Luca 16:19-31 | Itinerar Biblic | Episodul 228

Dragi ascultători, dacă vi se pare cumva că în ultima perioadă înaintăm mai greu – este și pentru că traversăm (cum am mai spus) miezul de forță al Evangheliei după Luca, în care Domnul Isus este activ, dens și intens în lucrările și învățăturile Sale. Iar Luca aduce aici o notă personală și-o contribuție puternică, oferindu-ne destul material în premieră și-n exclusivitate, pe care nu ne putem permite să-l parcurgem la repezeală.

În centrul pasajelor este mereu Mântuitorul, aflat mereu în mijlocul ucenicilor, adesea în toiul atenției mulțimilor, aproape invariabil urmărit și provocat de adversarii ireconciliabili care erau fariseii și bătrânii poporului (care simțeau că-și pierd autoritatea și influența înaintea norodului). Până și noi, cititorii textului, trebuie să fim mereu atenți cui se adresează Învățătorul, când enunță una sau alta din teribilele Lui aserțiuni, senținte, principii – pentru a nu le rata exegeza și aplicațiile. Pentru că – vă reamintesc – rostul parcursului nostru nu este atât să citim toată Biblia (deși în sine este un proiect nobil, fundamental și eficient), cât să învățăm să desprindem din pasajele ei învățăturile perene, care transcend coordonatele geografice și temporale și ne trasează cursul pe care Creatorul ne invită să-l urmăm, pentru a ajunge să ne bucurăm de El și cu El – veșnic.

Revenim la preocupările predilecte ale Domnului Isus din ultimele pasaje: în cap. 15 – prin seria de pilde „ale pierderii” (oaia, banul și fiul pierdut) – ni s-a comunicat adevărul fundamental că Evanghelia, „vestea bună” este pentru cei pierduți (așa cum medicul și medicamentele sunt pt cei bolnavi!), și că nu există rătăcire sau cădere pentru care harul lui Dumnezeu să nu aibă soluție, câtă vreme există pocăință și smerenie! Iar în cap. în care staționăm (16), învățătura Mântuitorului capătă accente de avertismente repetate – Domnul atrăgând atenția ucenicilor asupra calității slujirii (în care credincioșia și loialitatea sunt esențiale), dar ridicând și probleme de mare utilitate practică pentru oricine din audiență – respectiv atitudinea față de posesiuni și bogăție (expresia originală este „mamona necinstită” sau „mamona nedreptății” – adică bogăție obținută altfel decât prin muncă cinstită, și de care ți se lipește inima! Să recunoaștem: un subiect de permanentă reflecție pentru fiecare om, indiferent de timpul sau zona în care trăiește!)

Domnul Isus ne învață să nu uităm că suntem nu proprietarii, ci administratorii unor bunuri, fapt pentru care trebuie să știm să ne raportăm corespunzător la ele și să le administrăm cu chibzuință și responsabilitate. În general, ideea de proprietate este un domeniu de încercare a credinței, și cel care trece testul va primi mai departe sarcini mai mari din partea lui Dumnezeu (în plan orizontal, imediat, sau în perspectiva viitorului – terestru sau veșnic). Iar dacă ai, sau dorești să ai, o relație cu Dumnezeu autentică, trebuie să-ți stabilești prioritățile și să nu uiți niciodată că cel fățarnic, cu standard dublu, nu ajunge niciodată departe! În toate acestea (fidelitate, slujire), determinantă este starea inimii și-a minții, deci – țineți-le necurmat sub observație, și lăsați-i și pe ceilalți să vă evalueze!

Apoi, ca să ne dăm seama că în Împărăția lui Dumnezeu nu se intră așa de ușor cum cred mulți, Domnul Isus adaugă (la învățătura despre administrarea posesiunilor) și atenționări referitoare la calitatea și durabilitatea relațiilor matrimoniale. Astăzi există foarte multă flexibilitate și toleranță în acest domeniu sensibil, și cred că Domnul Isus ar fi la fel de ironizat și azi cum a fost și-n vremea Lui, de către „specialiștii” în domeniu... Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi schimbat după cum vrea fiecare! Cine-și recunoaște păcatul caută mântuirea, care se obține pe calea și-n condițiile puse de Creatorul și Răscumpărătorul nostru. Împărăția lui Dumnezeu este definită prin caracter, legi și relații care implică/solictă neprihănire, care este atributul lui Dumnezeu și poate fi atribuită doar de Dumnezeu! Cum să intrăm în prezența slăvită și-n Împărăția binecuvântată ale lui Dumnezeu, fără să ne facem ordine în viața și relațiile de aici și de acum?! Pentru asta, putem conta pe ajutorul lui Dumnezeu, doar să vrem să intrăm și să rămânem în legalitatea Cuvântului Său!

