Luca 8:22-9:5 | Itinerar Biblic | Episodul 216

Dragi prieteni sper să fim cu toții bucuroși că ne reîntâlnim... Deschidem Scriptura acolo unde am rămas în parcurgerea ei comentată... și vă mărturisesc că ochii mi s-au oprit pe una din ultimele dintre frazele Mântuitorului de care ne-am ocupat data trecută: „Luaţi seama dar la felul cum ascultaţi...” (Luca 8:18) Deci atenționarea se referă la calitatea receptării: cât de atent preluăm și cât reflectăm la ce auzim... ceea ce se răsfrânge în cum trăim. Semințele sunt toate bune (Cuvântul vine de la Dumnezeu), dar rodnicia depinde de calitatea solului/sufletului, și de adâncimea la care au pătruns. Mă rog ca atenția fiecăruia să fie la Cel ce ne vorbește cu atâta credincioșie, în fel și-n chip, necurmat; să luăm seama la ce ni se comunică, și să fim ascultători împlinitori, și nu uituci!

În restul capitolului 8 al Evangheliei după Luca Îl vedem pe Domnul Isus exercitându-Și autoritatea asupra elementelor naturii, demonilor, bolii și morții... Toate acestea – cum vom vedea – I se supun (numai omul refuză să-L asculte!) Unul dintre episoadele cele mai cunoscute este potolirea furtunii, într-o împrejurare când ceata ucenicilor se afla în Galileea, mai precis pe Marea Galileei – un lac pe care ai crede că e imposibil să se stârnească din senin furtuni... și totuși se întâmpla destul de des... iar de astă dată aproape că avem senzația fizică a implicării demonice, în dorința celui rău de a-L suprima pe Mântuitorul...

Într-una din zile, Isus S-a suit într-o corabie împreună cu ucenicii Lui. El le-a zis: „Haidem să trecem dincolo de lac.” Şi au plecat. Pe când vâsleau ei, Isus a adormit. Pe lac s-a stârnit un aşa vârtej de vânt, că se umplea corabia cu apă; şi erau în primejdie. Au venit la El, L-au deşteptat şi au zis: „Învăţătorule, Învăţătorule, pierim.” Isus S-a sculat, a certat vântul şi valurile înfuriate, care s-au potolit: şi s-a făcut linişte. Apoi a zis ucenicilor Săi: „Unde vă este credinţa?” Plini de spaimă şi de mirare, ei au zis unii către alţii: „Cine este Acesta de porunceşte chiar şi vânturilor şi apei, şi-L ascultă?” (Luca 8:22–25)

Având în vedere că aici Domnul Isus are inițiativa/propune să traverseze marea, ne putem întreba dacă intențiile Sale erau doar pragmatice – trebuia/voiau să ajungă pe partea cealaltă – sau (pentru că El știa ce urma să se întâmple) să fi avut și intenții pedagogice iar pe când se aflau pe mare, se stârnește o furtună neobișnuită. Intensitatea bruscă a furtunii ne permită să bănuim implicarea destructivă a lui Satan. Domnul adormise, pentru că desigur era obosit, atât de obosit încât furtuna cea puternică nu a reușit să-L trezească. Ucenicii s-au înspăimântat și – deși unii din ei erau pescari consacrați, sau poate de aceea! – și-au dat seama că erau în pericol real... Deși personal mi-e greu să înțeleg, se pare că furtuna n-a deranjat prea tare odihna Domnului... însă atitudinea ucenicilor L-a deranjat! De aceea Învățătorul reproșează ucenicilor nu atât lipsa de credință, cât faptul a nu o folosi... „Aveți credință, când/cum o folosiți?” – pare întrebarea-concluzie care rămâne de actualitate, în siajul acestei puternice dovezi de autoritate a Domnului. El nu e doar Învățătorul (trebuie să-și fi zis ucenicii), ci și Stăpânul! El a certat vântul și marea, cum ar certa cineva câinele din lesă. Admonestarea Lui severă a fost, literalmente: „Taci!” Miracolul a constat în faptul că vântul a încetat imediat și marea, care, în mod normal, ar fi fost învolburată pentru încă câteva ore, a redevenit aproape instant lină ca sticla...

