Luca 10:1-42 | Itinerar Biblic | Episodul 219

Dragi ascultători, Evanghelia lui Luca ne așteaptă deschisă la cap. 10, și – mulțumindu-vă pt perseverența de a o parcurge – mă opresc deja, după prima expresie! „După aceea” cu care debutează capitolul nu înseamnă neapărat evenimentul imediat următor cronologic, deși contextul în care este descris episodul acestei noi delegări de ucenici ar putea sugera așa ceva – e vorba de dialogul Mântuitorului cu unii care voiau chipurile să-L urmeze, dar în condiții sau momente decise de ei. Pe fiecare Domnul îi lămurește cu câte o frază tipic hristică (profundă și clară), care îi evidențiază cu atât mai mult pe acești 70 (după unele manuscrise: 72) de noi ucenici, care Îl vor precede pe drumul spre Ierusalim. O misiune de asemenea anvergură (atenție: descrisă doar de Luca, în acest pasaj din evanghelia sa!) poate explica atât primirea care I s-a făcut Domnului la intrarea în ierusalim, cât și amploarea confruntării dintre liderii evrei și Isus. Transmiterea Evangheliei iată că nu se rezumă la ținutul natal al Domnului, și nici nu vizează doar „poporul ales”. Deci „după aceea” din (Luca 10:1–2) înseamnă ”cândva după aceste lucruri”.

După aceea Domnul a mai rânduit alţi şaptezeci de ucenici şi i-a trimis doi câte doi înaintea lui, în toate cetăţile şi în toate locurile pe unde avea să treacă El. Şi le-a zis: „Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii! Rugaţi, dar, pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său.”

Domnul trimite șaptezeci de ucenici, care trebuiau să pregătească calea pentru lucrarea lui Isus. Luca este singurul care menționează acest lucru. Lucrarea celor șaptezeci de ucenici era pentru o anumită perioadă de timp, iar slujba lor era doar temporară, pentru că Isus se îndrepta către Ierusalim.

Ipostaza aceasta stabilește și unul din principiile misionare de bază: doi câte doi! Asta înseamnă sprijin reciproc, mărturie, siguranță și eficiență superioare. Înarmarea principială și împuternicirea doctrinară a acestor ucenici pare a fi ceva mai fugară, și Învățătorul o începe cu o evaluare a vremurilor: „Secerișul este mare, lanurile sunt coapte – adică aceia susceptibili să fie câștigați de Evanghelie pentru Împărăția lui Dumnezeu – dar puțini sunt lucrătorii!” (adică cei dispuși să fie partenerii lui Dumnezeu în proclamarea Evangheliei).

Auzim și astăzi adesea îndemnul „să rugăm pe Domnul secerișului să scoată lucrători la secerișul Său”, însoțit de argumentul că Domnul privește la lumea noastră și vede că holdele sunt coapte, gata pentru seceriș, iar datoria noastră astăzi este să adunăm roadele. Chiar dacă vi se va părea ciudat, eu nu cred că secerișul este datoria mea. Eu cred că datoria mea este să semăn. Dacă ați lucrat în agricultură, atunci știți cu siguranță că este o diferență foarte mare între a semăna sămânța și a culege roadele. Poate veți spune că „Domnul a spus că secerișul este mare și puțini sunt lucrătorii”, însă trebuie să ținem cont de contextul în care se afla Isus atunci când a făcut această afirmație. În acel moment El Se afla dincoace de cruce, adică înainte de moartea Sa, iar epoca aceea se apropia de sfârșit. Fiecare epocă se încheie cu o judecată, aceasta reprezentând, de fapt, secerișul. Timpul dintre începutul și sfârșitul unei epoci este vremea semănatului. Eu cred că noi astăzi semănăm sămânța, iar la sfârșitul acestui veac, va avea loc secerișul. În pilda grâului și a neghinei, Domnul spune astfel: „Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: «Smulgeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu.»” (Mat. 13:30). Datoria mea, ca și a oricărui creștin, este să semăn sămânța, care este Cuvântul lui Dumnezeu.

