Luca 9:37-62 | Itinerar Biblic | Episodul 218

Stimați ascultători și dragi prieteni, pentru că ni s-a îngăduit să ne reîntâlnim sub genericul obișnuit, vă propunem să ne întoarcem repede în Evanghelia scrisă de doctorul Luca – această variantă solidă de biografie hristică, mult mai mult decât schiță biografică a Mântuitorului. Am ajuns într-unul dintre cele mai dense și importante capitole ale acestui text: cap. 9, în care până acum am văzut cum Învățătorul Isus Hristos îi împuternicește și îi trimite pe cei doisprezece în practică misionară; apoi cum (printr-o impresionantă înmulțire a unor resurse alimentare nesemnificative) hrănește 5.000 de oameni, și rămân și douăsprezece coșuri cu resturi!... după care Mântuitorul Își anunță moartea și Învierea, pe fondul unei discuții serioase și importante cu ucenicii pe tema identității lui Isus și a modului cum era El perceput de către mulțimile care-L asaltau fără-ncetare.

Luca ne redă apoi impresionantul episod al transfigurării de pe Muntele Tabor – o pregustare a viitoarei Împărății în care Isus Hristos va fi Suveranul absolut și veșnic! Schimbarea la față s-a desfășurat în prezența unor martori dintre ucenici, iar unul din ei – Simon Petru – va certifica autenticitatea copleșitoare a momentului când peste ani va scrie (în a doua sa epistolă, 2 Petru 1:16–18) despre „puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, atunci când, din slava minunată, s-a auzit deasupra Lui un glas care zicea: «Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.» Şi noi înşine am auzit acest glas venind din cer, când eram cu El pe muntele cel sfânt.”

Schimbarea la față scoate în evidență umanitatea Domnului Isus. Iar ceea ce a întruchipat Hristosul transformat, acolo pe munte, este exact ceea ce urmează să reediteze și să multiplice momentul iminent în care toți credincioșii autentici vor fi și ei transformați. Morții vor învia, iar cei care vor fi în viață vor fi schimbați; cu alte cuvinte, vor fi metamorfozați... și, astfel transformați, vor fi aduși în prezența lui Dumnezeu. Ce nădejde glorioasă, ce speranță reconfortantă! E cazul să dovedim că trăim cu această siguranță!

Mi se pare interesant că – așa cum se încheie pasajul precedent (Luca 9:34–36), „ucenicii au tăcut şi n-au spus, în zilele acelea, nimănui nimic din cele ce văzuseră.” De neînțeles... dar cred că erau atât de confuzi și derutați de ce văzuseră, atât de înfricoșați... și mă gândesc că se vor fi simțit atât de mici și de nearmonizați între ei și în contratimp cu Învățătorul lor – când ei voiau să proclame ceva El le spunea să tacă; alteori, când erau fără cuvinte și fără imbold El îi îndemna să nu tacă! etc. Așa încât (convinși că n-ar fi fost crezuți, și oricum nici nu știau exact ce și cum să spună) grupul privilegiat care-L însoțise pe Tabor cred că vor fi păstrat secretul și față de tovarășii lor!

În orice caz, în urma acestor evenimente, cred că devenise clar pt ucenici că: Isus Hristos avea să sufere, să moară și să învieze (după voia și planul lui Dumnezeu!); că Învățătorul era fără îndoială Fiul lui Dumnezeu (Dumnezeu tocmai reconfirmase audibil ceea ce se proclamase la botezul Mântuitorului); că și Domnul, și ucenicii ies întăriți din această serie de episoade – Domnul: gata să continue fără ezitări drumul spre pătimire și jertfă; ucenicii: provocați să fie și mai atenți și devotați ascultării de Învățătorul lor.

