Luca 11:23-54 | Itinerar Biblic | Episodul 221

Dragi prieteni, ne regăsim cu bine sper – în această lume și vreme departe de a fi cele mai bune posibil, dar în care a decis Dumnezeu să trăim... Pentru că nu le putem schimba, avem datoria să facem tot ce ține de noi să trăim astfel încât să se cunoască, să lăsăm o urmă... lucru cu atât mai necesar cu cât ne știm destinația și misiunea. Sper să fiți dintre cei care au ales să fie de partea binelui și-a vieții veșnice – adică în ascultare de Dumnezeu... caz în care știți că sarcina și miza principală a vieții pe pământ trebuie să ne fie popularizarea acestei șanse de viață veșnică prin pocăință și credință. Repet: „pasiune pt Dumnezeu și compasiune pt oameni” (care pier și nu știu asta!) – iată coordonatele pe care să ne plasăm viețuirea, pt a-i menține cursul optim și cu șanse de rodnicie.

Pe de altă parte, știm că fiecare zi este o luptă, și că nu pășim doar pe roze, și că mărturia creștină naște împotriviri, ostilitate, conflict și riscuri de multe feluri. Pe lângă inapetența naturală a firii omenești pentru curăție și sfințenie, există un vrăjmaș puternic (Satan) care – în campania sa furibundă – uzează de un arsenal de mijloace, resurse, tactici și instrumente pentru destabilizarea oamenilor, pentru a-i deturna sau distruge pe cât mai mulți. Punând cele spuse cap la cap, am vrut doar să vă reamintesc că viața nu e doar ce se vede, și că pe lângă provocările evidente există o luptă spirituală formidabilă și nevăzută, în care sufletul omului este deopotrivă teren și trofeu!

Confruntarea divinului cu demonicul este cvasi-generală în Sfânta Scriptură, fiind când explicită, când implicită. Iar lupta dintre Domnul Isus și Satan este omniprezentă și în Evanghelia după Luca, și este evidentă și-n centrul cap. 11, în care suntem... Ce este absolut stupefiant este că Domnul Isus luptă cu cel rău pt oameni, iar oamenii Îl acuză pe Mântuitorul că s-ar fi aliat cu diavolul, doar ca să-i impresioneze pe ei prin miracolele săvârșite!!! Domnul le aduce argumente de bune simț: ar fi împotriva logicii ca un conducător să acționeze pentru destabilizarea propriei armate și împărății (dacă exorcizările s-ar face cu asentimentul și ajutorul lui Beelzebul, domnul dracilor!) Acuzația însă era cusută cu albă, cu atât mai mult cu cât venea din partea cărturarilor și fariseilor care aveau interesele lor să-L denigreze pe Domnul Isus.

Domnul le demontează deci metodic, simplu, înțelept, fără patimă acuzațiile ridicole – de unde învățăm că și noi trebuie să ne folosim rațiunea, cât mai bine. Apoi, argumentează inteligibil și cu exemple luate din viața de fiecare zi. Și cu cât citim și recitim și reținem maniera de reacție a Domnului Isus, cu atît suntem mai uimiți de seriozitatea cu care El tratează lupta spirituală, de seninătatea și îndrăzneala liniștită cu care răspunde acuzațiilor, reafirmându-Și menirea: El a venit să nimicească lucrările diavolului; El este mai tare pentru că este fără păcat, dorește izbăvirea oamenilor (El a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut!) și a fost trimis (și este susținut) de Iahweh!

Vă propun să mai stăruim câteva clipe asupra unor versete, înainte de a continua de unde rămăseserăm. Aș începe cu vers. 23, plasat ca un fel de concluzie a relatării despre vindecarea îndrăcitului mut (de pe urma căreia Domnul Se alese cu acuzațiile de colaborare cu Satan, și care de fapt ținteau demontarea dumnezeirii Mântuitorului!)    (Luca 11:23)   

Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte.

Citit sau ascultat fugitiv, și plasat îndeobște în paralel cu 9:50 („cine nu este împotriva voastră este pentru voi.”) versetul este folosit să sugereze mai degrabă că Isus S-ar contrazie – dar contextele sunt diferite: în cap. 9, Domnul Se referă la persoane din afara anturajului Său care-I folosesc/invocă Numele; ni se recomandă – ucenicilor – să manifestăm înțelegere față de cei ce nu sunt departe de Împărăția cerurilor, de vreme ce recunosc autoritatea numelui Domnului. Aici, dimpotrivă, face apel la fermitate, fiindcă în lupta cu Satan, și-n ce-i privește pe așa-zișii credincioși, nu există neutralitate – dacă nu ești 100% cu Isus, ești de fapt împotriva Lui! Este un „nota bene” (mare atenție!) pentru fiecare dintre noi care nu deschidem gura, mâna, mintea, inima total pentru Isus Hristos... sau care facem anumite fapte sau acțiuni bune cu motivații greșite, sau sub imperiul suficienței (fac asta, și va fi de-ajuns... sau mi se va ierta/trece cu vederea cealaltă etc.)