Cea de-a doua sarcină dată acestor ucenici – așa puțin pregătiți cum erau – nu e: „Învățați! Reflectați! Planificați! Pregătiți-vă!” etc. Nici măcar „Rugați-vă!” (sunt convins însă c-o făceau, și ei, și alții pentru ei – inclusiv Domnul Isus!...) NU! Porunca pentru ei atunci (și pentru noi azi... și care se va repeta și în momentele premergătoare Înălțării Domnului Isus la ceruri) este cea cu care debutează următorul pasaj:                        (Luca 10:3–9)  

„Duceţi-vă; iată, vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor. Să nu luaţi cu voi nici pungă, nici traistă, nici încălţăminte şi să nu întrebaţi pe nimeni de sănătate pe drum. În orice casă veţi intra, să ziceţi întâi: «Pacea să fie peste casa aceasta!» Şi dacă va fi acolo un fiu al păcii, pacea voastră va rămâne peste el; altminteri ea se va întoarce la voi. Să rămâneţi în casa aceea şi să mâncaţi şi să beţi ce vi se va da; căci vrednic este lucrătorul de plata sa. Să nu umblaţi din casă în casă. În oricare cetate veţi intra, şi unde vă vor primi oamenii, să mâncaţi ce vi se va pune înainte; să vindecaţi pe bolnavii care vor fi acolo şi să le ziceţi: «Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat de voi.»”

Acest „Duceți-vă”! marchează și sintetizează fiecare poruncă misionară... este prezent în fiecare Evanghelie, și la începutul Faptelor Apostolilor... și se impune ca un imperativ specific creștin pe care fiecare urmaș al lui Hristos trebuie să și-l asume, într-o măsură... Isus îi avertizează, spunându-le că vor întâmpina greutăți și pericole și că vor fi „miei în mijlocul lupilor” – lumea, omenirea nu se bucură de credincioși, nu e interesată de prezența și mărturia Bisericii, și le vor respinge... Domnul le spune de asemenea că nu au nevoie de bagaje sau schimburi, și că nu trebuie să piardă timpul în conversații inutile. Ei trebuie să fie mânați de unicul scop de a pregăti inimile pentru venirea lui Hristos, în persoană!

Cei ce afirmă că-L plac pe Isus, că Îl ascultă și vor să-L imite/urmeze, trebuie să-și asume aceste comandamente puse înaintea ucenicilor Domnului, conștienți și convinși că oamenii pot fi câștigați pentru Împărăția cerurilor, pentru propria mântuire, doar dacă adevărații creștini și ucenici își împlinesc chemarea, sarcina și trimiterea; dacă rămân dependenți de „centru de comandă” (Isus Hristos, prin Cuvânt, rugăciune, și prin Duhul Sfânt); și dacă manifestă pasiune pentru Dumnezeu și compasiune pentru oameni!

Echiparea teoretică și spirituală a trimișilor, făcută de Domnul Isus, continuă la fel de concis, precis și încurajator, Fiul lui Dumnezeu asumându-Și atât susținerea ucenicilor, cât și răsplătirea celor ostili:

„Dar în oricare cetate veţi intra, şi nu vă vor primi, să vă duceţi pe uliţele ei şi să ziceţi: «Scuturăm împotriva voastră, chiar şi praful din cetatea voastră care s-a lipit de picioarele noastre; totuşi să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat de voi.» Eu vă spun că în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru Sodoma decât pentru cetatea aceea. Vai de tine, Horazine! Vai de tine, Betsaido! Căci dacă ar fi fost făcute în Tir şi Sidon lucrările puternice care au fost făcute în voi, demult s-ar fi pocăit stând în sac şi cenuşă. De aceea, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon decât pentru voi. Şi tu, Capernaume, vei fi înălţat oare până la cer? Vei fi coborât până în Locuinţa morţilor. Cine vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă; şi cine vă nesocoteşte pe voi, pe Mine Mă nesocoteşte; iar cine Mă nesocoteşte pe Mine, nesocoteşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” (Luca 10:10–16)

Domnul nostru vorbește aici despre gravitatea respingerii mesagerilor Săi, deoarece aceasta echivala cu respingerea Lui Însuși.