Și capitolul continuă... și narațiunea curge – natural și la fel de intens, cu un alt episod dramatic:

A doua zi, când s-au coborât de pe munte, o gloată mare a întâmpinat pe Isus. Şi un om din mijlocul mulţimii a strigat: „Învăţătorule, rogu-Te, uită-Te cu îndurare la fiul meu, fiindcă îl am numai pe el. Îl apucă un duh, şi deodată răcneşte; şi duhul îl scutură cu putere, aşa că băiatul face spumă la gură, şi cu anevoie se duce duhul de la el, după ce l-a stropşit de tot. Am rugat pe ucenicii Tăi să-l scoată, şi n-au putut.” „O, neam necredincios şi pornit la rău”, a răspuns Isus, „până când voi fi cu voi şi vă voi suferi? Adu aici pe fiul tău.” Pe când venea băiatul, dracul l-a trântit la pământ şi l-a scuturat cu putere. Dar Isus a certat duhul necurat, a vindecat pe băiat şi l-a dat înapoi tatălui său. Şi toţi au rămas uimiţi de mărirea lui Dumnezeu. (Luca 9:37–43a)

Chiar dacă redarea acestui incident diferă în unele detalii de pasajele similare din celelalte evanghelii, morala este aceeași: din cauza puținei credințe, ucenicii nu pot rezolva acest caz dificil!

Această scenă are loc după coborârea de pe muntele schimbării la față, unde se pare că grupul restrâns a petrecut noaptea, și pare a fi o imagine din zilele noastre. Isus fusese transfigurat, iar ucenicii Lui erau cu El. Noi suntem aici jos, în lume, la poalele muntelui, unde este confuzie, compromis și neputință. Lumea de astăzi acționează ca un om posedat de demoni, iar biserica este neputincioasă în fața nevoilor lumii. Când Isus a vorbit mulțimii, i-a mustrat pentru lipsa lor de credință în ceea ce-l privește pe băiatul posedat (și repet: mi se pare că Domnul îi include și pe ucenici, alături de sceptici și de amatorii de spectacole taumaturgice).

Condiția acestui băiat era de compătimit: stăpânit de un duh mut și surd (cu care nu te puteai înțelege, deci!). Ceilalți evangheliști vorbesc de el ca de un lunatic, iar comentatorii moderni sugerează o formă de epilepsie. Isus s-a întors către tatăl băiatului, cerându-i să aibă credință. Tatăl face o cerere disperată pentru credință, după cum ne spun ceilalți evangheliști. Ucenicii fuseseră uimiți să-și constate neputința față de acest demon, deși mai făcuseră exorcizări înainte. Domnul nostru îi lămurește că aveau de-a face cu un caz diferit de altele, mult mai grav... Apoi Domnul mustră demonul, îl vindecă pe tânăr și-l dă înapoi tatălui. Procesul prin care demonul a fost scos afară subliniază din nou gravitatea cazului de față... și justifică uimirea celor ce asistaseră la această demonstrație de forță și autoritate hristică... pe care Domnul îi numește „o generație necredincioasă și sucită”! Și-n plus, incapabilă să înțeleagă în mod corect ce vedeau și auzeau... Bine măcar că mai aveau capacitatea de a se uimi, constatând caracterul excepțional și miraculos al lucrărilor lui Iahweh prin intermediul Domnului Isus! Oricum, planul divin se desfășura imperturbabil, și se va revela treptat, în funcție de ritmul și amploarea evenimentelor, dar și de maturitatea și acuitatea spirituală a celor ce le trăiau. 

Episodul introduce și dialogul care urmează, referitor la ierarhia din grupul discipolilor, din comunitatea creștină în general... După eliberarea băiatului posedat de demoni, Domnul și ucenicii Săi se îndreaptă înspre Ierusalim... Domnul vorbește încă o dată despre moartea Sa iminentă.

Pe când toţi se minunau de tot ce făcea Isus, El a zis ucenicilor Săi: „Voi ascultaţi bine ce vă spun: Fiul omului va fi dat în mâinile oamenilor!” Dar ucenicii nu înţelegeau cuvintele acestea, căci erau acoperite pentru ei, ca să nu le priceapă; şi se temeau să-L întrebe în privinţa aceasta. (Luca 9:43b–45)

În mijlocul entuziasmului și uimirii generale, Învățătorul îi cheamă la ordine pe ucenici – reiterând iminenta Sa arestare. „Da, bucurați-vă de această nouă minune... dar vă reamintesc că se apropie clipe groaznice pentru mine și pentru noi!” – pare a le spune Domnul. Ei nu prea înțeleseseră până acum problema aceasta a învierii din morți; iar El trebuie să le amintească adesea că El va muri pentru ei... și parcă ne-am fi așteptat ca bărbații aceștia să pună măcar niște întrebări... dar cred că nu voiau să se facă de rușine arătând că nu înțelegeau sau nu credeau!