La fel, adesea El îngăduie ca și asupra noastră să se abată furtunile vieții, pentru ca să ne apropiem mai mult de El și să-I observăm atotputernicia, autoritatea și generozitatea!

După această peripeție, ceata ucenicilor debarcă în Gadara, într-o zonă bântuită de un om posedat de demoni – iată o altă întâmplare binecunoscută... pe care doctorul Luca (tocmai datorită profesiei) pare că o relatează mai în detaliu decât ceilalți evangheliști:

Au venit cu corabia în ţinutul gherghesenilor, care este în dreptul Galileei. Când a ieşit Isus la ţărm, L-a întâmpinat un om din cetate, stăpânit de mai mulţi draci. De multă vreme nu se îmbrăca în haină şi nu-şi avea locuinţa într-o casă, ci în morminte. (Luca 8:26–27)

Matei vorbește de doi demonizați, Marcu și Luca – doar de unul. Luca încearcă să ne ofere o imagine mai realistă și veridică. Unii cred că demonii fac parte din aceeași categorie cu fantomele, spiridușii, piticii, satirii, cu legendele și zânele. Multă vreme, creștinii au crezut că demonii, dacă au existat vreodată, azi sigur nu se mai manifestă! Cred, însă, că noi suntem martori la recrudescența fenomenului de posedare demonică. Este greu de explicat ce se întâmplă în societatea contemporană dacă nu acceptăm existența demonilor!

Doctorul Luca tratează demonismul cu o înțelegere remarcabilă și din perspectivă medicală, într-un mod mai degrabă științific. Relatarea acestei întâmplări în Evanghelia după Matei este una realistă, pe când cea din Marcu este mai emoțională și mai spectaculoasă. Luca arătase și în capitole anterioare din Evanghelia sa confruntări ale Mântuitorului cu demonismul, din care reiese opinia că demonismul și bolile sunt două lucruri diferite. Posedarea demonică este la fel de reală precum cancerul și lepra. Demonii produc tulburări fizice, mentale și spirituale. Ei pot distruge sufletele oamenilor și îi pot duce pe aceștia la pierire veșnică. Vom vedea în capitolul următor – 9 – că doctorul Luca ne ajută să înțelegem că demonii sunt același lucru cu spiritele necurate.

Cazul demonizatului din Gadara este unul din cele mai grave cazuri relatate, și există câteva lucruri de care trebuie să ținem cont când privim la acest caz. Tribul lui Gad locuia în ținutul Gadara; vă amintesc că această seminție se stabilise pe malul estic al Iordanului,  ei trecuseră râul împreună cu Iosua doar ca să ajute poporul să ia țara țara în stăpânire. Ni se mai spune despre demonizatul acesta că nu purta haine (fapt ce mă îndreptățește să cred că există o legătură între nuditate și posedarea demonică!) Omul acesta nu locuia într-o casă, ca oamenii normali, ci locuia printre cripte și morminte... ușor de închipuit cât de profund dezumanizat și desocializat ajunsese! El nu mai avea voință proprie, ci era stăpânit de demoni. (Interesant totuși că în acest pasaj Luca nu pomenește despre terorizarea populației din zonă și despre violențele săvârșite de îndrăcit asupra propriului trup!)

Când a văzut pe Isus, a scos un strigăt ascuţit, a căzut jos înaintea Lui şi a zis cu glas tare: „Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului celui Preaînalt? Te rog nu mă chinui.” Căci Isus poruncise duhului necurat să iasă din omul acela pe care pusese stăpânire de multă vreme; era păzit, legat cu cătuşe la mâini şi cu obezi la picioare, dar rupea legăturile şi era gonit de dracul prin pustiuri. (Luca 8:28–29)

Vorbind despre credință, Iacov amintea că: „şi dracii cred… şi se înfioară!” (Iacov 2:19). Demonul L-a recunoscut pe Isus... dar asta nu i-a schimbat situația! Demonii sunt vrăjmașii lui Dumnezeu și vor fi judecați într-o zi.

