Luca 13:18-14:14 | Itinerar Biblic | Episodul 224

Sper să fiți la fel de entuziasmați ca mine măcar – care nu sunt e obicei un monument de entuziasm – ori de câte ori ne aplecăm peste viața și învățătura Mântuitorului Isus Hristos, singura făptură omenească ireproșabilă care a călcat pe acest pământ (în primul rând pt că nu a fost născută în păcat, și pt că nu a săvârșit nicio abatere de la Legea, voia, planul lui Dumnezeu!) De la asemenea ființe avem mereu ceva de învățat, El ar trebui să fie fără îndoială modelul de viață pt fiecare; din nefericire, n-a fost, nu este și nu va fi așa!

Nici când umbla efectiv pe pământ sub ochii oamenilor, nu doar propovăduind voia lui Dumnezeu și combătând falsa evlavie, ci săvârșind miracole (vindecări, exorcizări, învieri etc.) – nici măcar atunci nu erau toți în consens în ce-L privește! Iată cum concluzionează Luca o minune publică, săvârșită în sinagogă (da, într-o zi de Sabat, dar El nu făcea asta deliberat, demonstrativ... și n-o făcea doar atunci – dar nu putea să nu elibereze doar pentru că era Sabat!), precum și învățătura Domnului care a însoțit vindecarea femeii gârbove de 18 ani: „Pe când vorbea El astfel, toţi potrivnicii Lui au rămas ruşinaţi; şi norodul se bucura de toate lucrurile minunate pe care le făcea El.” (Luca 13:17) Semn clar că, pe unde trecea și acționa Domnul, se formau ad-hoc două tabere: admiratorii și împotrivitorii.

Domnul Isus nu vorbea și lucra de dragul spectacolului, sau ca să-i ațâțe neapărat pe farisei și cărturari, ci subordona fiecare învățătură și intervenție a Sa (mai mult sau mai puțin miraculoasă, după cum era nevoie) scopului principal căruia i-a rămas consecvent până la Înălțare: propovăduirea pocăinței ca poartă de intrare în Împărăția lui Dumnezeu, pe cale de a fi instaurată. Și cred că aici, în mijlocul cap. 13 al Evangheliei lui Luca, unde am ajuns, după ce văzuseră și acest miracol al vindecării femeii după aproape două decenii de neputință, și auzindu-L pe Isus cum i-a înfruntat pe fățarnicii care-L acuzau că nesocotea Sabatul, oamenii vor fi fost ispitiți să creadă că într-adevăr Împărăția avea să fie întemeiată numaidecât. De aceea cred că Domnul Se grăbește să le corecteze presupunerile și așteptările, folosind două pilde care au ca subiect Împărăția lui Dumnezeu – ambele subliniind practic aceeați idee: Împărăția crește, devine – ajunge ceva amplu... cum vom vedea imediat și noi din următoarele patru versete care condensează cele două scurte și sugestive parabole (Luca 13:18–21):

El a mai zis: „Cu ce se aseamănă Împărăţia lui Dumnezeu şi cu ce o voi asemăna? Se aseamănă cu un grăunte de muştar pe care l-a luat un om şi l-a aruncat în grădina sa; el a crescut, s-a făcut copac mare, şi păsările cerului şi-au făcut cuiburi în ramurile lui.” El a zis iarăşi: „Cu ce voi asemăna Împărăţia lui Dumnezeu? Se aseamănă cu aluatul pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină, până s-a dospit toată.”

Sămânța de muștar ilustrează aspectul exterior al creștinătății, cu multiplele sale organizații și denominații. Minuscula sămânță de muștar trebuie să crească și să devină o plantă, nu un copac. În loc ca organizațiile bisericești să rămână în urmă, a existat de fapt o creștere anormală, mult prea rapidă și și-au pierdut forța morală, pe măsură ce au crescut. „Păsările” sunt cheia hermeneutică a acestei pilde și îl reprezintă pe diavolul, care este activ în omenirea care constituie și bazinul creștinătății, precum și în multe așa-zise biserici, prin ereziile învățăturii și învățătorilor, ca și prin trăirea în păcat a multor așa-zis creștini.

Aluatul din a doua pildă nu reprezintă evanghelia, ci un principiu al răului. Aluatul nu este folosit niciodată în Biblie cu sens pozitiv. Termenul „aluat” apare de aproximativ 98 de ori în Biblie: de aproximativ 75 de ori în Vechiul Testament și de 23 de ori în Noul Testament și întotdeauna este folosit cu sens negativ. Deși mulți creștini sinceri cred că aluatul reprezintă aici evanghelia, care se întinde peste întreaga lume și o convertește, totuși nu prea este așa! Nu va exista nicio împărăție și nici pace, până nu Se va întoarce Hristos pentru a-Și instaura împărăția pe pământ. Biserica organizată nu poate instaura împărăția Sa, ci, la vremea potrivită, Hristos Însuși va veni și va instaura Împărăția lui Dumnezeu.

