cu o femeie cu o astfel de reputație ca a ei în timpul zilei. Așa că, atunci când a văzut că femeia plânge și sărută picioarele Domnului, cu siguranță că – fără s-o înțeleagă – a condamnat-o fără drept de apel; și-n plus cred că se va fi gândit: „M-am lămurit, Isus nu e profetul care se spune c-ar fi, deci cu atât mai puțin nu e Mesia – pentru că dac-ar fi fost, cu siguranță că ar ști ce fel de femeie este aceasta și deci s-ar feri de ea!”

În versetele care urmează Luca redă prima pildă hristică din Evanghelia semnată de el (dar insuflată desigur de același Duh Sfânt al lui Dumnezeu implicat în apariția și conservarea fiecăreia din secțiunile Sfintei Scripturi!)

Isus a luat cuvântul şi i-a zis: „Simone, am să-ţi spun ceva.” „Spune, Învăţătorule”, I-a răspuns el. „Un cămătar avea doi datornici: unul îi era dator cu cinci sute de lei, iar celălalt cu cincizeci. Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-Mi, dar, care din ei îl va iubi mai mult?” Simon I-a răspuns: „Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult.” Isus i-a zis: „Drept ai judecat.” (Luca 7:40–43)

Isus a spus: „Simon, vreau să vorbesc ceva cu tine.”, iar acesta a răspuns: „Spune.” Aceasta este una din acele pilde încântătoare relatate de doctorul Luca. Din conținutul povestirii ne putem da seama de direcția înspre care merge Domnul Isus.

Apoi S-a întors spre femeie şi a zis lui Simon: „Vezi tu pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta, şi nu Mi-ai dat apă pentru spălat picioarele; dar ea Mi-a stropit picioarele cu lacrimile ei şi Mi le-a şters cu părul capului ei.” (Luca 7:44)

Pare că e prima dată când Domnul remarcă prezența femeii, căreia până atunci nu rezultă că-i acordase vreo atenție. Acum însă se întoarce și se uită la ea, spunându-i lui Simon, care se afla de cealaltă parte a mesei: „Vezi tu pe femeia aceasta?” Simon deja „clasase cazul”, gândindu-se că Domnul nu știa ce fel de femeie era aceea, căci altfel n-ar fi lăsat-o să se atingă de El. Domnul însă îl întreabă acum: „Simon, tu crezi că știi tot ce trebuie despre femeia asta? Uită-te la ea! Crezi că o vezi și că o cunoști, dar te înșeli!” Domnul confirmă și aici – chiar dacă mai voalat – tendința Lui de a-i confrunta pe farisei, care se credeau impecabili (acesta fiind motivul pentru care nu cred că invitația la cină a fost doar un gest de curtoazie). Acum, însă, Isus spune:

„Tu nu Mi-ai dat sărutare; dar ea, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Capul nu Mi l-ai uns cu untdelemn; dar ea Mi-a uns picioarele cu mir. De aceea îţi spun: păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate; căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin iubeşte puţin.” Apoi a zis femeii: „Iertate îţi sunt păcatele!” (Luca 7:45–48)

Domnul spune: „Tu nici măcar nu ți-ai îndeplinit datoria de gazdă.” Altfel spus, Domnul afirmă că fariseul nu respectă bunele maniere, căci dacă Simon ar fi fost o gazdă bună, ar fi spălat (sau ar fi dispus să-I fie spălate) picioarele Domnului, I-ar fi uns capul și L-ar fi sărutat. Acesta era obiceiul vremii, însă Simon nu a făcut niciunul din aceste lucruri. (Din păcate, se poate spune la fel despre mulți creștini astăzi; poate că sunt tobă de teologie sau de subtilități doctrinare, dar nu-și pun deloc problema respectării bunelor maniere.)

Mi-aș fi dorit să fi participat la cina aceea. Domnul nostru era un vorbitor excelent! Ceea ce a spus El a făcut să pălească sufletul lui Simon. Această biată femeie de pe stradă, care nu avea nicio speranță, dorea doar să primească iertare – iar Dumnezeul cerului fiind acolo de față, o iartă! Apoi, Domnul îi spune lui Simon: „Ai judecat corect. Ai spus că cel care avea datoria mai mare va fi cel care – măcar din recunoștință – va iubi mai mult. Femeia aceasta, da – a fost o mare păcătoasă și, prin urmare, i s-a iertat mult. Însă, pentru că tu consideri că nu ești păcătos, nici măcar nu ai cerut să primești iertare.”

