Luca 15:11-32 | Itinerar Biblic | Episodul 226

Dragi ascultători, fie ca și întâlnirea noastră de azi să marcheze o biruință și-o înaintare a puterii Cuvântului lui Dumnezeu! Și cred că va fi așa, pentru că vom privi mai atent azi în ceea ce este una dintre cele mai remarcabile sinteze ale Evangheliei – mă refer nu doar la cea după Luca în care suntem, ci la toate variantele cunoscute ale conceptului de „veste bună”. „Pilda fiului risipitor” s-a bucurat de o atenție specială din partea exegeților și hermeneuților, diverși autori și comentatori numind-o când pilda fiului pierdut, când pilda fiilor pierduți, când pilda fiului pierdut și regăsit, când pilda tatălui iubitor... În orice caz, numărul, valoarea și profunzimea învățăturilor duhovnicești conținute îi confirmă titlul neoficial de „evanghelie în evanghelie”!

Vă reamintesc, doctorul Luca abordează viața și Evanghelia atât științific, cât și artistic și-o face atent și exact – oferindu-ne și aici încă un buchet de pilde pe care ceilalți evangheliști nu le relatează. Capitolul 15 al Evangheliei după Luca statuează clar (prin pildele conținute) conceptul că Evanghelia este pentru păcătoșii pierduți. Sunt trei pierderi înfățișate consecutiv aici, și observăm o creștere a interesului și importanței obiectului pierdut: de la o oaie din 100, la un leu/drahmă din zece și apoi la un fiu din doi! Și oricât de importante ar fi oaia sau moneda, ce poate echivala valoarea unui fiu?

El a mai zis: „Un om avea doi fii.” (Luca 15:11)

În cinci cuvinte scurte Domnul deja schițează decorul – și văd o casă (care reprezintă casa Tatălui ceresc)... în care se află toate bunătățile, bucuriile, confortul și pacea pe care și le-ar putea dori cineva vreodată. Stăpânul acestei case (care Îl preînchipuie pe Dumnezeu Tatăl) are doi fii. (De fapt, Tatăl ceresc are mulți fii, însă aceștia doi sunt reprezentativi!) Domnul nu ne dă numele lor, așa că puteți să-i numiți cum vreți; în orice caz unul este „cel mai mare”, iar celălalt „cel mai tânăr”... Așadar, vedem o gospodărie, un tată și doi băieți.

„Cel mai tânăr din ei a zis tatălui său: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine.» Şi tatăl le-a împărţit averea. Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea ducând o viaţă destrăbălată.” (Luca 15:12–13)

Aici, în această casă încântătoare, în care se afla tot ce și-ar putea dori vreodată inima unui om – dragoste, bucurie, părtășie, mângâiere – mezinul are inclusiv dreptul de a-și respinge tatăl!... Pentru că era mai mult decât neobișnuit, era o insultă ca un fiu să adreseze o astfel de cerere cât tatăl său era în viață; era un fel de a-i spune: „Mai bine ai muri odată!” Să zicem însă că fiul cel tânăr spune doar: „M-am săturat de monotonie și disciplină. Vreau să-mi întind aripile. Mi se pare că iarba de pe celelalte pășuni e mult mai verde!” Nu știu de ce-i așa, dar poate c-ați observat: și mie, și ție, iarba din pășunea cealaltă întotdeauna ni se pare mai verde. Așadar, băiatul acesta ajunge să râvnească ce nu cunoștea, renunță la binele de-acasă, îl somează pe tatăl său să facă ce nu se făcea – și pleacă de acasă cu buzunarele pline de bani, pentru care nu muncise, și nu-i obținuse prin abilitățile, istețimea sau eforturile sale. Cu banii dăruiți de tatăl său iubitor, băiatul acesta pornește în lumea largă. Asta numea el: emancipare!

Scena se schimbă acum și trebuie să introducem o imagine nouă aici, o imagine din lumea largă – pe care o poți înfățișa după cum îți trece prin cap sau prin inimă... am putea-o picta în culori sinistre (și n-am exagera deloc!) Băiatul acesta află acum ce înseamnă să te distrezi, cum spune lumea. Hălăduiește prin toate locurile rău-famate pe unde se puteau irosi bani. Iar când ai bani, ai și prieteni „de vreme bună”. Trăiește deci din plin o vreme, experimentând toate plăcerile păcatului – acolo, în lumea largă... Aici zic că ne putem imagina singuri tabloul, pentru că Domnul nu ne-a dat detalii despre ce a făcut băiatul acolo (dar nu-i greu de închipuit!) A venit însă o zi când a trebuit s-o termine cu distracția... pentru că și-a băgat mâna în buzunar și... n-a mai găsit nimic acolo!