Care este originea demonilor? Nu putem fi dogmatici. Există ceva în lumea fizică ce nu poate fi văzut cu ochiul liber, și anume atomul. Atomii există și au avut un impact serios asupra generației și asupra vremii noastre. Tot așa, și în lumea spirituală există lucruri care nu pot fi văzute. Îngerii, de pildă, sunt reali, chiar dacă nu-i putem vedea și ei se împart în două categorii: cei care sunt cu Dumnezeu și Îl slujesc și cei care au căzut odată cu Satan. Homer este de părere că daimon și Theos sunt termeni sinonimici. Hesiod, un filosof grec, spune că toți demonii sunt buni, pe când Empedocle, un alt filosof grec, susține că demonii sunt atât răi, cât și buni. Demonismul s-a aflat în spatele idolatriei și a tuturor religiilor păgâne.

Demonii preiau controlul unui om, pentru ca acesta să nu poată face ceea ce dorește, și nici măcar ce e minim normal și necesar... ei îi determină, de asemenea, pe oameni să facă lucruri îngrozitoare, terifiante... lucruri care pot distruge și trupul și sufletul. Demonii le pot face pe mame să-și ucidă copiii, pe bărbați să-și ucidă soțiile, și pe copii să-și omoare părinții. Oamenii comit fapte necugetate și nu știu de ce le fac. Aceste lucruri se întâmplă în vremea noastră, iar lumea dă vina pe orice pentru ele, mai puțin pe demoni.

Mulțimea demonilor ce stăpânesc omul din acest episod are un purtător de cuvânt, care intră în dialog cu Mântuitorul (Luca 8:30–33):

Isus l-a întrebat: „Cum îţi este numele?” „Legiune”, a răspuns el; pentru că intraseră mulţi draci în el. Şi dracii rugau stăruitor pe Isus să nu le poruncească să se ducă în Adânc. Acolo, pe munte, era o turmă mare de porci care păşteau. Şi dracii au rugat pe Isus să le dea voie să intre în ei. El le-a dat voie. Dracii au ieşit din omul acela, au intrat în porci, şi turma s-a repezit de pe râpă în lac şi s-a înecat.

Nu e ușor deconcertant că Domnul Isus cere demonului să-și decline identitatea? De parcă era lucrul cel mai normal sau cel mai important... Dar se pare că în vremea aceea exista convingerea că a cunoaște numele cuiva conferă ascendent asupra personalității acestuia... sau poate că Domnul voia să recupereze încet-încet personalitatea celui alienta (posesiunea fiind de fapt alienare!) Mai degrabă însă aici Domnul nu formulează o întrebare, ci o interpelare autoritară! Nu e un schimb de cărți de vizită aici! Domnul Isus se pronunță ca un procuror, demonul răspunde ca un acuzat! Primul lucru într-un proces este confirmarea identității acuzatului!

Apoi, omul din această relatare nu era posedat de un demon, ci de o legiune de demoni. O legiune romană era formată din trei până la șase mii de soldați. Termenul legiune era folosit cu sensul de mulțime. În omul acesta se afla o mulțime de demoni, care nu voiau să „se ducă în Adânc”. Acel „Adânc” este groapa fără fund sau abisul, unde sunt încarcerați ceilalți îngeri căzuți. Iuda vorbește despre ei în versetul 6 al epistolei sale: „El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa.” Imateriali fiind, demonii își doresc să locuiască într-un trup... Când un demon este scos dintr-un om, după ce hoinărește o vreme, se întoarce și încearcă să intre din nou în persoana din care plecase. Dacă nu poate intra acolo, va încerca să intre într-un alt om. Demonul nu vrea să stea fără trup. De aceea, când Domnul scoate demonii din acest om, ei preferă să intre în porcii care pășteau acolo decât să se întoarcă în abis. Și mai observați, vă rog, că porcii, în schimb, preferă să moară decât să fie posedați de demoni!                                                             (Luca 8:34–36):