Suntem lăsați să tragem singuri concluzia care din cei doi Îl iubea mai mult (sau autentic) pe Domnul... Iar acel bătrân fariseu a rămas pe gânduri (iar dacă va fi fost ipocrit, dacă nu cu gânduri curate Îl va fi invitat la masă pe Isus, ce e mai grav e că va fi rămas un păcătos neiertat!)

Să mai reținem câteva lucruri din această pildă și din acest incident: 1. Toți suntem niște datornici; 2. Doar Isus ne poate șterge datoriile! 3. Prețul eliberării noastră a fost plătit de Domnul Isus; noi suntem datori cu dragoste și recunoștință!

Cei ce şedeau cu El la masă au început să zică între ei: „Cine este Acesta de iartă chiar şi păcatele?” Dar Isus a zis femeii: „Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace.” (Luca 7:49–50)

Aceste cuvinte nu sunt doar încheierea, ci și concluzia episodului și a capitolului. Cheia care descuie puterea iertării divine și-a eliberării o reprezintă credința și pocăința! Cuvintele adresate acestei femei sunt și un răspuns dat comentariilor și cârtirilor cu voce joasă ale mesenilor – și este un răspuns valabil pt toți și azi: credința aduce mântuirea!

„Du-te/mergi în pace!” poate fi și un îndemn, și o confirmare, și o binecuvântare, și un salut. Sigur e că dacă intrase în casa aceea tulburată, și în război cu sine și cu propria viață, femeia iese de acolo în pace (care este mai mult decât liniște – shalom implicând și bunăstare, siguranță, binecuvântare, belșug, plenitudine) Poate că ești de multă vreme membru al unei comunități sau biserici, și te simți tot neîmplinit și nesigur; de fapt, dacă nu I-ai cerut niciodată iertare Domnului Isus, atunci ești pierdut. Femeia aceasta nu a avut fapte bune care să o recomande, dar a crezut în Domnul, și-a pus încrederea în Hristos și a cerut (poate chiar fără cuvinte explicite) să primească iertare. Fă la fel, și vei primi la fel! Domnul cunoaște inima și mintea fiecăruia!

El Și-a continuat lucrarea (vedem în derularea Evangheliei lui Luca) și mulți oameni se întorceau la El, unii fiind chiar persoane care aveau poziții importante. Chiar dacă în alt fel și-n alt plan, lucrarea Mântuitorului continuă și-n vremea, și-n lumea noastră care poate învăța multe din modul în care Domnul vorbea și lucra (neobosit și atât de eficient!) în anii trecerii Sale pământene.

Vedem asta și-n capitolul în care intrăm acum – 8 – din care citim primele 3 versete:

Curând după aceea, Isus umbla din cetate în cetate şi din sat în sat şi propovăduia şi vestea Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu. Cei doisprezece erau cu El; şi mai erau şi nişte femei care fuseseră tămăduite de duhuri rele şi de boli; Maria, zisă Magdalena, din care ieşiseră şapte draci, Ioana, nevasta lui Cuza, ispravnicul lui Irod, Susana şi multe altele care-L ajutau cu ce aveau. (Luca 8:1–3)

Și aceste precizări apar doar în Evanghelia lui Luca. Erau practic două grupuri importante (și nu neapărat distincte, permanent separate) care-L însoțeau pe Mântuitorul în peregrinările Sale evanghelistice: ucenicii și femeile. Cred că aceste femei se ocupau – din proprie inițiativă – de întreținerea Domnului și-a celor doisprezece, ca ei să se poată concentra pe proprovăduirea Evangheliei. Ce reconfortant să primim încă o dată dovada că Dumnezeu nu privește la fața omului, sau la ce izbește privirile (cum facem noi)! Domnul Isus nu S-a sfiit să aibă și ucenice, dintre care unele nu erau chiar fitecine, fără căpătâi sau obligate Domnului! Femeile acestea dovedesc încă o dată o sensibilitate superioară (atât la nevoile imediate, practice ale grupului ce-L însoțea pe Domnul, cât și față de lucrurile spirituale), dedicare și credincioșie, generozitate și curăție.

