Suntem recunoscători pentru șansa de a ne reîntâlni regulat, în prezența Cuvântului scris al lui Dumnezeu, care se deschide sau avansează de fiecare dată cu încă o pagină... semn că înaintarea noastră, oricât de imperceptibilă, este reală. Bine-ar fi însă ca ea să însemne și acumulare, care să ne determine să trăim astfel încât efectele citirii și înțelegerii Bibliei să fie vizibile!
Iar aceste întâlniri le-aș echivala cu acordul de a lua masa împreună – câștigând astfel în toate planurile, și-n primul rând în prietenie, atât pe orizontală (între noi) cât și pe verticală (cu Dumnezeu). Oamenii au pus dintotdeauna preț pe părtășia la masă, asta e valabil și-n sec. XXI cum a fost și-n sec. I sau cu 20 de secole înainte... A mânca împreună este mai mult decât a te hrăni – este un fel de a căuta cunoașterea reciprocă, de a depune armele pentru un timp, de a investi și-n altceva decât vizibilul imediat... vedem asta din propria experiență, din istorie, dar și din Biblie – Cuvântul lui Dumnezeu (deschis în Evanghelia după Luca, de care ne ocupăm de o vreme) aratându-ni-L pe Mântuitorul Isus Hristos foarte favorabil ideii de a lua masa împreună cu alții... Și asta nu pentru că ar fi fost vreun gurmand, ci pentru că a înțeles sensibilitatea și deschiderea oamenilor pe durata prânzului sau cinei, și căuta să valorifice aceste împrejurări ca să planteze semințele Evangheliei – prin învățătură sau miracole și semne...
Cap. 14 în care suntem se deschide cu precizarea: „Într-o zi de Sabat, Isus a intrat în casa unuia din fruntaşii fariseilor ca să prânzească.” Posibil ca gazda să nu-L fi invitat pe Domnul din pură curtoazie, ci doar să fi creat cadrul pentru ca și alții comeseni – farisei de-ai lui – să fie cu ochii pe Învățătorul incomod, pândindu-i vorbele și mișcările, ca să strângă probe împotriva Lui.
Nici nu începuseră să mănânce, că Mântuitorul a și vindecat un om bolnav de hidropizie (plantat probabil deliberat în intimitatea Lui, ca să-L determine să-l vindece – adică să încalce Sabatul!).
Apoi îi mustră pe cei ce căutau să apuce locurile cele mai bune la masă, și ne învață pe toți cu acest prilej care este comportamentul adecvat în astfel de împrejurări – lucru care ni-l atestă încă o dată mai înțelept și mai manierat, cu un caracter mai ales și mai educat decât mult mai învățații și titrații Săi adversari. Și asta nu doar în plan tehnic, procedural, comportamental, ci și din punctul de vedere al motivațiilor, semnificațiilor și consecințelor bunelor deprinderi și maniere – cu accent pe smerenie și respect.
Apoi, Domnul Isus ne învață și cum să facem binefaceri, și cine să fie țintele predilecte ale faptelor noastre bune: cei ce nu au cum să ne răspundă la fel, sau să ne răsplătească pentru asta...
Repet: toate aceste nuanțe și învățături sunt binevenite pentru noi grăbiții și neatenții sau insensibilii moderni... dar să nu uităm că inițial toate acestea au fost mustrări adresate gazdei și participanților din cadrul unui prânz în care și Isus Hristos era invitat! Așa că vă puteți imagina lesne ce tensiune se acumulase deja acolo... De la bun început, Domnul Se comportase altfel decât se așteptaseră comesenii, sau decât bănuiau ei c-ar fi îndrăznit Isus să facă... dar – repet: Domnul n-a stat pe gânduri să-l vindece pe omul bolnav de dropică, în ciuda faptului că fariseii erau de altă părere. Apoi, le-a dat invitaților, dar și gazdei, lecții de maniere... și sfaturi despre cum să-și materializeze și îndrepte intențiile de binefacere... lucruri care nu le căzuseră niciunuia bine! E de înțeles deci că atmosfera era tensionată!