Cele două parabole sunt menite să-i încurajeze pe cei nerăbdători sau dezamăgiți, propunând chiar o teologie creștină a istoriei in nuce: Împărăția lui Dumnezeu nu apare spontan, ci presupune timp și răbdare (istorie – care conține deopotrivă influență divină și element uman!) Deși începuturile pot părea infime, slabe – finalmente Dumnezeu Își atinge scopurile Sale minunate! Ce bucurie pentru copiii și aleșii Lui, nu?!

Ne-ntoarcem în textul cap. 13 din Luca, în care-L observăm pe Domnul Isus continuând să dea învățătură despre Împărăția viitoare, în timp ce înaintează pe drumul Său spre Ierusalim – ținta finală a vieții Lui și decorul desăvâșirii planului de mântuire al lui Dumnezeu.

Isus umbla prin cetăţi şi prin sate, învăţând pe norod şi călătorind spre Ierusalim. (Luca 13:22)

Isus Se îndrepta către Ierusalim, ca o reconfirmare a ceea ce Luca ne spusese deja (că atunci „când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer, Isus Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim” – Luca 9:51). Și-n timp ce înainta spre scena finală, în această ultimă călătorie a Sa, Domnul nostru vorbește neabătut despre aceeași Împărăție al cărei trimis și întemeietor era – specificând de astă dată urgența și condițiile accederii acolo.

Cineva I-a zis: „Doamne, oare puţini sunt cei ce sunt pe calea mântuirii?” El le-a răspuns: „Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun că mulţi vor căuta să intre, şi nu vor putea. Odată ce Stăpânul casei Se va scula şi va încuia uşa, şi voi veţi fi afară şi veţi începe să bateţi la uşă şi să ziceţi: «Doamne, Doamne, deschide-ne!», drept răspuns, El vă va zice: «Nu ştiu de unde sunteţi.» Atunci veţi începe să ziceţi: «Noi am mâncat şi am băut în faţa Ta, şi în uliţele noastre ai învăţat pe norod.» Şi El va răspunde: «Vă spun că nu ştiu de unde sunteţi; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi lucrătorii fărădelegii.» Va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor, când veţi vedea pe Avraam, pe Isaac şi pe Iacov şi pe toţi prorocii în Împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi scoşi afară. Vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la masă în Împărăţia lui Dumnezeu. Şi iată că sunt unii din cei de pe urmă, care vor fi cei dintâi, şi sunt unii din cei dintâi, care vor fi cei de pe urmă.” (Luca 13:23–30)

Este greu să ne dăm seama de ce a fost pusă întrebarea care a deschis acest pasaj. Poate că a fost o întrebare sinceră. Carisma lui Hristos atrăgea mulțimi de oameni, însă curând aceștia și-au dat seama că a-L urma pe El presupunea un cost – pe care nu mulți erau dispuși sau în stare să-l plătească. Erau tot timpul oameni care veneau și plecau, care se alăturau sau părăseau cortegiul cetei ucenicilor... și acum, când Domnul Se apropia de Ierusalim pentru ultima dată, acest lucru era ușor de observat. Va veni curând și ziua când vor trebui consemnate cuvintele: „Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit” (Marcu 14:50). Domnul a arătat foarte clar că a-L urma pe El presupune un preț de plătit. Dacă noi, în belșugul nostru sofisticat și comod, gândim altfel – atunci aceasta este o erezie!

Pentru că era o întrebare speculativă, Domnul nu răspunde în mod direct, ci îi spune omului (și celor ce voiau să audă/asculte): „Asigură-te că tu ești mântuit!” În restul acestui scurt discurs, Domnul arată clar că vor fi mântuiți mulți din cei care nu sunt fiii lui Avraam, Isaac și Iacov (pentru că dintre exprimările din finalul acestui pasaj, „cei dintâi” sunt evreii, iar „cei de pe urmă” – ne-evreii, păgânii, neamurile). Așadar, cei care doresc mântuirea, trebuie să ia o decizie rapidă, și să fie pregătiți de luptă, și de jertfă! Iar toți ceilalți oameni, absolut toți, trebuie să se pregătească pentru judecata finală!