Urmează apoi un pasaj care continuă ideea de mai sus, și care are un corespondent aproape identic în Matei 12:43-45 –

Duhul necurat, când iese dintr-un om, umblă prin locuri fără apă şi caută odihnă. Fiindcă n-o găseşte, zice: ‘Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit.’ Şi când vine, o găseşte măturată şi împodobită. Atunci se duce de mai ia cu el alte şapte duhuri, mai rele decât el, intră împreună în casă, se aşază în ea, şi starea de pe urmă a omului aceluia ajunge mai rea decât cea dintâi.” (Luca 11:24-26)

E mare lucru să accepți că ești păcătos, că ai chiriași nocivi și nedoriți, și că ai nevoie de o igienizare masivă și profundă; e foarte important să recurgi la puterea divină de eliberare și de curățare – de fapt este singura forță necesară și suficientă să le asigure! – dar acela este doar începutul umblării cu Isus! Doar prin atașarea permanentă și conștientă și activă de Mântuitorul, credinciosul se poate pune la adăpost de influența fatală a demonilor, care caută case curățate, împodobite și... goale! Curățenia trebuie făcută cu scop de schimbare de chiriaș! Dacă nu e făcută pentru cine trebuie, dacă omul continuă se se ocupe cu lucruri minore, neesențiale, nespirituale... dacă omul curățat, eliberat nu devine ucenicul Domnului Isus, se expune unei stări net mai decât cea din care tocmai scăpase. Deci pilda aceasta continuă atât afirmația din vers. 23, cât și episodul cu vindecarea îndrăcitului mut și surd – vindecarea trupului trebuie însoțită de mântuirea sufletului; slăbiciunea înlocuită cu credință; ființa în întregime trebuie preluată sub controlul Domnului Isus, la toate nivelurile – altfel tot ce crezi că acumulezi este de fapt pierdere! O jumătate de convertire, o continuare a cochetării cu domeniul lui Satan, o experiență duhovnicească singulară necultivată și fără consecințe în alte și alte trăiri și rodiri spirituale, au ca sfârșit o cădere și mai gravă! De aceea mai târziu apostolul Pavel va insista să fim plini de Duh!  Concluzie: vei fi cetățeanul Împărăției pe care o slujești (cea fizică, efemeră; sau cea duhovnicească, veșnică!)

Pe când spunea Isus aceste vorbe, o femeie din norod şi-a ridicat glasul şi a zis: „Ferice de pântecele care Te-a purtat şi de ţâţele pe care le-ai supt!” Şi El a răspuns: „Ferice mai degrabă de cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-L păzesc!” (Luca 11:27-28)

Nu știu dacă mulțimile – al căror exponent este această femeie – chiar au prins subtilitatea și profunzimea cuvintelor Domnului, sau erau doar impresionate de înțelepciunea, curajul și naturalețea comportamentului și vorbelor Mîntuitorului... cert este că această femeie parcă a vrut și să-L mângâie pe Învățătorul care avea parte doar de ostilitate, confruntare și ridiculizare, și-L binecuvântează pe Isus – care profită de ocazie și mai dă o învățătură profundă, simplă și de folos general: important și de maxim folos este să auzi, dar să și asculți – adică să împlinești prescripțiile și să păzești poruncile divine. Deci nu e de ajuns să ne placă, ori să fim de acord cu învățătura Domnului Isus, ci să și trăim Cuvântul, urmându-L pe El – Cuvântul întrupat – ca niște ucenici autentici! Toți muritorii au o mamă, care i-a născut și hrănit, dar nu toți – și nu toate mamele! – ascultă Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul Tatălui ceresc contează, dincolo de toate! El trebuie cunoscut și trăit! („Dacă știți aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceți!”, va spune Domnul în Ioan 13).