Și-n tăcerea aceea asurzitoare, cineva se gândește să prelungească ecoul cuvintelor Domnului Isus din vers. 14: „Şi va fi ferice de tine, pentru că... ţi se va răsplăti la învierea celor neprihăniţi”:
Unul din cei ce şedeau la masă cu El, când a auzit aceste vorbe, I-a zis: „Ferice de acela care va prânzi în Împărăţia lui Dumnezeu!” (Luca 14:15)
Fără îndoială că aceasta era una din replicile pioase ale acestui om. În acel moment jenant de tăcere, când nimeni nu mai spunea nimic, vreun politician bătrân (dornic să se-audă și el, sau să arate că înțelesese ce spusese Domnul până atunci) deschide gura și aruncă și el din vârful buzelor o fericire – ce denotă totuși o aspirație (care cred că era a multora dintre cei de față): „Ferice de cel ce va prânzi în Împărăţia lui Dumnezeu!” Mi-aș fi dorit să fi fost acolo și să-l întreb: „Ce vrei să spui?” Mă îndoiesc că mi-ar fi putut explica la ce s-a referit când a spus replica aceea. Eu, cel puțin, nu am găsit niciun comentator biblic care să poată explica la ce se referea omul acela, pentru că afirmația lui nu era decât un clișeu pios... dintre cele de care auzim și noi adesea în cercurile noastre legaliste și închise... (era să zic: conservatoare, dar ăsta-i un compliment azi!). Eu m-am săturat de aceste banalități religioase – gen: „Slavă Domnului!” Sigur că e minunat să-L lăudăm sincer și permanent pe Domnul, însă când cineva spune mereu acest lucru, din vârful buzelor și fără a-L lăuda cu adevărat pe Domnul în inima lui, devine plictisitor și necredibil. Vă rog să-ncercăm să fim mai atenți la ce spunem, și să-ncercăm să evităm clișeele pioase! Nu așa îi atragem pe oameni spre lucrurile cu adevărat importante!
Iată că Domnul Isus n-a lăsat să-i scape prilejul de a le mai da o lecție comesenilor, și-l taxează pe acest fariseu bun de gură și versat în terminologie religioasă; parcă-L văd pe Învățătorul întorcându-Se către el și adresându-le tuturor încă o parabolă. Unii o numesc pilda despre scuze, alții pilda ospățului mesianic, alții pilda celor poftiți la cină:
Şi Isus i-a răspuns: „Un om a dat o cină mare şi a poftit pe mulţi. La ceasul cinei, a trimis pe robul său să spună celor poftiţi: «Veniţi, căci iată că toate sunt gata.»” (Luca 14:16–17)
Era obiceiul pe atunci ca gazda să trimită cu mult timp înainte invitații la o astfel de masă (cum era și cea la care se aflau atunci cu toții), iar când sosea ziua respectivă, era trimisă din nou o invitație personală. Ideea este că Dumnezeu a trimis o invitație. Ce face omul cu ea? Cum vei răspunde tu? Dumnezeu ne invită la mântuire. Nu poți să intri când sau cum vrei tu la ospățul mântuirii. Nu poți să dai din coate ca să intri, ci intri acolo prin harul lui Dumnezeu. „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efes. 2:8–9). Poți să intri la această cină doar dacă primești darul harului divin; singurul lucru care te poate împiedica să intri în cer este refuzul de a accepta invitația.
Cu alte cuvinte, Domnul Isus spune: „Tu zici că este ferice de acela care va prânzi în Împărăţia lui Dumnezeu... însă acesta este doar un nonsens pios! Am să vă spun eu ce fac oamenii cu invitația lui Dumnezeu...” Și pilda continuă:
Dar toţi, parcă fuseseră vorbiţi, au început să se dezvinovăţească. Cel dintâi i-a zis: „Am cumpărat un ogor şi trebuie să mă duc să-l văd; rogu-te să mă ierţi.” (Luca 14:18)
Aceasta nu este o scuză, este un alibi. Cineva spunea că „alibiul este o minciună camuflată într-o scuză.” Nimeni nu a spus: „Nu vreau să vin la cină!”, ci doar inventau scuze care să acopere faptul că nu voiau să meargă.
Primul om care s-a scuzat era fie un mincinos, fie unul neobișnuit să mintă, fie nu-l dădea mintea afară din casă – pentru că pur și simplu nu-mi pot imagina că ar putea exista cineva care ar cumpăra un teren fără să-l vadă mai întâi?