Să nu uităm că un copil al lui Dumnezeu nu aparține acestei lumi și nu trăiește după principiile ei. În Galateni 1:3-4, Pavel spune: „Domnul nostru Isus Hristos... S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl.” Iar în Romani 12:2, tot Pavel spune: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.” La fel, apostolul Ioan ne îndeamnă: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume…” (1 Ioan 2:15).

Așa cum Domnul Isus cunoștea inimile fariseilor și ale celor din mulțime, El cunoaște și inima ta... și inima mea! Putem să ne punem măști în fața oamenilor, dar de Dumnezeu nu ne putem ascunde! Iar cei care se cred religioşi trebuie să vegheze pentru că nu în formalismul unei religii stă secretul unei relaţii veritabile cu Dumnezeu.

Cum am spus, Luca are o contribuție substanțială în această parte a Evangheliei sale, unde oferă mult material care nu are corespondent în NT; și pasajul următor se înscrie în aceleași coordonate. Și-n plus, pe lângă aportul personal consistent, Luca ridică la răstimpuri teme și problematici substanțiale – cum se va vedea și-n pasajul pe care ne vom concentra în continuare, în care miza ține de controversata și fundamentala categorie a escatologiei – existența de după moarte.

Suntem repet în cap. 16... Vom traversa un pasaj care atestă credința într-o viață după moarte și-ntr-o judecată dreaptă, care va răsturna ierarhiile din viața pământească. Ni se vor pune înainte două personaje principale, două vieți, două morți, două niveluri ale vieții de după moarte. Personal, nu cred că ceea ce urmează este pildă, sau ficțiune... Convingerea mea este că Domnul Isus a redat aici un episod din viaţa reală, și chiar modul în care este redat materialul în contextul capitolului arată că este mai degrabă o întâmplare cu eroi reali, decât o parabolă... Învățătorul a folosit ilustraţii familiare ascultătorilor Săi din vremea aceea. Ei ştiau foarte bine despre ce le vorbea Domnul Isus. El chiar foloseşte numele unuia dintre personajele implicate în această pildă (deloc întâmplător, un nume familiar)... și nu cred că Domnul ar fi dat indicii atât de clare despre identitatea unei persoane dacă aceasta nu ar fi fost reală! Citim din Luca 16, de la vers. 19:  

„Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi in subţire; şi în fiecare zi ducea o viaţă plină de veselie şi strălucire.” (Luca 16:19)

Aceasta este istoria unui bogat care a trăit și a murit fără Dumnezeu, iar istoria continuă într-un tărâm despre care nu știm nimic. În această pildă, Domnul trece din lumea aceasta direct în cealaltă; deși noi nu putem întrezări prin perdeaua care desparte viața aceasta de cealaltă, Domnul Isus vorbește despre viața de dincolo la fel de natural ca despre cea de acum, moartea fiind trecerea printr-o ușă dintr-o cameră în alta... sau dintr-o cameră strâmtă în câmpul larg deschis din fața casei!

Când lucrurile sunt lăsate la latitudinea imaginației, omul inventează multe lucruri și face speculații nelimitate... iar când își folosește excesiv și necugetat imaginația, intră în tot felul de belele. În această istorie, însă, aflăm ce spune Cuvântul lui Dumnezeu. Există doar patru persoane care au putut vorbi vreodată cu autoritate despre ce este dincolo de moarte și anume: Domnul Isus, acest Lazăr, Ioan – care a primit revelația Apocalipsei, și Pavel – care a fost „răpit până la al treilea cer” (2 Cor. 12:2).