 ...Care Își continuă cu însuflețire și îndrăzneală rechizitoriul (Luca 11:29–32):

Pe când noroadele se strângeau cu grămada, El a început să spună: „Neamul acesta este un neam viclean; el cere un semn; dar nu i se va da alt semn decât semnul prorocului Iona. Căci după cum Iona a fost un semn pentru niniveni, tot aşa şi Fiul omului va fi un semn pentru neamul acesta. Împărăteasa de la miazăzi se va scula, în ziua judecăţii, alături de bărbaţii acestui neam şi-i va osândi; pentru că ea a venit de la capătul pământului ca să audă înţelepciunea lui Solomon; şi iată că aici este Unul mai mare decât Solomon. Bărbaţii din Ninive se vor scula, în ziua judecăţii, alături de neamul acesta şi-l vor osândi, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; şi iată că aici este Unul mai mare decât Iona.”

Isus îi numește cu îndrăzneală „vicleni” (adică șmecheri, ipocriți, prefăcuți, înșelători, mincinoși... și cel mai grav: necredincioși! Mă gândesc: cum ar fi taxat un asemenea predicator în zilele noastre!) Și-i numește așa pentru că ei cereau semne ca să creadă, chipurile – deși nu aveau nici cea mai mică intenție să facă asta...

Chiar dacă nu răspunde pe loc – nici n-avea cum la toate, și nici nu era cazul! – Domnul Se dovedește și aici cât se poate de atent la ce se petrecea în jurul Său... și răspunde provocării incluse de Luca în vers. 16 al acestui capitol („Alţii, ca să-L ispitească, Îi cereau un semn din cer.”). „Semnul” la care se referă Domnul Isus aici era învierea Lui. Ca să combine mustrarea cu învățătura, Domnul le pune înainte două întâmplări din Vechiul Testament. Prima, este relatarea despre profetul Iona – care provenea din aceeași zonă în care crescuse și Domnul Isus, și a cărui carte se obișnuiește să se citească în Ziua de Yom Kippur. Trimis de Dumnezeu să vestească mesajul pocăinței unei cetăți păgâne, el se împotrivește, dar Dumnezeu îl convinge: adus ca ofrandă pt potolirea unei mari furtuni, Iona este înghițit de un pește uriaș trimis de Dumnezeu, care îl recuperează din pântecele peștelui și-l scoate din întuneric și moarte, aducându-l după trei zile la lumină și viață. Locuitorii din Ninive vor primi apoi mesajul lui Dumnezeu prin Iona, și se vor pocăi. Experiența lui Iona era reprezentativă pentru iminenta moarte și înviere a lui Isus Hristos.  

A doua referință vetero-testamentară îi are în prim-plan pe Solomon și pe împărăteasa din Seba, care a vrut să se convingă de înțelepciunea împăratului și de fastul de la curtea lui Solomon – și pentru asta a plătit serios și a făcut eforturi... ca să verifice temeinicia reputației unui om, chiar dacă de anvergura celui mai mare împărat al lui Israel! Ori, înaintea lor era Însuși Mesia – superior lui Iona sau Solomon, sau oricărui alt personaj biblic... Domnul nu era un străin (ca Iona pt niniviteni) și era mai măreț decât Solomon, dar concetățenii lui Isus – deși Îi aud învățătura și asistă la miracolele săvârșite – refuză să-L accepte ca Mesia, să-L primească și să se pocăiască... Tocmai de aceea, Israel era într-un pericol mai mare decât cei din vechime!

Concluzia clară este că respingerea lui Isus Hristos n-a fost, nu este și nu va putea fi susținută de nimeni cu argumente viabile, în ziua cea mare a judecății!

Citim în continuare un colaj de învățături care au ca temă lumina, care subliniază tocmai ideea vizibilității și (re)cunoașterii adevărului. Domnul abia ce deplânsese indiferența acelei generații față de persoana și mesajul Lui – Mesia era acolo, oamenii-L puteau recunoaște și accepta, și totuși orbirea și împietrirea erau incontestabile și inexplicabile!

„Nimeni n-aprinde o lumină, ca s-o pună într-un loc ascuns sau sub baniţă; ci o pune într-un sfeşnic, pentru ca cei ce intră să vadă lumina. Ochiul este lumina trupului tău. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău este plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, trupul tău este plin de întuneric. Ia seama, dar, ca lumina care este în tine să nu fie întuneric. Aşa că, dacă tot trupul tău este plin de lumină, fără să aibă vreo parte întunecată, va fi în totul plin de lumină, întocmai ca atunci când te-ar lumina o lampă cu lumina ei mare.” (Luca 11:33–36)