Nu știm cât timp a trecut între versetul 16 și 17. Nicio Evanghelie nu relatează cum s-a desfășurat și cât a durat misiunea celor 70... Luca (doar!) descrie câteva replici între Mântuitorul și cei trimiși, atunci când s-au revăzut:

Cei şaptezeci s-au întors plini de bucurie şi au zis: „Doamne, chiar şi dracii ne sunt supuşi în Numele Tău.” Isus le-a zis: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer. Iată că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpioni şi peste toată puterea vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma. Totuşi să nu vă bucuraţi de faptul că duhurile vă sunt supuse; ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.” (Luca 10:17–20)

Cred că și noi suntem adesea la fel de încântați atunci când spunem cuiva mesajul evangheliei, iar persoana respectivă se întoarce la Domnul – așa că înțelegem entuziasmul ucenicilor. Dar oare este reală și durabilă bucuria noastră de a împărătăși altora Evanghelia? Și ce anume ne bucură: îndrăzneala noastră, sau biruința Domnului în inima respectivilor? Să nu uităm și să nu minimalizăm cuvintele lui Isus: „Să nu vă bucuraţi de faptul că duhurile vă sunt supuse; ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.” Atunci când există rod în propovăduire, să nu uităm niciun moment că lucrarea este a Lui, nu a noastră!

Pasajul care urmează se regăsește și în Matei 11, și este o doxologie la adresa lui Dumnezeu, în și prin puterea Duhului Sfânt, în care există ecouri și din Psalmi, și din Isaia:

În ceasul acela, Isus S-a bucurat în Duhul Sfânt şi a zis: „Tată, Doamne al cerului şi al pământului, Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, fiindcă aşa ai găsit cu cale Tu. Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; şi nimeni nu ştie cine este Fiul, afară de Tatăl, nici cine este Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.” Apoi S-a întors spre ucenici şi le-a spus deoparte: „Ferice de ochii care văd lucrurile pe care le vedeţi voi! Căci vă spun că mulţi proroci şi împăraţi au voit să vadă ce vedeţi voi, şi n-au văzut, să audă ce auziţi voi, şi n-au auzit.” (Luca 10:21–24)

Binecuvântarea ucenicilor este și a noastră: prin pocăință și credință, în starea înnoită, putem vedea, auzi și înțelege voia și planul lui Dumnezeu, împlinit în Mesia Hristos!

Ajungem acum la ceva ce este caracteristic Evangheliei după Luca, și anume pildele. Doctorul Luca este specializat în pilde, așa cum Marcu este specializat în minuni. Doctorul Luca relatează câteva pilde, care se află printre cele mai cunoscute texte din Biblie. Pilda Bunului Samaritean este probabil cea mai cunoscută istorisire, iar unii critici literari o consideră ca fiind cea mai bună poveste spusă vreodată. Observați-i însă contextul:

Un învăţător al Legii s-a sculat să ispitească pe Isus şi I-a zis: „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” (Luca 10:25)

Pilda Bunului Samaritean a fost spusă ca răspuns la o întrebare despre viața veșnică. Întrebarea nu a venit dintr-o inimă sinceră, dar a fost o întrebare bună. Această întrebare este pusă de un „învățător al Legii”, a cărui meserie era să interpreteze Legea lui Moise.

Domnul nostru răspunde memorabil la această întrebare (prin pildă), și oarecum specific (inițial): printr-o altă întrebare. Această manieră era folosită predilect de Socrate, așa că este cunoscută astăzi sub denumirea de „metoda socratică”: răspunde la o întrebare cu o altă întrebare. În acest fel, i se permite omului să-și dea singur răspunsul la întrebarea sa. Învățătorul Legii încearcă să-L pună pe Domnul în boxa acuzaților, însă Domnul întoarce lucrurile și-l plasează El acolo pe învățător – despre care știa că era expert în Legea mozaică... (Luca 10:26–28)

Isus i-a zis: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea?” El a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” „Bine ai răspuns”, i-a zis Isus, „fă aşa, şi vei avea viaţa veşnică.”

Mi se pare mie, sau Domnul este aici puțin ironic?!... Aduceți-vă aminte că această întâmplare a avut loc înainte de moartea lui Hristos pe cruce. Să însemne asta cumva că omul poate fi mântuit prin respectarea Legii? Mda, însă haideți să ne gândim puțin. Să observăm că împlinitorii Legii sunt justificați, nu ascultătorii ei. Dacă susții că poți să împlinești Legea, sunt nevoit să-ți amintesc că Dumnezeu te contrazice. El spune că nu poți fi justificat prin Lege, deoarece nimeni nu poate împlini Legea! „Nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii” (Gal. 2:16). „Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Rom. 8:3–4).