„La uşa lui, zăcea un sărac, numit Lazăr, plin de bube. Şi dorea mult să se sature cu firimiturile care cădeau de la masa bogatului; până şi câinii veneau şi-i lingeau bubele.” (Luca 16:20–21)

Avem aici doi bărbați care clasați la poli opuși din punct de vedere social și financiar (și, presupun eu, din orice alt punct de vedere). Unul reprezintă cel mai înalt standard de bogăție, iar celălalt reprezintă imaginea perfectă a ratării și sărăciei. Cu greu ți-ai putea închipui doi oameni care să difere mai mult unul de celălalt, decât aceștia. Săracul depindea de firimiturile care cădeau de la masa bogatului, și n-a fost invitat niciodată să stea la masa bogatului; în cel mai bun caz stătea la un loc cu servitorii, iar companionii săi obișnuiți erau câinii, care veneau și-i lingeau bubele. Cu alte cuvinte, Domnul descrie adâncimile teribile ale degradării și ale disperării în care căzuse acest om. Sunt sigur că dacă am fi trăit în cetatea aceea, ne-am fi gândit că săracul Lazăr, cel îmbrăcat în zdrențe, nu era prea bogat în cele spirituale. Sunt convins că toți l-am fi catalogat drept „irecuperabil”. Pe de altă parte, sunt aproape sigur că bogatul avea câteva clădiri, poate o școală care îi purtau numele, ori vreo biserică sau organizație misionară... Sunt convins că avea un nume mare în cetatea în care trăiau ei. Însă, tot ceea ce puteau vedea oamenii din acea cetate era contrastul dintre înfățișarea exterioară opulentă a bogatului și calicia amarnică a cerșetorului, depus probabil de alții la ușa la care zăcea, și înconjurat de câini, cu care împărțea și cojile de pâine aruncate de cei ce făceau curățenie după ospețele bogatului. Repet: avem o imagine a sărăciei cumplite și a bogăției extreme. Doi oameni situați la cele două capete ale spectrului social, și care nu se puteau afla la poli mai îndepărtați de-atât!

„Cu vremea, săracul a murit; şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul, şi l-au îngropat.” (Luca 16:22)

Domnul nostru ne conduce până la ușa morții, și nu se oprește acolo, ci trece prin ea, ca și cum ar fi ceva obișnuit pentru El. Când a murit cerșetorul, nu a avut loc o ceremonie de înmormântare, ci doar i-au luat trupul și l-au aruncat în Valea Gheena, unde erau aruncat și arse deșeurile. Acolo erau aruncate trupurile celor săraci în vremea aceea. În clipa în care cerșetorul a trecut prin poarta morții, îngerii au devenit cortegiul său funerar și l-au dus în sânul lui Avraam.

Și bogatul a murit și a fost îngropat. A avut probabil parte de o înmormântare fastuoasă, iar cei care beneficiaseră de donațiile lui și-i ținuseră procesiunea credeau probabil că a ajuns în cel mai înalt loc din cer. Singura problemă era că preoții probabil că încurcaseră direcțiile, pentru că bogatul a ajuns exact în cealaltă parte, diametral opusă.

Fiți foarte atenți însă: omul acesta înstărit nu a fost condamnat să se ducă în Hades pentru că a fost bogat! Nu bogățiile l-au condamnat la iad – ci indiferența, egoismul, lipsa de milă, neștiința de a-și folosi bogățiile nedrepte într-un fel care să arate că se teme de Dumnezeu și-i pasă de semeni (adică exact ceea ce Dumnezeu a cerut dintotdeauna în Cuvântul Său)! La fel, nici Lazăr nu a fost mântuit pentru că a fost sărac pe pământ – ci aproape sigur pentru că-și pusese încrederea în Dumnezeu pentru viața veșnică! Temelia mântuirii este frica de Dumnezeu și credința în jertfa Domnului Isus, iar condamnarea vine în urma refuzului acestora!

„Pe când era el în Locuinţa morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus, a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui…” (Luca 16:23)

Observați, vă rog, două lucruri aici: cei pierduți merg într-un loc de chin, unde rămân conștienți; și, în al doilea rând, oamenii se recunosc reciproc după moarte, adică nu ne pierdem identitatea.

Termenul iad vine din grecescul „hades” care înseamnă „lumea nevăzută”. De fapt, iadul, așa cum îl înțelegem noi, este un loc care a rămas deocamdată necunoscut pentru noi; nu citim despre el decât în Apocalipsa 20:10, unde ni se spune că primii ocupanți ai iadului voi fi Anticristul și profetul mincinos.