Cam la fel de „acoperite” par și azi, pentru foarte mulți, cuvintele Evangheliei și ale Scripturii – ei spun că nu le pricep, dar asta sună mai mult a scuză și a motivație ieftină pentru indecizie... Generația prezentă, predispusă la multă școală și atât de acomodată cu tehnologia, și atât de versatilă, numai dacă nu vrea nu înțelege cuvintele simple, profunde și transformatoare ale Scripturii! Vă îndemn, dragi ascultători, să vă rugați perseverent pentru puterea și eficiența Cuvântului lui Dumnezeu (și da, chiar și a acestui program care prezintă Cuvântul lui Dumnezeu!) în mințile, inimile și vieților cât mai multora dintre semenii noștri, începând cu familia și apropiații noștri!

...Și să nu fim ca ucenicii, care atunci când nu înțelegeau, de teamă și rușine să nu pară iferiori sau ridicoli – nu întrebau, deși aveau la îndemână Înțelepciunea prin excelență! Ci iată care le erau (și ne sunt!) preocupările: comparațiile, concurența, ierarhiile...

Apoi le-a venit în gând să ştie cine dintre ei ar fi cel mai mare. (Luca 9:46)

O altă traducere formulează: „A intrat un gând în ei...” – ca un duh rău... Ne-am fi așteptat ca după schimbarea la față, ucenicii să fie smeriți și supuși voii Sale. Însă, din contră, ei devin mai ambițioși, se lasă asaltați de ispita gândului rău, și se gândesc la coroană, ignorând crucea. Își doreau deja o slavă deșartă. Acesta a fost blestemul ucenicilor de atunci ai Domnului... și până astăzi este unul din blestemele care afectează Biserica. În epistola sa către creștinii din Galatia, Pavel scrie foarte clar: „Să nu umblăm după o slavă deşartă, întărâtându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii” (Gal. 5:26). Dincolo de orice, să nu uităm că (oricât ni s-ar părea de secrete), aspirațiile și plăsmuirile inimii și minții noastre nu sunt ascunse lui Dumnezeu, care ne știe de-a fir-a-păr!    (Luca 9:47–48)

Isus le-a cunoscut gândul inimii, a luat un copilaş, l-a pus lângă El şi le-a zis: „Oricine primeşte pe acest copilaş, în Numele Meu, pe Mine Mă primeşte; şi oricine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Fiindcă cine este cel mai mic între voi toţi acela este mare.”

În mentalul antic, și-n special în cultura ebraică, mintea era sediul central al ființei, inclusiv al activității intelectuale. Iar ilustrația oferită de Mântuitorul subliniază un principiu foarte important – al smereniei și curăției de inimă. Am convingerea că adevărații sfinți preaiubiți de Dumnezeu sunt acei oameni necunoscuți din bisericile noastre, care Îl slujesc fără emfază, fără zarvă, și cu credincioșie!

Oarecum în aceeași ordine de idei, să nu uităm că alături de Domnul Isus ceata ucenicilor cuprindea totuși doisprezece oameni, între care unii sunt foarte discreți, iar alții aproape absenți (li se menționează numele doar la alegerea lor). Cred că ne-am obișnuit așa de mult ca Petru să ia cuvântul, dintre ucenici, încât poate că am și uitat multe dintre numele celorlalți. Ei sunt acolo însă, și – fie și sporadic – intervin în acțiune sau ies în prim-plan – ca în pasajul care urmează:

Ioan a luat cuvântul şi a zis: „Învăţătorule, noi am văzut pe un om scoţând draci în Numele Tău; şi l-am oprit, pentru că nu merge după noi.” „Nu-l opriţi”, i-a răspuns Isus, „fiindcă cine nu este împotriva voastră este pentru voi.” (Luca 9:49–50)

Întregul episod (deși fără întindere) este unul insolit, și prin problemele puse, și prin realitățile subliniate, și prin temele și lecțiile propuse.

Am menționat deja un lucru neobișnuit: Ioan e pe-acolo, și nu doar că vorbește dar pune o problemă... neobișnuită: minuni săvârșite în Numele Domnului de oameni care nu făceau parte din ceata ucenicilor.