Dar el, care voia să se îndreptăţească, a zis lui Isus: „Şi cine este aproapele meu?” (Luca 10:29)

Dacă învățătorul Legii ar fi fost 100% sincer – însă nu era! –  ar fi spus: „Învățătorule, am încercat din răsputeri să Îl iubesc pe Dumnezeu cu toată inima mea, cu tot sufletul meu, cu toată puterea mea și cu tot cugetul meu și pe aproapele meu ca pe mine însumi, însă nu am reușit. Am eșuat lamentabil! Deci, cum pot moșteni viața veșnică?” În loc de asta, însă, el a recurs la această metodă evazivă, întrebând: „Și cine este aproapele meu?” Răspunsul Domnului constă în pilda Bunului Samaritean – o povestire excelentă! Iat-o:

Isus a luat din nou cuvântul şi a zis: „Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între nişte tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat şi l-au lăsat aproape mort. Din întâmplare, se cobora pe acelaşi drum un preot; şi, când a văzut pe omul acesta, a trecut înainte pe alături. Un levit trecea şi el prin locul acela; şi, când l-a văzut, a trecut înainte pe alături.” (Luca 10:30–32)

Probabil că acest învățător al Legii era levit și atunci se poate să se fi simțit stânjenit în acest moment, deoarece ceea ce spunea Domnul îl atingea în mod personal.

„Dar un samaritean, care era în călătorie, a venit în locul unde era el şi, când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. S-a apropiat de i-a legat rănile şi a turnat peste ele untdelemn şi vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han şi a îngrijit de el. A doua zi, când a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului şi i-a zis: «Ai grijă de el, şi orice vei mai cheltui îţi voi da înapoi la întoarcere.» Care dintre aceştia trei ţi se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?” „Cel ce şi-a făcut milă cu el”, a răspuns învăţătorul Legii. „Du-te de fă şi tu la fel”, i-a zis Isus. (Luca 10:33–37)

Dr. Charles Brown, decan al Yale University, susținea că în această pildă ne sunt înfățișate trei tipologii de oameni, care reprezintă trei filosofii de viață distincte.

1. Hoțul: Filosofia lui de viață este aceasta: „Ce-i al tău, e-al meu!” Acesta este socialismul sau comunismul.
2. Preotul și levitul: Filosofia lui de viață este: „Ce-i al meu, e-al meu!” Acesta este un individualism cras, care va da lăstari. Acest om spune: „Chiar dacă piere toată lumea, eu voi lua ceea ce îmi aparține.” Acesta este capitalismul păgân.
3. Bunul Samaritean: Filosofia lui este: „Ce e-al meu, e-al tău!” Aceasta este filosofia de viață creștină. „Ceea ce am îți aparține, dacă îți pot fi de folos.” Cei care vorbesc despre „socialismul creștin” nu își dau seama că acolo este vorba despre două filosofii de viață total opuse.

Domnul nostru a vrut să aducă pilda aceasta la nivelul nostru. Ni se spune că un om călătorea de la Ierusalim la Ierihon și a căzut pradă unor hoți. Aceasta este o imagine a umanității; aceasta este rasa provenită din Adam. Omenirea venea de la Ierusalim, locul în care se întâlnea cu Dumnezeu, și se îndrepta către Ierihon, cetatea blestemată. (Atenție: întotdeauna spre Ierihon cobori!) Și tot coborând, cazi între tâlhari, ești trântit la pământ, jucat în picioare și abandonat în agonie... Omenirea a căzut și se află într-o stare neajutorată, fără speranță și incapabilă să se salveze. Omenirea era moartă în nelegiuirea și în păcatul său, iar omul căzut între tâlhari era pe jumătate mort. Hoții sunt o imagine a lui Satan care, ni se spune în Ioan 8:44, a fost de la bun început un criminal. Domnul nostru a spus cu referire la asta că „toţi cei ce au venit înainte de Mine sunt hoţi şi tâlhari” (Ioan 10:8). Când au venit să-L aresteze pe Hristos, El le-a spus: „Aţi ieşit ca după un tâlhar, cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi. În toate zilele şedeam în mijlocul vostru şi învăţam norodul în Templu, şi n-aţi pus mâna pe Mine.” (Mat. 26:55). Diavolul este un tâlhar, iar Domnul nostru a fost răstignit între doi tâlhari – interesant, nu-i așa?