Deci, când au murit, atât Lazăr cât și bogatul au mers în acea lume nevăzută, locul celor morți. Moartea înseamnă separare și nu dispariție. Adam, în ziua în care a mâncat din fructul oprit, a murit. Fizic, el nu a murit decât după destule sute de ani, însă în ziua în care a mâncat din fructul oprit, a fost despărțit de Dumnezeu. Isus a vorbit despre acest lucru când a spus: „Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată…” (Ioan 11:25–26). Omul este despărțit de Dumnezeu prin păcat și este mort, chiar dacă este viu. Pavel le spune efesenilor: „Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre” (Efes. 2:1).

Există anumite locuri în orașele mari care sunt foarte vibrante pe timpul nopții. Dacă vrei să vezi mulți zombi și oameni morți, treci pe la aceste cluburi de noapte și acolo îi vei găsi. Acolo bat tobele, urlă muzica, țin ritmul, beau cât de mult pot și se droghează, pentru că sunt niște morți care vor să trăiască. La moartea fizică, trupul devine inert și fără viață, pentru că sufletul persoanei respective a ieșit din el; trupul este pus în mormânt, iar elementele se întorc în țărână, „căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” (Gen. 3:19).

Există însă și o a doua moarte, care este o moarte spirituală și înseamnă despărțire eternă de Dumnezeu (mulți afirmă că de fapt acesta este chinul iadului: despărțirea eternă și fără speranță de Dumnezeu; deci esența iadului este absența lui Dumnezeu!).

Așadar, când bogatul a murit, sufletul său a mers în hades, locul de chin, locul în care merg cei pierduți, iar cerșetorul a mers în locul numit paradis sau sânul lui Avraam.

Deci înțelegem în context că hadesul (locuința morților) și iadul sunt două locuri diferite!

Repet, pentru că este important: Domnul Isus nu spune că bogatul a mers în locul de chin pentru că avea mari bogății, și nici că săracul a mers în sânul lui Avraam pentru că era lipit pământului. Trecând prin poarta morții, statutul lor s-a schimbat, cu siguranță, așa că ei au mers în locurile respective pe baza a ceea ce era în inimile lor, și aceasta vrea Domnul să transmită prin întreaga pildă, și anume: faptul că omul nu poate judeca după aparențe, și că nu omul judecă!

Ne mai sunt descoperite câteva lucruri prin istorisirea aceasta, pe care nu le-am fi știut dacă nu ni le-ar fi descoperit Domnul prin Luca în acest pasaj:

…şi a strigat: „Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba; căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta.” (Luca 16:24)

Acum, bogatul devine cerșetor, iar cerșetorul devine bogat.

„Fiule”, i-a răspuns Avraam, „adu-ţi aminte că, în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune, şi Lazăr şi-a luat pe cele rele; acum aici, el este mângâiat, iar tu eşti chinuit. Pe lângă toate acestea, între noi şi între voi este o prăpastie mare, aşa ca cei ce ar vrea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi să nu poată.” (Luca 16:25–26)

Dacă am reținut că moartea înseamnă separare (a sufletului de trup, în primul rând), așa cum păcătoșii nemântuiți urmează traseul bogatului nemilostiv, credincioșii împărtășesc soarta lui Lazăr din Luca 16; după învierea Domnului Isus din morți, trupurile celor credincioși merg în mormânt și se întorc în țărână, însă sufletele lor merg să fie cu Hristos: „Da, suntem plini de încredere, şi ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă, la Domnul” (2 Cor. 5:8). Cei pierduți, însă, merg și astăzi în locul de chin, adică în hades. Pasajul din Efeseni 4:8-10 ne oferă următoarea imagine: „De aceea este zis: «S-a suit sus, a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor.» Şi acest: «S-a suit» ce înseamnă decât că înainte Se coborâse în părţile mai de jos ale pământului? Cel ce S-a coborât este acelaşi cu Cel ce S-a suit mai presus de toate cerurile ca să umple toate lucrurile.”

Să reținem din Scriptură că locul de chin îi va da înapoi pe cei pierduți pentru judecată înaintea Marelui Tron Alb (vezi Apoc. 20:11-15). Toți cei care se înfățișează la această judecată sunt pierduți și vor fi aruncați în iazul de foc, care este cea de-a doua moarte. Și-apoi vine o zi când chiar hadesul va fi aruncat în iazul de foc și nimeni nu va mai merge acolo (vezi Apoc. 20:14).