Cu blândețe, Mântuitorul dă replica afirmației aproape auto-laudative a lui Ioan (care nici măcar nu pusese întrebarea: care trebuie să fie atitudinea față de acei intruși?)... El nu-i repede pe ucenici pt sectarismul și autoritarismul lor, nu-i atenționează nuanțat (cum că oamenii ar trebui să-L urmeze pe Domnul, și nu pe ucenici!), ci le dă răspunsul devenit în timp un fel de proverb: „Cine nu este împotriva voastră este pentru voi.” De remarcat și varianta „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea” pe care o vom întâlni puțin mai încolo (11:23). Și nu e nicio contradicție între cele două exprimări: aici în cap. 9 Domnul definește raportul dintre ucenici și restul lumii, iar în cap 11 definește atitudinea omului (creștinului) față de Isus. Cine se leapădă de El, este împotriva Lui. Deci, cât timp nu se pronunță/manifestă ostil, și nu se declară vrăjmași, cei din jur pot fi tratați drept aliați, sau cel puțin favorabili.

Lecția pentru noi: să ne ferim de tendințele exclusiviste, ca și cum am deține monopolul credinței autentice și al puterii spirituale! Să ne bucure orice biruință și orice înaintare duhovnicească! Nicio persoană, grupare sau comunitate, oricât de sfântă s-ar pretinde, nu deține în exclusivitate puterea divină, indisolubil legată de o fidelă și curată folosire a Numelui Domnului!

Iar lecția fundamentală a acestui scurt și percutant pasaj, exprimată la fel de succint, și valabilă pentru oricine: față de Isus, nu poți fi neutru!

Odată cu versetul 51 din cap. 9, atât Evanghelia lui Luca, cât și lucrarea Mântuitorului intră într-o nouă fază – ultima a vieții Sale dinaintea patimilor, morții și-nvierii... După ce-Și anticipase sfârșitul în cel puțin două rânduri până acum, Domnul pune azimutul pe Ierusalim – ținta finală, capătul de drum al călătoriei vieții Sale terestre. Sigur, au fost mai multe călătorii sau treceri ale lui Isus prin capitală, dar cea care se prefigura acum avea să fie cea mai importantă, cea mai rezonantă – nu doar pentru că va marca finalul Său, ci și pentru că va consfinți îndeplinirea misiunii divine pe baza căreia venise pe pământ.

Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer, Isus Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim. (Luca 9:51)

Vremea de care e vorba aici este stabilită și comunicată de Dumnezeu – cu care Domnul Isus era în permanentă legătură, prin rugăciune. Textul se referă la Înălțarea Domnului, care va avea loc la 40 de zile după Înviere.

Apoi, merită subliniată determinarea cu care Omul Isus Hristos Își asumă partea majoră și cea mai grea din planul divin de mântuire – Domnul pune cap-compas Ierusalim, având în vedere Golgota, și ținând cont desigur de magnitudinea efectelor istorice și cosmice ale acestui act! Merită citat aici Evrei 12:2 – „Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.”

Cu atât mai mult având în vedere moleșeala creștinilor contemporani, avem toți de învățat din această hotărâre fermă de a sta împotriva curentelor vremii, de a ne manifesta încredințările, de a avea în vedere mărturia și slujirea creștină până la ultima consecință!

A trimis înainte nişte soli, care s-au dus şi au intrat într-un sat al samaritenilor, ca să-I pregătească un loc de găzduit. Dar ei nu L-au primit, pentru că Isus Se îndrepta să meargă spre Ierusalim. (Luca 9:52–53)

Observați, vă rog, că samaritenii Îl resping pe Domnul. Și noi, care aveam impresia că samaritenii erau buni, din cauza pildei bunului samaritean!... Dar nu erau deloc mai amabili decât evreii... Iată deci că atât samaritenii, cât și evreii L-au respins pe Domnul!