Porcarii, când au văzut ce se întâmplase, au fugit şi au dat de veste în cetate şi prin sate. Oamenii au ieşit să vadă cele întâmplate. Au venit la Isus şi au găsit pe omul din care ieşiseră dracii şezând la picioarele lui Isus, îmbrăcat şi în toate minţile; şi i-a apucat frica. Cei ce văzuseră cele petrecute le-au povestit cum fusese vindecat cel stăpânit de draci.

În acest om avusese loc o transformare miraculoasă! Hristos este singurul care poate produce instantaneu asemenea eliberări de sub puterea lui Satan! Asistăm astăzi la o reînviere a demonismului, ceea ce este un lucru urât și chiar înspăimântător! Trebuie să strigăm după ajutor la Dumnezeu – pentru că puterea Domnului Isus este intactă!

Tot norodul din ţinutul gherghesenilor a rugat pe Isus să plece de la ei, pentru că îi apucase o mare frică. Isus S-a suit într-o corabie şi S-a întors. Omul din care ieşiseră dracii Îl ruga să-i dea voie să rămână cu El. Dar Isus l-a trimis acasă şi i-a zis: „Întoarce-te acasă şi povesteşte tot ce ţi-a făcut Dumnezeu.” El a plecat şi a vestit prin toată cetatea tot ce-i făcuse Isus. (Luca 8:37–39)

Este incredibil faptul că oamenii din Gadara au venit și I-au cerut lui Isus să plece de la ei, iar motivul pentru care au făcut acest lucru a fost că ei ar fi preferat să aibă porcii, decât să-L aibă pe Domnul! Este încă un prilej de cercetare pentru noi, astăzi, pentru că mulți încă preferă alte lucruri, la fel de rele ca porcii, în locul lui Hristos!

Și la fel de remarcabil efectul miracolului: păgânul vindecat devine misionar!

...După care Domnul și ucenicii se pare că revin în zona Capernaumului, unde aveau cartierul general... Anticipând întoarcerea lor, mulțimile i-au întâmpinat cu satifacție.

La întoarcere, Isus a fost primit cu bucurie de mulţime, căci toţi Îl aşteptau. Şi iată că a venit un om, numit Iair, care era fruntaş al sinagogii. El s-a aruncat la picioarele lui Isus şi L-a rugat să vină până la el acasă; pentru că avea o singură copilă, de vreo doisprezece ani, care trăgea să moară. Pe drum, Isus era îmbulzit de noroade. Şi era o femeie care de doisprezece ani avea o scurgere de sânge; ea îşi cheltuise toată averea cu doctorii, fără s-o fi putut vindeca vreunul. Ea s-a apropiat pe dinapoi şi s-a atins de poala hainei lui Isus. Îndată, scurgerea de sânge s-a oprit. (Luca 8:40–44)

Ultima parte a capitolului 8 prezintă o împletire de intervenții miraculoase ale Domnului (redate și de ceilalți doi evangheliști sinoptici – Matei și Marcu). Întâi, Iair (un lider al sinagogii) vine la Domnul Isus și-L roagă s-o vindece pe fiica lui (nu s-o învieze!) Credința lui era mică, iar situația în care se afla era disperată. El credea că era de-ajuns ca Domnul Isus s-o atingă pe fiica lui, pentru a o vindeca.