În aceeaşi zi, au venit câţiva farisei şi I-au zis: „Pleacă şi du-Te de aici, căci Irod vrea să Te omoare.” „Duceţi-vă”, le-a răspuns El, „şi spuneţi vulpii aceleia: «Iată că scot dracii şi săvârşesc vindecări astăzi şi mâine, iar a treia zi voi isprăvi. Dar trebuie să umblu astăzi, mâine şi poimâine, fiindcă nu se poate ca un proroc să piară afară din Ierusalim.»” (Luca 13:31–33)

E de constatat în primul rând – în acest episod redat numai de Luca, și-n continuarea ideii menționate la începutul ediției de față, în legătură cu reacțiile antagoniste pe care le stârnea Mântuitorul în audiență – că iată nici cei din tabăra oponenților Săi, fariseii, nu-i erau toți defavorabili; iată aici câțiva asemenea adversari tradiționali care vin să-l avertizeze că Irod Antipa era pe urmele Domnului, cu intenții distructive.

În al doilea rând, vedem în context, că Domnul Isus – la fel de curajos și tranșant ca Ioan Botezătorul – îi înfruntă pe puternicii zilei și-l numește pe acest controversat dregător vulpe. Sigur că omul nu se trage din animal, însă uneori el se coboară la nivelul animalului. Dar oricât de șiret, puternic sau capabil ar fi fost adversarul, el nu-și va putae împlini planul, câtă vreme Dumnezeu – care are controlul a toate – gândește și desfășoară cu totul altceva! Domnul Isus vorbește aici, printre rânduri, despre planul divin de răscumpărare și înviere: „Eu am o misiune, Irod nu Mă poate opri! El nu are nicio autoritate asupra Mea!”

Dar aceste considerente nu-s decât preliminarii pentru punctul principal al finalului acestui capitol 13 al Evangheliei lui Luca, în care Domnul Isus deplânge Ierusalimul:

„Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine; de câte ori am vrut să strâng pe fiii tăi, cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată că vi se va lăsa casa pustie; dar vă spun că nu Mă veţi mai vedea până veţi zice: «Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!»” (Luca 13:34–35)

Domnul Își exprimă din nou dragostea și grija față de Ierusalim, cetatea în care urma să moară, și care-și făcuse un trist renume din uciderea prorocilor trimiși de Dumnezeu. De asemenea, Mântuitorul rostește judecata asupra „cetății marelui Împărat” (Mat. 5:35) – care se va concretiza în anul 70, când capitala va fi rasă de către Titus: totodată, însă, Își anunță și revenirea, și abia atunci va avea loc adevărata intrarea triumfală în Ierusalim!

Absolut seducător Domnul nostru, prin îndrăzneală, imparțialitate, perseverență, dragoste, transparență... Greu de închipuit vreun alt personaj care să vădească în același timp astfel de caracteristici, și care să călătorească atât de „împotriva curentului” – ca Isus Hristos! El nu a nedreptățit și nu a favorizat pe nimeni, cât a trăit și umblat pe pământ – și asta este una dion imaginilie cele mai vii cu care trebuie să ne rămînă în memorie și-n inimă! El nu-i menaja pe mai marii sau auotritățile locului și momentului, fie ei conducători religioși sau politici... și nu mergea numai în casele celor sărmani, sau doar în ale celor bogaţi... Domnul onora aproape orice invitaţie; dar și când era ceva de semnalat, o făcea fără menajamente! Așa stau lucrurile și-n prima parte a capitolului 14 din Evanghelia după Luca, în care vă propun să intrăm de îndată...

Isus este invitat din nou la masă în casa unui fariseu, şi cum era de așteptat și de data aceasta se va întâmpla ceva deosebit...

Luca este iar singurul dintre autorii de Evanghelii care relatează această împrejurare, în care Mântuitorul răspunde invitației la masă în casa unuia dintre fruntașii fariseilor; imediat vom lua notă de lecția de etichetă pe care o dă Domnul Isus gazdei și celorlalți invitați, prin pilda musafirului vanitos.

Mai sunt încă două pilde în acest capitol, care nu apar în nicio altă Evanghelie: pilda construirii turnului și cea a împăratului care se pregătește de război, ambele având de-a face cu ucenicizarea. Iar ca „desert”, Domnul va încheia cu pilda despre sarea care își pierde gustul.

Isus merge din nou la cină și de data asta ne vom amuza puțin.