Domnul nostru oferă aici o explicație simplă a scopului unei lumini – fie ea opaiț, lumânare, lampă, sfeșnic, torță sau orice altceva ce înfrunta pe-atunci bezna... Oricare din aceste suporturi oferea, păstra și transmitea pentru o vreme lumina. Iar lumina are efect cât este expusă! Lumina despre care vorbește Domnul aici este viața și Învierea Lui! Pilda și Învierea lui Hristos reprezintă singurele raze de lumină în bezna păcătoasă a acestei lumi! Și tu, și eu trăim într-o lume mărginită de naștere și moarte – suntem prinși între aceste două evenimente, iar învierea lui Hristos este ceea ce ne aduce speranță din afară. Ce s-ar face oamenii fără această Lumină? Dar, vai: oare ce fac oamenii cu această Lumină?

Pentru a putea vedea – orice – este nevoie de două lucruri: lumină, care să facă vizibil obiectul respectiv, și ochi, care să vadă obiectul. Lumina nu îi este de niciun folos unui orb. Un om care poate vedea, dar nu are lumină, și un orb care are lumină, dar n-are vedere, se află amândoi în aceeași situație dificilă. Lumina și ochiul sunt esențiale pentru a putea vedea.

Acei oameni se aflau în prezența lui Hristos, însă nu-L vedeau, ci se împiedicau de El. Aceasta însă nu însemna că El nu era Lumina lumii, ci însemna că oamenii erau orbi. Lecția pentru noi azi este: ia seama să rămâi în contact cu Dumnezeu – iar asta se poate doar dacă primești Lumina lumii, pe Isus Mesia! El ne cheamă la lumină pură și la eliminarea oricărei pete de întuneric, prin: predare și decizie totale; credință că lumina învinge, și că noi vom fi odată lumină, în Domnul – datorită puterii sângelui jertfei lui Hristos și-a Învierii Lui! Să mai adăugăm și valența misionară – credinciosul este chemat să fie o lumină pentru lume – Isus vrea să lumineze în noi, dar și prin noi!

Și dacă până aici, Învățătorul a vorbit la modul general, adresându-Se masei de conaționali, profitând de ușoara modificare a cadrului El Se întoarce acum către o categorie cu care dintotdeauna a avut controverse:

Pe când vorbea Isus, un fariseu L-a rugat să prânzească la el. El a intrat şi a şezut la masă. Fariseul a văzut cu mirare că Isus nu Se spălase înainte de prânz. Dar Domnul i-a zis: „Voi, fariseii, curăţaţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar lăuntrul vostru este plin de jefuire şi de răutate. Nebunilor, oare Acela care a făcut partea de afară n-a făcut şi pe cea dinăuntru?” (Luca 11:37–40)

Domnul Isus răspunde invitației la masă venită dinspre un fariseu – care denotă deschidere, bunăvoință, poate chiar simpatie față de Mântuitorul... dar care nu poate să nu remarce că El neglijase să se spele pe mâini – care era mai mult decât o necesitate igienică, era un ritual religios. Chiar dacă Luca nu dă detalii despre cât de vocal a fost fariseul, observăm că Domnul se folosește de acest incident nu ca să dezavueze curățirea ceremonială, ci să arate că adevărata curăție și religia nu ține de exterior, ci de inimă. Acesta este un principiu foarte important. Isus nu minimalizează sau desconsideră curățenia trupului, ci pune doar ordine în priorități: e bine să ne spălăm pe mâini, e bine să fim curați și să respectăm condițiile de igienă (cu atât mai mult la masă), dar cel mai important este ca în orice împrejurare să avem sufletul curat!

Domnul rostește în continuare trei „vai”-uri, adresate în acest sens fariseilor (care erau o grupare de oameni evlavioși și foarte dedicați Legii, care – deși au avut merite istorice – ajunseseră să pună preț pe litera și nu pe spiritul Scripturii, și să se considere singurii fideli lui Iahweh și poruncilor Sale):

„Daţi mai bine milostenie din lucrurile dinăuntru, şi atunci toate vă vor fi curate. Dar vai de voi, fariseilor! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din rută şi din toate zarzavaturile, şi daţi uitării dreptatea şi dragostea de Dumnezeu: pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe celelalte să nu le lăsaţi nefăcute!” (Luca 11:41–42)

Domnul îi acuză pe farisei de grandilocvență – că fac lucrurile preocupați să fie văzuți și apreciați. În plus, preocuparea pentru respectarea tradițiilor și ritualurilor îi făcea să nu respecte ceea ce conta – ajungeau astfel să afișeze valori false. Domnul nu spune că nu este bine să dai zeciuială, însă greșeala lor consta în ceea ce lăsau nefăcut (și care era mai important). Dragul meu, dărnicia nu te face creștin, însă dacă Îl iubești pe Hristos, nu poți să nu dai din ceea ce ai! Dar când îți îndeplinești obligațiile spirituale, vezi să n-o faci cu prețul indiferenței, netenției sau lipsei de milă, îndurare și dragoste față de aproapele tău!