În felul acesta, chiar și prin asemenea inserări succinte, precum aceste versete din Luca, Dumnezeu și Cuvântul Său prețuiesc implicarea și aportul femeilor în lucrarea de slujire duhovnicească, bineînțeles în limitele puse tot de Domnul, prin scrieri și precizări ulterioare. Astfel, nu avem argumente sau încurajări pt curentele moderne feministe sau care tind să atribuie femeii roluri eclesiale sau funcții în biserică pentru care nu există suport biblic.

Domnul să ne cerceteze și să facă și din noi oameni al căror scop principal în viață să fie slujirea lui Isus și-a poporului Său!

Și în cap. 8 Luca ne oferă un text consistent și memorabil din multe puncte de vedere, cuprinzînd practic, cum vom vedea, toată gama de activități specifice Mântuitorului.  

Când s-a strâns o gloată mare şi a venit la El norod din felurite cetăţi, Isus a spus pilda aceasta: „Semănătorul a ieşit să-şi semene sămânţa. Pe când semăna el, o parte din sămânţă a căzut lângă drum: a fost călcată în picioare şi au mâncat-o păsările cerului. O altă parte a căzut pe stâncă; şi, cum a răsărit, s-a uscat, pentru că n-avea umezeală. O altă parte a căzut în mijlocul spinilor: spinii au crescut împreună cu ea şi au înecat-o. O altă parte a căzut pe pământ bun şi a crescut şi a făcut rod însutit.” După ce a spus aceste lucruri, Isus a strigat: „Cine are urechi de auzit să audă.” Ucenicii Lui L-au întrebat ce înţeles are pilda aceasta. El le-a răspuns: „Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, dar celorlalţi li se vorbeşte în pilde, ca «măcar că văd, să nu vadă, şi măcar că aud, să nu înţeleagă.» Iată ce înţeles are pilda aceasta: Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu. Cei închipuiţi în sămânţa căzută lângă drum sunt cei ce aud; apoi vine diavolul şi ia Cuvântul din inima lor, ca nu cumva să creadă şi să fie mântuiţi. Cei închipuiţi în sămânţa căzută pe stâncă sunt aceia care, când aud Cuvântul, îl primesc cu bucurie; dar n-au rădăcină, ci cred până la o vreme, iar când vine ispita, cad. Sămânţa care a căzut între spini închipuieşte pe aceia care, după ce au auzit Cuvântul, îşi văd de drum şi-l lasă să fie înăbuşit de grijile, bogăţiile şi plăcerile vieţii acesteia şi n-aduc rod care să ajungă la coacere. Sămânţa care a căzut pe pământ bun sunt aceia care, după ce au auzit Cuvântul, îl ţin într-o inimă bună şi curată şi fac rod în răbdare.” (Luca 8:4–15)

Pentru că această pildă mai apare și în celelalte evanghelii sinoptice (peste care am trecut deja – Mat. 13:1-22; Marcu 4:1-20), nu vom spune decât foarte puține cuvinte alături de textul biblic deja citit: Semănătorul este Domnul Isus, sămânța este Cuvântul Său, terenurile pe care cad reprezintă sufletele oamenilor, păsările îl simbolizează pe cel rău. „Locurile stâncoase” sunt cei care primesc Cuvântul lui Dumnezeu cu entuziasmul firii. Necazurile și persecuția înăbușă interesul pentru Cuvânt. Ascultătorii firești ai Cuvântului manifestă un mare interes și zel pentru o vreme, însă un mic necaz poate scoate la iveală lipsa lor de credință reală. Doar o parte din sămânță cade pe pământ bun și aduce multă roadă. Aceștia sunt cei ascultători, care se întorc cu adevărat la Dumnezeu, în urma auzirii Cuvântului Său.