„După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă.” (Luca 15:14)

Și pentru că un necaz nu vine singur, de parcă n-ar fi fost de-ajuns criza financiară a tânărului, iată că și zona în care se afla ajunge într-o situație precară. Acolo unde iarba i se păruse băiatului mai verde, acum iat-o pârjolită. În vreme de foamete, și fără bani, băiatul nu știe ce să facă. Eu zic că-i era și frică, și rușine să meargă acasă. Nu ar fi trebuit să-i fie frică, dar îi era. Și ca să vă dați seama cât de disperat era, aflați că face ceea ce niciun evreu n-ar fi făcut vreodată (decât într-o situație extremă!) Or, băiatul acesta se afla într-o astfel de situație: nu avea ce să mănânce, și nu găsea nimic de lucru! Se va fi dus pe la câțiva din prietenii săi de vreme bună... și-mi închipui dialogul lor: „Hei cutare, mai ții minte petrecerile noastre? N-ai uitat că eu îți plăteam mereu băutura și fetele... Uite, aș avea nevoie... N-ai putea să mă ajuți sau să-mi dai ceva de lucru?” Iar acel așa-zis prieten îi răspundea: „I-auzi?!... Zici că s-au terminat banii? Atunci, și eu am terminat-o cu tine! Nu mă mai interesezi! Pot să te-ajut... să găsești ușa!”

Și, după ce-a bătut pe la diverse asemenea porți, băiatul și-a dat seama că nu avea niciun prieten adevărat în lumea largă. Ajuns în cele din urmă la marginea orașului, dă peste un om care... (îți dădeai seama de la o poștă!) creștea porci! Dar nu-și mai permitea să strâmbe din nas. Băiatul se duce la el și-i zice: „Bună ziua! Aveți ceva de lucru!”, iar omul îi răspunde: „Păi, eu nu te pot plăti, știi că o ducem greu cu toții, dar dacă o să-mi păzești porcii, poți cel puțin să mănânci și tu aici.” Atât de mult decăzuse băiatul acesta, încât acceptă! Iar când Domnul a spus că „mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii”, fiecare israelit, fie fariseu sau vameș, care-L asculta pe Domnul vorbind, s-a cutremurat, pentru că aveau imaginea decăderii – un evreu nu putea să ajungă mai jos de-atât! În primul rând, pentru că ei nu trebuiau să se atingă de porc (pentru că Legea mozaică le interzicea lucrul acesta)... iar să ajungi să locuiești printre porci era ceva de-a dreptul înfiorător! Aceasta este imaginea ce transpare din această pildă – una într-adevăr întunecată! Băiatul acesta chiar ajunsese într-o stare deplorabilă!

Poate că cineva va spune: „Băiatul acesta îl reprezintă pe omul păcătos, care va fi salvat în cele din urmă.” Îmi pare rău, însă, să vă spun, că nu așa stau lucrurile, nu aceasta este imaginea pe care o vedem aici. Aceasta nu este imaginea unui păcătos care este salvat. Permiteți-mi să vă spun, și o fac cu mare grijă, că băiatul acesta, când era acasă la tatăl său, avea părtășie cu el, era fiul lui, și acest lucru nu a fost pus niciodată la îndoială. Când băiatul s-a dus în lumea largă și și-a risipit banii, și atunci era fiul tatălui său. Nu există nicio îndoială în privința aceasta. Și când băiatul s-a degradat atât de rău, încât a ajuns să stea cu porcii (și dacă ai fi văzut turma de la o oarecare distanță, cred că nici măcar nu l-ai fi putut distinge de porci), nici atunci el nu era porc, sau porcar – ci era tot fiul tatălui său! În pilda aceasta, nu s-a pus nicio clipă problema dacă băiatul cel tânăr mai era fiul tatălui, sau nu. El și-a păstrat această calitate de fiu, chiar dacă a terfelit-o în tot acest timp!