Trupul este doar casa fizică în care locuim, iar la moarte ne mutăm din vechile noastre case. Poți face ce vrei cu casa veche, după ce a fost părăsită, însă ceea ce contează cu adevărat este ce se întâmplă cu sufletul, după ce pleacă din trup. Aceasta este întrebarea care contează: Unde îți va merge sufletul? Nu uităm cuvintele retorice ale Mântuitorului: „Ce ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă își pierde sufletul?”

Cerul este un loc real, dragul meu, iar în momentul în care vei muri, fie vei merge acolo să fii cu Hristos, fie vei merge în locul de chin, unde vei fi judecat în cele din urmă și vei fi aruncat în iazul de foc. Dumnezeu nu a făcut iadul, iazul de foc pentru oameni, ci pentru Diavol și îngerii săi (vezi Mat. 25:41). Tu îți alegi destinația finală.

„Între noi şi voi este o prăpastie mare” a spus Domnul. Așadar, trebuie să iei o decizie în timpul vieții tale pământești cu privire la locul în care vrei să mergi după moarte, pentru că atunci nu vei mai avea o a doua șansă.

Bogatul a zis: „Rogu-te, dar, părinte Avraame, să trimiţi pe Lazăr în casa tatălui meu…” (Luca 16:27)

Observați, vă rog, preocuparea bogatului pentru frații săi care erau încă în viață; își dorea ca ei să se pocăiască, să-și schimbe direcția, înainte de a fi prea târziu. Dragul meu, dacă cei pierduți s-ar mai putea întoarce pe pământ, cred că ne-ar predica Evanghelia!

„…căci am cinci fraţi, şi să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin.” Avraam a răspuns: „Au pe Moise şi pe proroci; să asculte de ei.” „Nu, părinte Avraame”, a zis el, „ci dacă se va duce la ei cineva din morţi, se vor pocăi.” Şi Avraam i-a răspuns: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi.” (Luca 16:28–31)

Iată alte câteva adevăruri pe care le deducem din acest text:

- Odată ajuns, după moarte, în locul destinat lui ca urmare a vieții și alegerilor făcute, omul nu devine inconștient!

- Odată ajuns, după moarte, în locul destinat lui ca urmare a vieții și alegerilor făcute, omul nu-și mai poate schimba destinul!

- Odată ajuns, după moarte, în locul destinat lui ca urmare a vieții și alegerilor făcute, omul nu mai poate comunica cu cei în viață!

Omul nu are altă șansă de mântuire decât în viața aceasta, și nu are altă cale spre mântuire decât pocăința și credința!

Unii cred că mulțimi de oameni s-ar pocăi dacă s-ar întoarce cineva din morți să le spună exact cum este acolo... E drept, au fost destui care au trecut prin moarte clinică și se pare că s-au întors liniștiți, bucuroși, copleșiți să constate și să ne transmită că „dincolo” totul e un fel de sat de vacanță, într-o euforie perpetuă și progresivă. Majoritatea acestor „revelații” ne spun că nu trebuie să ne preocupe moartea, care e o tranziție nedureroasă spre o stare mai înaltă, că n-au întâlnit nimic înfricoșător acolo, n-au avut parte de nicio judecată, și că viața e doar o etapă într-un șir progresiv etc.

Dar nu așa ceva ne spune Scriptura! Unii da: ajung într-un loc incredibil de luminos și benefic; dar majoritatea ajung în locul de chin – pe care vrăjmașul, diavolul, îl ascunde minților și inimilor oamenilor, așa cum vrea ca să îngroape și adevărul că nu mai există nicio șansă după moarte! Nimeni nu se poate (și nimic nu poate) izbăvi sufletul, după moartea trupului! Nu există bază biblică pentru eficiența sau puterea rugăciunilor pentru morți!

Sau, altfel spus: rugăciunile sunt puternice pentru morții vii, adică pentru păcătoșii care încă trăiesc biologic – și pentru care S-a întors Cineva din morți, și numele Lui este Isus Hristos. Oamenii însă nu L-au crezut, la fel cum nu i-au crezut nici pe Moise și pe profeți. Dragul meu, El este singura cale spre viața veșnică și spre Dumnezeu! Nu-L respinge, nu-L amâna – ceasul următor nu este al tău, iar după moarte nu vei mai putea face nimic!

Alege astăzi Viața!

...Și să ne reauzim sănătoși data viitoare!