Să reținem realismul Domnului Isus: în primul rând, El știe că deși toți au urechi, nu toți aud (formula „Cine are urechi de auzit să audă!” este un leitmotiv al Logosului, până-n Apocalipsa, unde apare după fiecare adresare către cele șapte Biserici); apoi, El știe că nu mulți vor accepta Evanghelia, că vor fi pierderi și eșecuri (dovadă: trei din patru soluri sunt neproductive!)... deci, având în vedere că semințele sunt de aceași calitate în toate cazurile, omul are libertatea să primească sau să respingă Cuvântul lui Dumnezeu. Concluzia este însă optimistă: fie și parțial, Cuvântul prinde și aduce rod, bazat pe credință și răbdare – și astfel Împărăția cerurilor se întărește.

Așa cum Îl știm, Domnul trece pe nesimțite dintr-o pildă în alta – aici, din pilda semănătorului derivă pilda luminii aprinse, cuprinsă în (Luca 8:16–18):

„Nimeni, după ce a aprins o lumină, n-o acoperă cu un vas, nici n-o pune sub pat, ci o pune într-un sfeşnic, pentru ca cei ce intră să vadă lumina. Fiindcă nu este nimic acoperit, care nu va fi descoperit, nimic tăinuit, care nu va fi cunoscut şi nu va veni la lumină. Luaţi seama, dar, la felul cum ascultaţi; căci celui ce are, i se va da; dar celui ce n-are, i se va lua şi ce i se pare că are.”

Această este o parabolă dinamică. De fapt, nu puțini consideră că titlul de pildă este inadecvat aici, fiind vorba mai degrabă de câteva proverbe (dintre care doar unele tematice!) Oricum, lumina este activă și creează responsabilitate. Dumnezeu vorbește, dar e important cât și cum ascultăm. Un om care primește adevărul trebuie să acționeze. Noi suntem responsabili în măsura în care ni s-a dat lumina. Ideea este că și eu și tu eram în întuneric până când lumina Evangheliei a ajuns la noi. Uneori avem impresia că omul este păcătos din cauza slăbiciunii sale sau a ignoranței, însă Pavel spune foarte clar (vezi Rom. 1) că oamenii, deși Îl cunoșteau pe Dumnezeu, nu Îl glorificau ca Dumnezeu. Omul păcătuiește în mod voluntar și noi toți facem la fel, iar lumina care vine creează o responsabilitate. Când intrăm în viața și lumea aceasta, suntem deja pierduți... și, dacă nu acceptăm Lumina, care este Hristos, rămânem pierduți. Vom fi trași la răspundere pentru lumina pe care am primit-o!

Având în vedere că cele trei versete care compun pasajul conțin fiecare afirmații care mai apar în alte contexte în Evanghelia lui Luca, să apreciem capacitatea și calitatea didactică a Domnului Isus care – ca un foarte bun Învățător ce era – nu doar că folosește repetiția, ci și țese și reiterează aceleași principii în combinații și contexte noi. Să mai spun și că legătura cu pilda semănătorului dinainte este sugerată și de repetarea atenționării privind modul în care auzim și ascultăm – două lucruri diferite: „a asculta” presupunând nu doar perceperea mesajului, ci și raportarea personală la el, asumarea și aplicarea mesajului.

Probabil că în această revărsare de învățătură, Domnul nu sesizase că avea o vizită!

Mama şi fraţii lui Isus au venit la El; dar nu puteau să-I vorbească din pricina norodului. Cineva I-a spus: „Mama Ta şi fraţii Tăi stau afară şi vor să Te vadă.” Dar El, drept răspuns, a zis: „Mama Mea şi fraţii Mei sunt cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc.” (Luca 8:19–21)

Hristos anunță o nouă relație în acest pasaj. El nu Își reneagă relația cu familia, însă folosește împrejurarea aceasta pentru a proclama primatul unei relații noi, mult mai profundă, mai bună și permanentă, cu mult superioară oricărei relații de sânge.

Dac-ar fi să tragem o concluzie a celor două ultime succinte pasaje, am putea spune că Mântuitorul afirmă foarte clar cine sunt și cum trebuie să fie ucenicii Lui: lumini aprinse, împlinitori ai Cuvântului, unitar și solidar legați între ei și-n primul rând cu rădăcina Hristos!

Urmașii/discipolii lui Isus sunt familia Lui – cum te atinge această afirmație?! Mă rog să găsim fiecare atât răspunsul, cât și drumul cel bun, și să fim dintre „cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și-l împlinesc”! Pe curând!