Poate că cineva va spune: „Atunci, pilda aceasta nu conține mesajul evangheliei.” Ba da, îl conține. Și țin să subliniez acest lucru pentru simplul motiv că, în urmă cu mulți ani, un predicator a folosit această pildă pentru a prezenta evanghelia în câteva seri... Oamenii spuneau că omul acela îl imita pe Billy Sunday, dar eu nu auzisem niciodată de acest Billy Sunday, așa că pentru mine nu conta pe cine imită. Evanghelistul cu pricina era un tip scund și își ținea serviciul religios sub un copac, iar singurul lucru care ne interesa pe noi, băieții, era că omul acesta putea sări până la înălțimea amvonului. Stătea liniștit la amvon și, deodată, îl vedeam cum sare... și, cum am spus, era un tip scund. Noi stăteam acolo și ne uitam la el, iar ziua următoare încercam să vedem dacă putem sări la fel sus ca el. Dați-mi voie să vă spun că într-o seară a predicat despre Fiul risipitor și în acea seară eu am ieșit în față și L-am primit pe Domnul... așa că nu-mi spuneți că pilda aceasta nu conține evanghelia, pentru că o conține – eu sunt dovada!

Haideți, însă, să vedem despre ce vorbește, de fapt, pilda aceasta. Pilda nu ilustrează felul în care un păcătos este mântuit, ci ne descoperă inima unui Tată, care nu doar că salvează un păcătos, ci îl și primește înapoi pe fiul care păcătuiește.     (Luca 15:15–16):

„Atunci s-a dus şi s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii. Mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nu i le dădea nimeni.”

Poate că adineauri, când am spus că prietenii săi de vreme bună nu l-au ajutat, ați crezut că exagerez, însă Domnul ne arată foarte clar acest lucru când spune că „nu i le dădea nimeni”. De ce astăzi creștinii au uneori impresia că oamenii necredincioși chiar le sunt prieteni adevărați, atunci când încearcă să-i facă să păcătuiască și să-i îndepărteze de Dumnezeu? Din păcate, unii credincioși au această impresie și la fel a pățit și băiatul din pilda noastră. El a fost atras în lume, departe de casă, de tatăl său, tot mai departe. Și credea că oamenii aceia erau prietenii lui... Dar n-a trecut mult și a venit ziua când a aflat că oamenii aceia nu-i erau prieteni cu adevărat. Nici măcar roșcovele „nu i le dădea nimeni.”

Aceasta este partea întunecată a tabloului, iar acum cred că este timpul să privim și la culorile luminoase pe care le pune Domnul în tablou, pentru că Domnul întotdeauna (dar întotdeauna!) pictează un decor întunecat în planul secund, iar apoi pune în prim plan culorile luminoase. Ați remarcat vreodată că așa pictează Domnul? Pe fundalul întunecat al păcatului acestui băiat – care se afla acum în cocina porcilor, auto-exclus din părtășia cu tatăl său, pe care-l părăsise fără mustrări de conștiință! – Domnul începe să pună niște nuanțe mai luminoase.

Şi-a venit în fire şi a zis: „Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici!” (Luca 15:17)

„Şi-a venit în fire”... Păcatul ne afectează îngrozitor și ne face să vedem lumea dintr-o perspectivă greșită, și chiar și pe noi să ne vedem într-o lumină nepotrivită. Păcatul ne face să vedem frumusețile acestei lumi dintr-o perspectivă greșită, și atunci când păcătuim pur și simplu nu mai vedem lucrurile în mod corect. Băiatul acesta, când era acasă, privea la lumea largă și i se părea că arată atât de bine, iarba era atât de verde și era atâta distracție acolo; acum însă „și-a venit în fire”. Și primul lucru pe care l-a făcut a fost să cugete puțin. A început să-și folosească mintea și a spus: „Eu sunt fiul tatălui meu, și-am ajuns aici... Stau în cocină cu porcii, iar în casa tatălui meu, slujitorii o duc mult mai bine decât mine! Iar eu, sunt fiul său!” Când a început să gândească așa, a început să înțeleagă. Și tânărul acesta începe să se poarte ca un om deșteptat... și deștept! (Luca 15:18–20a)

„Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.» Şi s-a sculat şi a plecat la tatăl său.”

Și acum ajungem la o imagine chiar foarte luminoasă, cea mai luminoasă dintre toate, și este exact imaginea acelei case drăguțe despre care vă spuneam la început. O, ce casă frumoasă! Este casa tatălui. Domnul Isus a spus: „În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri” (Ioan 14:2). Despre casa aceasta este vorba... Și de pe fundalul ei văd un tată care se uită pe fereastră... și face asta din ziua în care băiatul lui a plecat de acasă! Știți de ce se uită pe fereastră? Pentru că știe că într-o zi băiatul acela al lui se va întoarce trudit acasă!