Un altul a zis: „Am cumpărat cinci perechi de boi şi mă duc să-i încerc: iartă-mă, te rog.” (Luca 14:19)
Primul om a fost împiedicat să vină la cină de posesiunile sale materiale; cel de-al doilea: de afacerile sale... însă și cel de-al doilea om era fie mincinos, fie nebun. Cum putea să-și justifice absența de la o cină prin faptul că urma să tragă câteva brazde cu noua sa pereche de boi? Pe atunci nu existau reflectoare, cum să are noaptea?! Și omul acesta a inventat deci o scuză...
Aud și eu adesea oameni spunând: „Trebuie să-mi câștig existența.” Oamenii sunt atât de ocupați cu afacerile lor, încât nu mai au timp pentru Dumnezeu, însă într-o zi vei muri și se va vedea (din păcate tu nu vei mai putea constata!) că afacerea ta merge mai departe și fără tine!
Un altul a zis: „Tocmai acum m-am însurat şi de aceea nu pot veni.” (Luca 14:20)
Da, exista o lege pe atunci în Israel care scutea un bărbat care se căsătorise de curând... de îndatoririle sale militare! Dar omul din pilda aceasta a avut cea mai slabă scuză. Ar fi putut să-și ia soția cu el la cina la care fusese invitat. Afecțiunea sau obligațiile sociale sau matrimoniale l-au împiedicat pe acest om să participe la cină.
De mult ori aud pe câte cineva spunân sensd cam în același: „Nu pot să vin la biserică, duminica este singura zi în care pot să stau cu familia!” Serios? Dar ce-ar fi să-ți iei familia la adunare?! Ce-ar fi să-i înveți că dincolo de orice valoare pământească stă prețuirea persoanei, lucrării, planului lui Dumnezeu – vădite atât de clar în Domnul Isus Hristos...
Trebuie să admitem că – deși inabili și mincinoși – oamenii aceștia au avut un punct comun bun: au fost respectuoși! Toți și-au cerut scuze și au vorbit frumos! Dar, dragii mei, bunele maniere nu-ți asigură locul în Împărăția lui Dumnezeu! Și-n plus: posesiunile, afacerile și obligațiile sociale sunt principalele lucruri care îi împiedică și azi pe oameni să vină la Dumnezeu sau să-L urmeze pe Domnul Isus Hristos. Câți oameni nu stau astăzi departe de Dumnezeu din cauza acestor lucruri? Dumnezeu are o invitație pentru tine, scrisă cu sângele Domnului Isus Hristos, și te invită la masa salvării.
Când s-a întors robul, a spus stăpânului său aceste lucruri. Atunci stăpânul casei s-a mâniat şi a zis robului său: „Du-te degrabă în pieţele şi uliţele cetăţii şi adu aici pe cei săraci, ciungi, orbi şi şchiopi.” La urmă, robul a zis: „Stăpâne, s-a făcut cum ai poruncit, şi tot mai este loc.” Şi stăpânul a zis robului: „Ieşi la drumuri şi la garduri, şi pe cei ce-i vei găsi, sileşte-i să intre, ca să mi se umple casa. Căci vă spun că niciunul din cei poftiţi nu va gusta din cina mea.” (Luca 14:21–24)
Aceasta este o afirmație foarte dură. Dacă respingi invitația lui Dumnezeu, și El va trebui să te respingă, și vei fi dat afară din cauza refuzului tău de a-I accepta invitația.
Să învățăm deci din această pildă că cele mai bune scuze nu te vor împiedica să pierzi cu brio accesul la Împărăția lui Dumnezeu! Și că pe de altă parte nicio vinovăție sau lipsă de statut omenesc nu sunt în stare să împiedice materializarea planurilor lui Dumnezeu! Cine se scuză se acuză! Cine se socotește nevrednic va beneficia! Nu e pentru cine se pregătește, ci pentru cine se învrednicește – prin ascultare!
Împreună cu Isus mergeau multe noroade. El S-a întors şi le-a zis: „Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu. Şi oricine nu-şi poartă crucea şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu.” (Luca 14:25–27)
Mesajul acestui pasaj este că Dumnezeu trebuie să fie pe primul loc în viața noastră. Lepădarea de sine și predarea totală sunt condițiile uceniciei! Un credincios trebuie să se dăruiască pe sine Domnului Isus în așa fel încât, prin comparație, să pară că urăște toate celelalte lucruri. Toți termenii care se referă la afecțiune în acest pasaj sunt comparativi, nu prescriptivi!