Ucenicii Săi, Iacov şi Ioan, când au văzut lucrul acesta, au zis: „Doamne, vrei să poruncim să se coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie?” Isus S-a întors spre ei, i-a certat şi le-a zis: „Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi! Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască.” Şi au plecat în alt sat. (Luca 9:54–56)

Ioan a fost întotdeauna considerat un apostol mai delicat, însă observați aici, vă rog, firea sa aprinsă... în această nouă și îndrăzneață intervenție... – și cu ce gând?! Dar Domnul Isus – mereu „pe fază” – mustră orice fel de duh sectar. Absolut pilduitoare puterea de sinteză, profunzimea și-n același timp concizia Domnului nostru, și în această împrejurare! În câteva cuvinte, El răspunde elanurilor belicoase ale ucenicilor Săi, și Își reiterează mărturisirea de credință, într-o memorabilă formulare, în același timp mustrare usturătoare: „Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască.” Ceva mai târziu, Domnul va spune: „Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10). Ucenicii tot nu înțeleseseră scopul venirii pe pământ a Domnului Isus!

În secțiunea următoare, întâlnim trei personaje care vor să devină ucenici ai Domnului Isus. Remarcați însă că nu se spune aici cum poți fi mântuit. Nu se pune aici întrebarea: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” (Fapte 16:30). Mai degrabă, aici este vorba despre ceea ce trebuie să faci atunci când vrei să devii urmaș, ucenic al lui Hristos.

Prima persoană care își exprimă această dorință este un tânăr impulsiv:

Pe când erau pe drum, un om I-a zis: „Doamne, Te voi urma oriunde vei merge.” Isus i-a răspuns: „Vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul.” (Luca 9:57–58)

Răspunsul Domnului nostru ne arată cât de auster trăia El, cât de sărac a fost Cel ce a creat și avea totul – când a fost pe pământ. Pe oriunde călătorea, sandalele și toiagul erau „biletele de drum și acreditările” Sale... și nu se făceau rezervări pentru El la vreun motel. Sărăcia a fost parte a blestemului pe care l-a purtat. L-a urmat pe Domnul acest tânăr bogat? Nu ni se spune. Tare mult aș vrea să cred că da, dar...

Altuia i-a zis: „Vino după Mine!” „Doamne”, I-a răspuns el, „lasă-mă să mă duc întâi să îngrop pe tatăl meu.” Dar Isus i-a zis: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii, şi tu du-te de vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu.” (Luca 9:59–60)

Următorul aspirant la locul de ucenic al Domnului era hotărât deja să-L urmeze, însă avea niște lucruri de rezolvat: trebuia să-și îngroape mai întâi tatăl. Acest verset este îndeobște interpretat greșit. Domnul Isus nu îi interzice acestui tânăr să participe la înmormântarea tatălui său, pentru că, mai degrabă, tânărul Îi spune că vrea să aibă grijă de tatăl său până când acesta va muri. Iar după moartea tatălui, atunci da – el va putea să-L urmeze pe Învățătorul, ca ucenic...

Ce e bine să știe oricine: când vine vorba despre ucenicie, sentimentele umane se subordonează voii și planului Maestrului. Când apare un conflict între sentimentele umane și Hristos, El pretinde întâietatea. Și e bine să se știe și că voia Sa și sentimentele umane nu vor fi întotdeauna ce necesitate în contradicție. Pentru că Acela care ne-a făcut știe cum funcționăm, și nu este absurd!

Un altul a zis: „Doamne, Te voi urma, dar lasă-mă întâi să mă duc să-mi iau rămas bun de la ai mei.” Isus i-a răspuns: „Oricine pune mâna pe plug, şi se uită înapoi nu este destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu.” (Luca 9:61–62)

Cel de-al treilea care vrea să devină ucenic al lui Hristos solicită o ultimă întrevedere cu familia, ca să-și poată lua rămas-bun de la cei dragi. Asta arată însă că el L-ar fi urmat pe Domnul „cu inima împărțită”. El voia să fie ucenic, dar nu era la fel de pregătit să facă sacrificii; nu simțea urgența și importanța misiunii. Țineți cont, vă rog, de faptul că Domnul Isus Hristos se afla chiar pe drumul către cruce. El și-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim.

Dragi ascultători, prețul uceniciei este mare și ne cere totul. Apostolul Pavel scria: „Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” (Fil. 3:13–14).

Am ajuns și la capătul unui capitol crucial al Evangheliei lui Luca – 9 – și la finalul ediției de azi. Mulțumiri pt atenție și interes, sunt convins că vor fi benefice, în timp...

Să ne reauzim sănătoși data viitoare!