Sigur, n-a fost nevoie de multe insistențe, având în vedere bunăvoința și mila dovedite mereu de Domnul în asemenea situații... dar pe drumul spre casa fruntașului, Domnul s-a intersectat cu un alt caz: o femeie care avea de 12 ani o hemoragie (probabil cauzată de o altă boală), și care – deși apelase la mulți doctori și-și cheltuise banii pe rețete – era disperată și aproape falită, din toate punctele de vedere... se pare însă că nu-și pierduse îndârjirea de a lupta, a spera și a crede ca va fi tămăduită. Ce șansă pe ea să fie Isus prin preajmă! De apreciat că (precum femeia păcătoasă din casa lui Simon leprosul din capitolul precedent) și această femeie disperată vine tot prin spate, dorind să nu-L deranjeze pe Mântuitorul, și convinsă că un simplu contact cu haina Lui va fi de-ajuns ca s-o vindece. Amintindu-vă că și fiica lui Iair avea 12 ani, putem spune deci că în acele momente 12 ani de lumină păleau (viața micuței lui Iair), dar și cei 12 ani de suferință ai femeii se sfârșeau!

Şi Isus a zis: „Cine s-a atins de Mine?” Fiindcă toţi tăgăduiau, Petru şi cei ce erau cu El au zis: „Învăţătorule, noroadele Te împresoară şi Te îmbulzesc, şi mai întrebi: «Cine s-a atins de Mine?»” Dar Isus a răspuns: „S-a atins cineva de Mine, căci am simţit că a ieşit din Mine o putere.” Femeia, când s-a văzut dată de gol, a venit tremurând, s-a aruncat jos înaintea Lui şi a spus în faţa întregului norod din ce pricină se atinsese de El şi cum fusese vindecată numaidecât. Isus i-a zis: „Îndrăzneşte, fiică; credinţa ta te-a mântuit, du-te în pace.” (Luca 8:45–48)

Nu Domnul Isus Se atinsese de femeie, ci ea de El – iar vindecarea a fost instantanee. Grupul ucenicilor era asaltat de mulțime, zeci de oameni îi atinseseră, dar numai femeia aceea a primit vindecarea! Lăudând credința femeii, Mântuitorul folosește deliberat verbul „mântuit”, arătând că femeia fusese recuperată (fizic și spiritual) și repusă în relație cu Dumnezeu – asta face credința! Iar mântuirea sufletului aduce pacea ființei în întregimea ei! Deși suficient de pilduitor în sine, episodul se dezvoltă însă (Luca 8:49–53):     

Pe când vorbea El încă, vine unul din casa fruntaşului sinagogii şi-i spune: „Fiica ta a murit, nu mai supăra pe Învăţătorul.” Dar Isus, când a auzit lucrul acesta, a zis fruntaşului sinagogii: „Nu te teme; crede numai, şi va fi tămăduită.” Când a ajuns la casa fruntaşului, n-a lăsat pe niciunul să intre împreună cu El, decât pe Petru, pe Iacov, pe Ioan, pe tatăl şi mama fetei. Toţi plângeau şi o boceau. Atunci Isus a zis: „Nu plângeţi; fetiţa n-a murit, ci doarme.” Ei îşi băteau joc de El, căci ştiau că murise.

Când au ajuns la casa lui Iair, bocitorii plătiți se puseseră deja pe treabă, însă s-au oprit din ceea ce făceau... pentru a râde de Domnul Isus, în necredința lor! Domnul i-a luat cu El pe Petru, Iacov, Ioan și pe părinții fetei, au intrat în camera în care se afla fata, i-a dat pe toți afară, s-a adresat copilei – și aceasta a reacționat! (Luca 8:54–56)

Dar El, după ce i-a scos pe toţi afară, a apucat-o de mână şi a strigat cu glas tare: „Fetiţo, scoală-te!” Şi duhul ei s-a întors în ea, iar fata s-a sculat numaidecât. Isus a poruncit să-i dea să mănânce. Părinţii ei au rămas uimiţi. Isus le-a poruncit să nu spună nimănui cele întâmplate.

„Talita cumi” se mai poate traduce și: „Mielușico, trezește-te!” Domnul Isus a folosit întotdeauna aceeași metodă de a învia morții: El îi strigă și ei aud vocea Lui! Când Păstorul poruncește, cine se poate opune?! Astfel, Isus a demonstrat încă o dată că El este Dumnezeu cu adevărat!