„Vai de voi, fariseilor! Pentru că voi umblaţi după scaunele dintâi la sinagogi şi vă place să vă facă lumea plecăciuni prin pieţe! (Luca 11:43)

Această atenționare este îndreptată contra vanității – dorința dintotdeauna a oamenilor de a fi recunoscuți și apreciați. Dacă e o problemă prin ce generează în sfera socială, orgoliul/trufia este o calamitate în plan spiritual – mândria fiind de altfel un păcat capital, și sursă de păcat în formă continuată!

Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele care nu se văd şi peste care oamenii umblă fără să ştie.” (Luca 11:44)

Cu alte cuvinte, ei aveau o influență rea. Personal cred că acesta a fost cel mai mare afront pe care li l-a adus Domnul Isus, având în vedere că fariseii reclamau respectarea riguroasă a curățărilor ceremoniale de tot felul – și tocmai ei erau socotiți sursă de întinare!

Prin extensie, și ca aplicație, cât de jalnică trebuie să fie o viață pretins evlavioasă, sau de duminică, care pe dinafară, de ochii oamenilor pare ireproșabilă, dar în realitate este putredă, ambiguă și contagioasă!

Deci: indiferență, vanitate și falsitate – iată întreita acuzație adusă fariseilor!  

Unul din învăţătorii Legii a luat cuvântul şi I-a zis: „Învăţătorule, spunând aceste lucruri ne ocărăşti şi pe noi.” (Luca 11:45)

Lucrurile începeau să prindă sens. Fariseii erau preocupați de exterior, iar păcatul învățătorilor Legii era nesinceritatea, pentru că adăugau la Lege, făcând-o mai dificilă, însă ei nici măcar nu încercau să o respecte. Următoarele 7 versete redau „vai”-urile rezervate de Domnul cărturarilor:

„Vai şi de voi, învăţători ai Legii”, a răspuns Isus. „Pentru că voi puneţi pe spinarea oamenilor sarcini grele de purtat, iar voi nici măcar cu unul din degetele voastre nu vă atingeţi de ele. Vai de voi! Pentru că voi zidiţi mormintele prorocilor pe care i-au ucis părinţii voştri. Prin aceasta mărturisiţi că încuviinţaţi faptele părinţilor voştri; căci ei au ucis pe proroci, iar voi le zidiţi mormintele. De aceea Înţelepciunea lui Dumnezeu a zis: «Le voi trimite proroci şi apostoli»; pe unii din ei îi vor ucide, iar pe alţii îi vor prigoni, ca să se ceară de la acest neam sângele tuturor prorocilor, care a fost vărsat de la întemeierea lumii: de la sângele lui Abel până la sângele lui Zaharia, ucis între altar şi Templu; da, vă spun, se va cere de la neamul acesta! Vai de voi, învăţători ai Legii! Pentru că voi aţi pus mâna pe cheia cunoştinţei: nici voi n-aţi intrat, iar pe cei ce voiau să intre i-aţi împiedicat să intre.” (Luca 11:46–52)

Poziția acestor conducători religioși se asemăna foarte mult cu cea a liderilor religioși din zilele noastre. Oamenii așteptau ca ei să le ofere interpretarea adevărului, însă aceștia au pus accentul pe lucrurile materiale, în loc să-l pună pe scopul pentru care trebuiau făcute lucrurile respective. Și, mai mult, acești conducători religioși nu trăiau în conformitate cu Scriptura. Din păcate, și azi cea mai mare piedică a cauzei lui Hristos este credinciosul declarat. Dragii mei, trebuie să ne analizăm viața în lumina Scripturii!

După ce a ieşit de acolo, cărturarii şi fariseii au început să-L pună la strâmtorare şi să-L facă să vorbească despre multe lucruri; I-au întins astfel laţuri, ca să prindă vreo vorbă din gura Lui, pentru care să-L poată învinui. (Luca 11:53–54)

Curajul extrem al Domnului să ne însuflețească și pe noi... și să fim gata să plătim prețul! Să ne reîntâlnim cu bine data viitoare!