Într-o zi de Sabat, Isus a intrat în casa unuia din fruntaşii fariseilor, ca să prânzească. Fariseii Îl pândeau de aproape. (Luca 14:1)

Trebuie să mărturisesc că, dacă pe mine m-ar fi invitat un fariseu la masă, ca să mă spioneze, eu aș fi refuzat. Nu știu dacă neapărat gazda Sa, dar cu siguranță ceilalți farisei prezenți erau atenți ca niște copoi, căutând ceva ce L-ar fi putut discredita pe Domnul Isus. Primul verset din acest capitol ne prezintă atmosfera, tonul și culoarea locală. Încordarea s-a amplificat în timpul preludiului de dinaintea cinei, când Domnului I s-a întins o capcană:

Şi înaintea Lui era un om bolnav de dropică. (Luca 14:2)

Eu cred că acest om a fost pus acolo în mod deliberat, pentru că știau că Domnul nu va rezista să-L vadă pe omul acela chinuindu-se, fără să-l vindece... încălcând astfel sabatul! Observați, vă rog, ce face Domnul în această situație: El intră în dialog cu învățătorii și cărturarii prezenți, punându-le întrebări... la care fariseii se tem să-I răspundă!

Isus a luat cuvântul şi a zis învăţătorilor Legii şi fariseilor: „Oare este îngăduit a vindeca în ziua Sabatului sau nu?” Ei tăceau. Atunci Isus a luat de mână pe omul acela, l-a vindecat şi i-a dat drumul. Pe urmă le-a zis: „Cine dintre voi, dacă-i cade copilul sau boul în fântână, nu-l va scoate îndată afară, în ziua Sabatului?” (Luca 14:3–5)

Dacă un bou sau un măgar ar fi căzut undeva, l-ar fi scos de acolo; cu alte cuvinte, dacă unul dintre acei ticăloși ar fi rămas în pană cu mașina în ziua sabatului, sigur ar fi reparat-o, iar Domnul știa asta... de aceea atitudinea și acțiunile Lui spun ceva de genul: „De asta și Eu îl repar pe omul acesta, pentru că are o problemă!”

Şi n-au putut să-I răspundă nimic la aceste vorbe. (Luca 14:6)

Cred că atenția sporită pe reacția cleor prezenți și chiar a Domnului față de contextul și semnificațiile acestui incident nu trebuie să micșoreze importanța și forța acestei noi minuni săvârșite de Mântuitorul – omul acela bolnav de hidropizie (pântece umflat, care de fapt este mai degrabă un simptom care indică prezența unui cumul de afecțiuni). Domnul îi dă drumul, adică dezleagă sufletul și trupul bietului bolnav, eliberându-l și de cauzele, și de efectele suferinței sale!

Chiar dacă Domnul pare că vorbește singur, pentru că „vânătorii” lui amuțesc, fără replică – acest incident sporește atmosfera de încordare de la masă... Și nu era totul! Pentru că Mântuitorul era atent nu doar la ce avea de spus, ci și la ce se întâmpla în jur:

Apoi, când a văzut că cei poftiţi la masă alegeau locurile dintâi, le-a spus o pildă. Şi le-a zis… (Luca 14:7)

Această scenă mi s-ar părea hazlie, dacă n-ar fi dureros de tristă. Vă închipuiți, cred, că pe vremea aceea nu se puneau carduri cu numele invitaților pe mese. Mă gândesc că asemenea carduri au fost inventate de vreo gazdă care voia să-și protejeze mobila – pentru că, în lipsa oricăror precizări, oaspeții se angajau într-o cursă nebună pentru a obține cele mai bune locuri. Pe atunci erau patru locuri importante la masă. Când bucătarul anunța: „Se servește supa!”, se îndreptau cu toții către masă. În vremea aceea, oamenii stăteau pe jos sau pe canapele la masă, și nu pe scaune – așa că mâncau oarecum întinși. De fiecare parte a mesei erau câte trei astfel de locuri, iar locul din mijloc era locul de onoare, deci câte unul pe fiecare parte. Așadar, de prima parte a mesei, erau locurile numărul 1, 2 și 3, iar locul numărul 2, fiind central, era locul de onoare. De cealaltă parte a mesei, erau locurile 4, 5 și 6, din care locul 5 era cel de onoare, pentru că era locul din mijloc. Pe a treia latură a mesei, erau locurile 7, 8 și 9, locul 8 fiind cel de onoare, iar pe ultima latură, cu locurile 10-12, locul de onoare era locul 11.