...Și deși noi acum trecem în cap.9, ceea ce urmează pare o continuare logică a contextului manifestărilor pline de putere ale Mântuitorului – (Luca 9:1):

Isus a chemat pe cei doisprezece ucenici ai săi, le-a dat putere şi stăpânire peste toţi dracii şi să vindece bolile.

Când Domnul nostru era pe pământ, El i-a împuternicit pe ucenicii Săi, darul vindecării fiind unul darurile „miraculoase” care le conferea autoritate, demonstrând că ei erau ceea ce pretindeau că sunt. În perioada de început a Bisericii (înainte ca Noul Testament să fie alcătuit), darul „semnelor miraculoase” atesta un apostol autentic. Petru și Pavel puteau să vindece și să învieze morții, deci erau cu adevărat apostolii Domnului Isus Hristos!

Această trimitere a ucenicilor (să propovăduiască Împărăția lui Dumnezeu și să vindece bolnavii) a avut loc înainte de răstignirea Mântuitorului. Ulterior, accentul nu se mai pune pe vindecare; din epistolele sale de exemplu, vom observa că, înspre sfârșitul slujirii sale, Pavel nu și-a mai folosit darul vindecării, pe care-l avea. L-a sfătuit pe Timotei în legătură cu afecțiunile tânărului ucenic (vezi 1 Tim. 5:23), dar nu l-a vindecat! Pavel însuși a avut „un ţepuş în carne” (2 Cor. 12:7), și Dumnezeu n-a socotit potrivit să i-l înlăture! De asemenea, Pavel îi scrie lui Timotei: „pe Trofim l-am lăsat bolnav în Milet” (2 Tim. 4:20). Iată că nici pe acest colaborator nu l-a vindecat Pavel... Să observăm că Pavel se afla spre sfârșitul lucrării sale, iar darurile miraculoase începeau deja să se restrângă în Biserică. Sunt tentat să afirm – JVMcGee – că atunci când Scriptura a devenit parte integrantă a bisericii, darul vindecării a ieșit din scenă. Autoritatea s-a mutat astfel de la persoana apostolului la pagina Scripturii, Cuvântul lui Dumnezeu! Către sfârșitul vieții sale, Ioan afirmă că învățătura corectă era ceea ce conferea autoritate unei persoane: „Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: «Bun venit!»” (2 Ioan 10). Pavel scrisese și el (Gal. 1:8): „Chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema”. Termenul anatema vine din cuvântul grecescul tradus „blestemat.” Să recunoaștem, un limbaj foarte dur, care conferă autoritate absolută Scripturii.

Apoi i-a trimis să propovăduiască Împărăţia lui Dumnezeu şi să tămăduiască pe cei bolnavi. „Să nu luaţi nimic cu voi pe drum”, le-a zis El, „nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici bani, nici două haine”. (Luca 9:2–3)

Unii oameni iau și azi acest verset ad litteram în lucrarea lor, și judecă/sunt judecați după cum/dacă acceptă daruri ori dacă iau ceva cu ei atunci când călătoresc – valiză, mâncare sau bani. Isus a dat aceste instrucțiuni celor 12 apostoli ai Săi, și nu nouă!

„În orice casă veţi intra, să rămâneţi acolo, până veţi pleca din locul acela. Şi, dacă nu vă vor primi oamenii, să ieşiţi din cetatea aceea şi să scuturaţi praful de pe picioarele voastre, ca mărturie împotriva lor.” (Luca 9:4-5)

Sigur, astăzi muncitorul este vrednic să-și primească plata, și este în acord cu Scriptura ca cel care se îndeletnicește cu propovădirea Cuvântului să fie susținut financiar. Recunoscători Domnului că ne-a permis să intrăm în casa dvs. prin acest program, ne rugăm să vă fie de folos învățătura Evangheliei... și ne grăbim să ne luăm rămas bun! Pe curând!