„Căci, cine dintre voi, dacă vrea să zidească un turn, nu stă mai întâi să-şi facă socoteala cheltuielilor, ca să vadă dacă are cu ce să-l sfârşească? Pentru ca nu cumva, după ce i-a pus temelia, să nu-l poată sfârşi, şi toţi cei ce-l vor vedea să înceapă să râdă de el şi să zică: «Omul acesta a început să zidească, şi n-a putut isprăvi.»” (Luca 14:28–30)
Dacă te hotărăști să-L urmezi pe Hristos, te va costa. Dacă vrei să fii ucenicul Lui, vei avea un preț de plătit. Gândește-te bine, dragul meu, și fă-ți bine calculele înainte de a lua o decizie!
„Sau care împărat, când merge să se bată în război cu un alt împărat, nu stă mai întâi să se sfătuiască dacă va putea merge cu zece mii de oameni înaintea celui ce vine împotriva lui cu douăzeci de mii? Altfel, pe când celălalt împărat este încă departe, îi trimite o solie să ceară pace. Tot aşa, oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu.” (Luca 14:31–33)
Un om poate fi mântuit prin acceptarea lui Isus Hristos ca Salvator personal, însă nimeni nu-L poate urma și sluji pe El, dacă nu este dispus la sacrificiu. Asta ne învață acest pasaj. Există o diferență între un credincios și un ucenic și, din păcate, nu toți credincioșii sunt și ucenici. Ucenicia adevărată costă mult, trebuie chibzuită bine și are consecințe scumpe! (Luca 14:34–35):
„Sarea este bună; dar dacă sarea îşi pierde gustul ei de sare, prin ce i se va da înapoi gustul acesta? Atunci nu mai este bună nici pentru pământ, nici pentru gunoi, ci este aruncată afară. Cine are urechi de auzit să audă.”
Ce poate fi mai nefolositor decât sarea care își pierde gustul? Domnul să ne ajute să nu fim creștini ne-cumpătați sau ne-folositori!
Nu știm în ce măsură le vor mai fi priit bucatele mesenilor care au avut parte de aperitivul consistent al Domnului Isus. În orice caz, El rămânea indigest pentru religioși, dar apreciat și cultivat de păcătoși, de nevoiașii de toate felurile. Peste tot pe unde umbla, Domnul Se intersecta și cu cei ce se considerau cineva, sănătoșii care n-aveau nevoie de doctor, dar și cei dispuși să-și recunoască păcatele – cărora le conferea ajutor și binecuvântare! Vedem asta și din debutul cap. 15, în care intrăm – un capitol antologic al Evangheliei după Luca, care cuprinde câteva pilde binecunoscute, între care una știută și de copii, și de atei... poate cea mai îndrăgită pildă spusă vreodată de Domnul Isus, pe care noi obișnuim să o numim „pilda fiului risipitor”.
Pilda aceasta a fost spusă în contextul în care vameșii și păcătoșii veneau cu grămada să-L asculte pe Domnul Isus, iar fariseii și cărturarii nu conteneau să-L critice și să cârtească din cauza aceasta, fiind scandalizați de faptul că El îi primea și chiar stătea la masă cu ei.
Răspunsul Domnul Isus la cârtirile fariseilor și cărturarilor a constat într-un buchet de pilde... În mod obișnuit, se consideră că sunt trei pilde distincte: pilda oii pierdute, pilda banului pierdut și pilda fiului pierdut, însă eu aș zice că mai degrabă este vorba despre o singură pildă, cu trei părți; sunt trei imagini într-o singură ramă (JVMcGee – care continuă:
Când eram copil, mergeam în vizită la mătușa mea, unde țin minte că am văzut un tablou, numit triptic, pe care îl avea în pod, unde dormeam eu atunci când avea multe rude în vizită. Îmi plăcea să mă uit la acest tablou, pentru că erau trei imagini într-o singură ramă. Asta ne oferă și nouă Domnul aici: trei imagini care trebuie luate împreună – este un triptic.) Întărim cele spuse mai devreme, citind primele 2 versete din Luca 15:
Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-L asculte. Şi fariseii şi cărturarii cârteau şi ziceau: „Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei.” (Luca 15:1–2)
Nu pot să nu spun aici o istorioară despre o fetiță care a auzit citindu-se acest verset (povestește pastorul McGee): Într-o seară friguroasă, în Londra, a intrat tremurând într-o biserică, unde avea loc un serviciu de închinare. La terminarea programului, după ce oamenii au plecat, fetița s-a apropiat de predicator și i-a spus: „Domnule, n-am știut că numele meu este scris în Biblie!” Predicatorul a zâmbit și a întrebat-o: „Cum te cheamă, fetițo?” Iar fetița a răspuns entuziasmată: „Edith mă cheamă!” „Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar numele Edith nu apare în Biblie!” Fetița, însă, a insistat: „Ba da, este! V-am auzit citindu-l în seara asta! Spuneați: «Isus primeşte pe păcătoşi şi pe Edith împreună cu ei.»” (În engleză, pronunția numelui Edith este foarte asemănătoare cu cea a formei arhaice a verbului a mânca la persoana a III-a singular. Așadar, pasajul biblic spunea: “Jesus receiveth sinners, and eateth with them!”, adică „Isus îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei”, iar fetița a înțeles: “Jesus receiveth sinners, and Edith with them!”, adică „Isus primeşte pe păcătoşi şi pe Edith împreună cu ei.”)