Apoi, ni se spune că a trecut pe acolo un preot, însă l-a ocolit pe omul căzut. El reprezintă ritualismul și ceremonialismul, care nu pot mântui pe nimeni. Cineva a spus odată că motivul pentru care preotul a trecut înainte pe alături a fost că observase că omul căzut fusese deja jefuit! Apoi, a trecut pe acolo un levit, și l-a ocolit și el pe cel căzut. El reprezintă legalismul. Nici formalismul, și nici legalismul nu pot mântui. Apoi, a trecut pe acolo „un” samaritean. Pe cine reprezintă acel samaritean? Îl reprezintă pe Cel care spunea pilda.  Când ritualismul, ceremonialismul, legalismul și religia și-au dovedit ineficiența și dezinteresul – atunci a venit Hristos. El poate lega rana celui căzut. El îl poate ridica pe păcătosul căzut, pe jumătate mort, pierdut în păcat și fărădelege, și îl poate ajuta.

Această pildă are o aplicație practică pentru noi astăzi. Orice persoană pe care o poți ajuta este aproapele tău, și nu doar cel care locuiește lângă tine. Oamenii au nevoie de Hristos, Bunul Samaritean. Se vorbește foarte mult despre faptul că trebuie să ducem evanghelia la oameni, însă nu ne ostenim prea mult ca oamenii să știe despre Hristos. Aceasta este ca și povestea cu tânărul care curta o fată și, într-o zi, i-a scris o scrisoare, în care spunea: „Pentru tine sunt în stare să urc pe cel mai înalt munte, să trec înotând cel  mai adânc râu, să traversez cea mai întinsă mare și cel mai arzător deșert!” Iar la sfârșitul scrisorii a adăugat: P.S. „Vin la tine miercurea viitoare, dacă nu plouă.” Cam așa este și dedicarea față de Hristos a multor creștini!

Lumea de astăzi este ca omul căzut între hoți, care nevoie de ajutorul nostru. Lumea are nevoie de Hristos. Hristos poate nu doar să ne scape de la înec, ci și să ne învețe să înotăm. Ritualismul și formalismul văd că omenirea se îneacă și spun: „Înoată, frate, înoată!” Însă omul nu poate înota. Legalismul și liberalismul își întind mâinile către omul care se îneacă și-i spun: „Rezistă, frate, rezistă!” Însă omul nu mai are cum să reziste. Există un cântec care spune: „Mă afundam în păcat, departe de țărmul liniștit, atât de murdar eram, înecându-mă, fără scăpare; însă Stăpânul mării a auzit strigătul meu disperat, din ape m-a scos și acum sunt salvat.” Hristos salvează, dragul meu! M-a salvat pe mine și te poate salva și pe tine! Acesta este mesajul Bunului Samaritean.

Pe când era pe drum, cu ucenicii Săi, Isus a intrat într-un sat. Şi o femeie, numită Marta, L-a primit în casa ei. Ea avea o soră numită Maria, care s-a aşezat jos la picioarele Domnului şi asculta cuvintele Lui. Marta era împărţită cu multă slujire, a venit repede la El şi I-a zis: „Doamne, nu-Ţi pasă că sora mea m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i, dar, să-mi ajute.” Drept răspuns, Isus i-a zis: „Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua.” (Luca 10:38–42)

Fără a intra în prea multe detalii, să spunem că Maria își face partea, iar apoi se așază la picioarele lui Isus. Marta, sora ei, era o scumpă și sigur cina aceea nici n-ar fi avut loc dacă nu s-ar fi îngrijit ea de asta. Ea era foarte ocupată și, astfel, a devenit frustrată. Poate că s-a întins să ia o oală, care era fie prea grea fie prea departe de singura ei mână liberă... așa că a ieșit din bucătărie și va spus ceva ce nu ar fi trebuit spus... Domnul nostru a fost foarte blând cu ea, însă i-a spus: „Maria și-a ales partea cea bună.”

Dragul meu prieten, te afli cumva în acel punct din viață când nu știi încotro s-o apuci? Așază-te la picioarele lui Isus! Uită-te în Cuvântul Său, împlinește ce scrie acolo. Cuvântul Lui te va ajuta la treburile tale zilnice, oricare-ar fi acestea: în bibliotecă, la bucătărie, la birou sau pe câmp... Trebuie doar să-ți faci timp să stai la picioarele lui Isus! Maria și-a ales partea cea bună! Fă și tu la fel, și vei fi lăudat de Domnul!