Este ușor de înțeles că un fariseu mai în vârstă se mișca mai greu decât cei mai tineri, astfel, când bucătarul a anunțat că se servește supa, bătrânul fariseu, chiar dacă stătea cât mai aproape de sala în care se pregătea masa, nu prea putea fugit să prindă locul nr. 2. Probabil că vreun altul mai tânăr ajungea acolo înaintea lui, așa că cel vârstnic se întorcea cât de repede putea, încercând să prindă locul nr. 5... Dar, din păcate, din nou a ajuns prea târziu, pentru că locul era deja ocupat... Încercat apoi rapid să prindă locul nr. 8, dar n-a ajuns la timp nici acolo, așa că a dat colțul repede, ca să ocupe măcar locul nr. 11... și în finea să zicem că reușea... Era cel mai slab loc din cele din onoare, dar era totuși unul din cele patru. Fariseul cel bătrân se așeza acolo, trăgându-și din greu suflarea...

Vă puteți imagina cât de amuzant-ridicolă trebuie să fi fost scena aceasta, cu toți acei oameni alergând cât de repede puteau pentru a prinde un loc de onoare? Domnul Isus, însă, intervine, pentru a le corecta manierele.

„Când eşti poftit de cineva la nuntă, să nu te aşezi la masă în locul dintâi; ca nu cumva, printre cei poftiţi de el, să fie altul mai cu vază decât tine, şi cel ce te-a poftit şi pe tine şi pe el să vină să-ţi zică: «Dă locul tău omului acestuia.» Atunci, cu ruşine, va trebui să iei locul de pe urmă. Ci, când eşti poftit, du-te şi aşază-te în locul cel mai de pe urmă; pentru ca atunci când va veni cel ce te-a poftit să-ţi zică: «Prietene, mută-te mai sus.» Lucrul acesta îţi va face cinste înaintea tuturor celor ce vor fi la masă împreună cu tine.” (Luca 14:8–10)

Cu alte cuvinte, Domnul spunea: „Când te invită cineva la cină, nu te grăbi să ocupi locul de onoare, pentru că s-ar putea ca gazda să fi pregătit acel loc pentru un alt invitat și atunci va veni la tine și-ți va spune: «Mută-te pe un loc inferior, ca oaspetele meu de onoare să poată sta aici.»” Pentru a ajunge pe acel loc inferior, nu trebuia să te muți decât cu un loc mai încolo, dar era o situație stânjenitoare.

„Când ești invitat la masă, alege întotdeauna locul cel mai de jos și-ți va fi foarte ușor să-l ocupi, pentru că nimeni nu vrea să se așeze acolo. Apoi, când va veni gazda și va vedea unde te-ai așezat, îți va spune: «Tu ești oaspetele meu de onoare, așa că te rog să iei locul de onoare.» Și atunci altcineva va trebui să elibereze locul de onoare, ca să te așezi tu acolo.” Aceasta înseamnă să te comporți manierat și era exact opusul a ceea ce se întâmplase acolo.

Domnul Isus enunță un principiu foarte important în urma acestui incident:

Căci oricine se înalţă va fi smerit; şi cine se smereşte va fi înălţat.” (Luca 14:11)

Acesta este un principiu foarte important pentru noi, credincioșii: nu cumva să uităm că ierarhia finală, definitivă o impune Dumnezeu!

Apoi, Domnul îi dă o lecție gazdei (Luca 14:12–14):

A zis şi celui ce-L poftise: „Când dai un prânz sau o cină, să nu chemi pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe neamurile tale, nici pe vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei la rândul lor pe tine, şi să iei astfel o răsplată pentru ce ai făcut. Ci, când dai o masă, cheamă pe săraci, pe schilozi, pe şchiopi, pe orbi. Şi va fi ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ţi răsplătească; dar ţi se va răsplăti la învierea celor neprihăniţi.”

Domnul enunță din nou un principiu important. Cei mai mulți dintre noi invităm aceiași oameni la masă, iar apoi suntem invitați cu toții la un altul din acest grup, și tot așa, poate săptămână de săptămână... ca într-un carusel... Însă Domnul nu doar că nu apreciază și nu recomandă această practică, dar o și condamnă! Nu este nimic rău în a-ți invita prietenii la masă din când în când, însă te-ai gândit vreodată să faci asemenea invitații și celor mai sărmani, sau mai puțin importanți, poate chiar mai nedoriți?! Ei nici nu sunt răsfățații unor asemenea ospețe, și nici nu prea pot răspunde cu invitații, la rândul lor, la masă săptămâna viitoare... Domnul Isus ne învață cât se poate de răspicat să facem și lucruri pentru care să nu așteptăm răsplată imediată, și ne vom lua adevărata răsplată!

Domnul să ne ajute nu doar să reținem, ci să și practicăm asta!