Cu siguranță Domnul Isus o primește nu doar pe Edith, ci și pe Maria și pe Ion și pe Gigi și pe Costel și pe Nuți și pe noi toți... Slavă Domnului, El îi primește pe păcătoși! Fiecare păcătos este pierdut – iar șansa lui este să se lase găsit de Domnul Isus, care n-a pierdut și n-a renunțat la nimeni din cei ce se lasă găsiți!
Mai întâi, El spune pilda despre oaia pierdută:
Dar El le-a spus pilda aceasta: „Care om dintre voi, dacă are o sută de oi, şi pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă pe izlaz şi se duce după cea pierdută până când o găseşte? După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri; şi, când se întoarce acasă, cheamă pe prietenii şi vecinii săi şi le zice: «Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută.» Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi care n-au nevoie de pocăinţă.” (Luca 15:3–7)
Păstorul din această pildă este Bunul Păstor, Isus Hristos, iar noi suntem oile. Păstorul avea 100 de oi și una din ele s-a rătăcit. Sincer, dacă începi cu 100 de oi, iar la final ai 99, acesta este un procent bun. Însă, acest păstor nu se mulțumește cu cele 99 de oi, ci, atunci când una din ele se pierde, el merge să o caute. După ce o găsește, o așază pe umerii Săi (locul puterii). El poate salva!
Marele preot din Israel purta un efod, iar pe umerii efodului erau două pietre, pe care era gravat numele celor douăsprezece seminții ale lui Israel, câte șase nume pe fiecare piatră. Marele preot îi purta pe copiii lui Israel pe umerii Săi. În același fel, Marele nostru Preot ne poartă pe umerii Săi, așa că nu ne putem pierde. Când El pornește la drum cu 100 de oi, va ajunge la capăt eventual cu mai mult de 100 de oi, în niciun caz cu mai puține! Aceasta este o imagine a Domnului Isus Hristos, care îi caută pe cei ce sunt ai Săi – chiar dacă ei aleg sau se mulțumesc să se piardă...
Cea de-a doua imagine din acest triptic este cea a banului pierdut.
„Sau care femeie, dacă are zece lei din argint, şi pierde unul din ei, nu aprinde o lumină, nu mătură casa şi nu caută cu băgare de seamă până când îl găseşte? După ce l-a găsit, cheamă pe prietenele şi vecinele ei şi zice: «Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci am găsit leul pe care-l pierdusem.» Tot aşa, vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte.” (Luca 15:8–10)
Probabil că bănuțul acela făcea parte din șirul de monede ce forma coronamentul care simboliza statutul ei de femeie căsătorită. A pierde un astfel de bănuț era ca și cum ai pierde o piatră prețioasă din verighetă. Femeia din pilda aceasta este o imagine a Duhului Sfânt, a cărui lucrare constă în a avea grijă ca fiecare persoană care aparține Mirelui să fie prezentă la nuntă. Fiecare bănuț va fi la locul lui. Fiecare persoană este importantă pentru El. Bucură-te că ai preț în ochii și inima Stăpânului ceresc!
Anunțându-vă că vom aloca toată ediția următoare aprofundării pildei fiului risipitor, ne oprim aici acum; vă mulțumim pentru atenție, să ne reauzim sănătoși data viitoare!
Create your
podcast in
minutes
It is Free