Poate că cineva mă va întreba: „Crezi că dacă ești mântuit, ești mântuit pentru totdeauna?” Da. Poate că altcineva va întreba: „Crezi că un creștin poate păcătui?” Da. „Poate creștinul să persevereze în păcat?” Nu. Pentru că în casa Tatălui, Tatăl stă și așteaptă, spunând: „Toți fiii Mei se întorc acasă. Fiilor Mei nu le place să stea în cocină, ei nu au firea unui porc, pentru că ei sunt fii! Au aceeași natură cu Mine și nu vor fi fericiți decât în casa tatălui. Și fiecare fiu al Meu care merge în lumea largă și ajunge într-o cocină – indiferent de cât de murdar ajunge sau cât de jos cade – dacă este fiul Meu, într-o zi va spune: «Mă voi scula și mă voi duce la Tatăl meu!»” Și ceea ce-l face să spună „mă voi duce la Tatăl meu” este faptul că Omul care locuiește în casa aceea fericită este Tatăl său. Până acum, în toată istoria cunoscută a pământului, de cel puțin 6.000 de ani, nu a existat niciodată un porc uman care să spună: „Mă voi scula, mă voi duce la Tatăl meu.” Niciodată! Porcilor le place acolo, în cocină. Ei nu vor să meargă în casa Tatălui. Doar fiul Tatălui vrea să meargă în casa Lui; și, într-o zi, acel fiu va spune: „Mă voi scula, mă voi duce la Tatăl meu.”

Așa că fiul pornește acum spre casă. Poate v-ați gândit că am exagerat când am zis că tatăl s-a uitat pe fereastră în fiecare zi, dar chiar așa a făcut, și acum îl vede pe fiul său venind. Deodată, simte silă față de el, și le zice servitorilor: „Ia aduceți-mi niște nuiele, să-l învăț eu minte pe băiatul ăsta!” Așa scrie în Biblia ta? Nu? Nici în Biblia mea nu scrie așa! Dar așa ar fi trebuit să scrie. Legea mozaică îi dădea dreptul unui tată să-și aducă fiul neascultător înaintea bătrânilor și chiar să-l omoare cu pietre. Tatăl acesta avea tot dreptul să spună: „Băiatul mi-a făcut numele de rușine și mi-a risipit averea! Am să-i trag o bătaie soră cu moartea!” Deși avea dreptul să facă asta, tatăl din pilda noastră procedează cu totul altfel... de-a dreptul uimitor. Și când Domnul a ajuns aici în relatarea pildei, și când a introdus culorile acelea luminoase, i-a făcut pe toți cei din audiență să clipească din ochi, spunând: „Nu putem crede așa ceva. A fost destul de grav că a ajuns să stea cu porcii, dar e și mai grav ca tatăl să-l primească înapoi fără să facă nimic! Trebuia să-l pedepsească! Nu e-n regulă! Băiatul trebuie să-și bage mințile-n cap!” Observați, însă, ce face tatăl:

Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult. (Luca 15:20)

Băiatul este în zdrențe și miroase atât de urât! Băiatul rămâne locului, în picioare, iar tatăl aleargă la el, îl îmbrățișează și îl sărută!

Fiul i-a zis: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.” (Luca 15:21)

Băiatul își pregătise un mic discurs și începe să spună ce-și propusese acolo, în lumea largă. Probabil că repetase mereu în mintea lui acel discurs, pe drumul spre casă. Cred că la fiecare pas își spunea: „Când ajung acasă, așa am să-i spun: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.»” Și acum începe să-i spună tatălui său chiar așa... doar că nu ajunge prea departe. A reușit doar să spună: „nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău”... și a fost întrerupt!

Dar tatăl a zis robilor săi: „Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne înveselim; căci acest fiu al meu era mort, şi a înviat; era pierdut, şi a fost găsit.” Şi au început să se înveselească. (Luca 15:22–24)

Dacă vrei să dai o petrecere, nu poți s-o faci în lumea largă. Dacă ești copilul lui Dumnezeu, nu poți păcătui și apoi să mergi mai departe, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Poți să ajungi chiar și în cocină, însă, dragul meu, nu te vei simți bine niciodată acolo. Dacă ești fiul Tatălui, va veni o zi când vei spune: „Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu.” Și te vei duce... Și-ți vei mărturisi păcatele. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). Așa se întoarce un copil care păcătuiește înapoi la părtășia din casa Tatălui. Cu mărturisirea păcatelor începe singura cale de întoarcere!

Ați observat vreodată ce spune tatăl că va face pentru fiul său? „Aduceţi repede haina...” Băiatul a fost spălat și înveșmântat; „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.” Domnul este Cel care ne spală. Cel care S-a încins cu ștergarul Își va spăla fiul care se întoarce; orice fiu trebuie spălat când se întoarce din lumea largă. Haina pe care o primește este neprihănirea lui Hristos, care îl acoperă pe credincios după ce a fost curățit. Inelul este însemnul unui fiu devenit adult, cu toate drepturile care îi revin. Fiul este așezat din nou în poziția sa inițială. Nu i se refuză niciun drept. Fiul este așezat din nou la locul său, în casa Tatălui.

Hristos Se află acum la dreapta lui Dumnezeu, gata să-i curețe pe-ai Săi, care se întorc din lumea largă cu picioarele sau mâinile murdare. Când ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire. Însă, trebuie să venim înaintea Lui așa cum a venit fiul risipitor: „Tată, am păcătuit, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argații tăi.” Iar Tatăl va spune: „Niciodată! Tu ești fiul meu. Te iert, te curăț, și te pun din nou unde ți-e locul!” Un fiu este fiu pentru totdeauna!

Însă, mai este un fiu risipitor în această pildă.

Fiul cel mai mare era la ogor. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit muzică şi jocuri. A chemat pe unul din robi şi a început să-l întrebe ce este. Robul acela i-a răspuns: „Fratele tău a venit înapoi, şi tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a găsit iarăşi sănătos şi bine.” El s-a întărâtat de mânie şi nu voia să intre în casă. Tatăl său a ieşit afară şi l-a rugat să intre. (Luca 15:25–28)

Ascultați, vă rog, ce spune băiatul acesta! Cum se plânge și ce răutăcios este! El este adevăratul fiu risipitor! El s-a mâniat când a auzit că fratele său s-a întors și că acum se dădea o petrecere în cinstea lui. Nu a vrut să intre în casă, așa că tatăl a trebuit să iasă și să stăruie ca și fiul său cel mare să intre la sărbătoare.                             (Luca 15:29–32):

Dar el, drept răspuns, a zis tatălui său: „Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca; şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă înveselesc cu prietenii mei; iar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat viţelul cel îngrăşat.” „Fiule”, i-a zis tatăl, „tu întotdeauna eşti cu mine şi tot ce am eu este al tău. Dar trebuia să ne înveselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort, şi a înviat, era pierdut, şi a fost găsit.”

Sunt mulți creștini care nu se află în lumea largă; ei încearcă să trăiască pentru Dumnezeu, dar sunt săraci lipiți pământului. Cum așa? Păi, au parte de toate binecuvântările spirituale, însă nu vor să și le însușească. Dumnezeu spune: „Toate sunt ale tale; tot ce am este al tău, vino și ia!” Toate aceste binecuvântări spirituale sunt ale noastre, însă El nu ni le va da cu forța. Trebuie să întindem mâna să le luăm. Istorisirea se încheie cu fiul cel mare, care nu mai are părtășie cu Tatăl său. Totuși, Tatăl a lăsat ușa părtășiei larg deschisă.

Cu câțiva ani în urmă, Dr. Chadwick a afirmat că mai este un al treilea fiu în pilda fiului risipitor. Fiul cel tânăr a frânt inima tatălui, fiul cel mare a renunțat la părtășia cu El, iar cel de-al treilea Fiu este Cel care a rostit pilda. El este Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. El este Fiul ideal, fără păcat. El a venit în lumea largă, dar nu ca să fugă, ci să împlinească voia Tatălui. El nu și-a trăit viața în necurăție, ci a adus-o ca jertfă. El nu a fost un fiu risipitor, ci a fost Prințul păcii, care Și-a vărsat sângele pentru păcatele lumii. El nu a fost un fiu încăpățânat, ci o jertfă de bunăvoie. El spune: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12). Trebuie numai să crezi în numele Lui ca să fii salvat.

Dacă ești fiul care a umblat pe căile lumii, te poți întoarce la Tatăl, mărturisindu-I păcatele tale. Sau poate ești ca fiul cel mare, care nu mai avea părtășie cu Tatăl, nici dragoste sau grijă față de fratele său. El credea că-L slujește pe Dumnezeu și că era mai bun pentru că nu păcătuise ca fratele său mai mic... dar suferea că nu se veselise niciodată cu prietenii lui. Tatăl îți spune: „Tot ce am este al tău.” Ce mare lucru să ai un astfel de Tată!

Dragul meu, dacă nu ți-ai pus niciodată încrederea în Isus Hristos ca Salvator al tău, nu ești fiul Tatălui. Poți însă deveni, dacă te încrezi în Hristos, care a murit în locul tău. Dacă-L primești ca Mântuitor, Dumnezeu devine Tatăl tău, care nu va renunța niciodată la tine. Iar când Îl vei părăsi, El te va aștepta ca să te îmbrățișeze. Ce minunat este Tatăl!