Luca 17:1-37 | Itinerar Biblic | Episodul 229

Convinși că facem în aceste momente cel mai bun lucru cu putință, vă felicităm, la reîntâlnirea noastră – dar nu uităm că accentul nu e pe noi, ci pe Acela care ne valorifică și ne valorizează. Mulțumim așadar lui Dumnezeu pentru identitatea nouă și perspectivele deschise, prin pocăință și credință, și ne întoarcem la Cuvântul Său, din care mai întoarcem o pagină...

Intrăm azi în ultima treime a Evangheliei după Luca, o remarcabilă porțiune biblică, prin aportul de text și problematici pe care le oferă cititorului atent; vrem să credem că suntem așa ceva – deci ne pregătim să fim răsplătiți sufletește și-n următoarele minute!

Privim așadar înainte... dar să nu uităm că uneori ce vedem într-acolo depinde de ce am făcut sau planificat ieri, sau până acum... Dac-ar fi doar să ne aducem aminte la ce-am parcurs data trecută – întâmplarea cu bogatul și săracul (Lazăr) care primesc destinații veșnice în conformitate cu modul în care aleseseră să trăiască pe pământ – putem conchide cu îndreptățire că dacă ne pasă unde ne petrecem veșnicia, trebuie să ne punem problema cât suntem acum aici în viață... Cu alte cuvinte, să-mi pun/să ne punem problema planificării, pentru că viața aceasta se va sfârși – spre deosebire de veșnicie! Deci, „memento mori”! Amintește-ți că vei muri! Și dacă în viața aceasta greșelile de planificare nu sunt neapărat iremediabile, în perspectiva veșniciei sunt fatale! Greșeala de a ignora sau amâna decizia (privind destinația de după moarte, și care se poate lua doar aici, acum!) nu se mai poate corecta! Cine a auzit Cuvântul, voia și planul lui Dumnezeu aici, nu mai poate face nimic în acest sens în viața de apoi! Dumnezeu are ultimul cuvânt în această problemă! Cine nu-L ascultă aici și acum, nu va asculta nici dacă va sta față în față cu un înviat din morți!

E drept, în partea a doua a cap. 16 Domnul Isus a răspuns fariseilor și cărturarilor care-l blamau, ignorau sau înfruntau sistematic – dar, cum a spus în repetate rânduri Mântuitorul: „Cine are urechi de auzit să audă”, sau cum spune Solomon în Prov. 1:5 – „să asculte însă şi înţeleptul, şi îşi va mări ştiinţa, şi cel priceput, şi va căpăta iscusinţă” . Acum, în prima parte a cap. 17, Învățătorul Se întoarce din nou către ucenicii Săi, cărora le pune înainte în câteva minute și cuvinte (în primele 10 versete), câteva teme majore ale vieții creștine: păcatul, iertarea, credința și smerenia (chiar dacă ce urmează pare o compilare de învățături și teme fără prea mare coerență și organicitate)!

Isus a zis ucenicilor Săi: „Este cu neputinţă să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de acela prin care vin! Ar fi mai de folos pentru el să i se lege o piatră de moară de gât şi să fie aruncat în mare, decât să facă pe unul din aceşti micuţi să păcătuiască.” (Luca 17:1–2)

Cuvântul tradus aici „prilej de păcătuire” este gr. skandalon – de unde cuvântul „scandal”, care înseamnă de fapt „capcană, cursă, cauză de cădere, păcat, rătăcire”. Iată un efect posibil al exercitării libertății de decizie și voinței libere a omului – păcatul e inevitabil. Domnul spune aici implicit un lucru foarte aspru. Sincer, eu cred că a vinde substanțe adictive tinerilor este unul din cele mai rele lucruri pe care ele poate face cineva, și cred că pedeapsa pentru o astfel de faptă va fi mai mare decât pentru multe altele. Este un lucru foarte grav să faci pe cineva să păcătuiască, și mai ales pe tineri. Există un lucru care este chiar mai grav decât a merge în iad, și anume să mergi în iad, iar fiul tău ori fiica ta să-ți spună: „Tată, eu sunt aici pentru că te-am urmat pe tine, sau pentru că tu m-ai pus să fac cutare și cutare lucru!” Acesta este cred cel mai rău lucru care i se poate întâmpla cuiva! Iar „micuți” în context poate însemna nu doar copilași, ci și „proaspăt convertiți, tineri/proaspeți în credință” – care pot fi mult mai ușor destabilizați! De aceea, mare atenție la cum ne raportăm/vă raportați la cei imaturi, biologic și/sau spiritual!

„Luaţi seama la voi înşivă! Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l! Şi dacă-i pare rău, iartă-l! Şi, chiar dacă păcătuieşte împotriva ta de şapte ori pe zi, şi de şapte ori pe zi se întoarce la tine şi zice: «Îmi pare rău!», să-l ierţi.” (Luca 17:3–4)

Cu alte cuvinte, ucenicii trebuiau să fie întotdeauna gata să ierte. Domnul nu spune că nu trebuie mustrat cel care greșește; el trebuie ajutat să înțeleagă că a greșit, iar când se pocăiește în mod sincer, el trebuie să primească iertare, chiar dacă repetă apoi greșeala de mai multe ori. Scopul mustrării nu trebuie să fie revanșard, ci dragostea pentru fratele care trebuie readus în părtășie, dar în primul rând: frica și ascultarea de Dumnezeu! Deci, întâi: răbdare și iertare... Apoi:

Apostolii au zis Domnului: „Măreşte-ne credinţa!” Şi Domnul a zis: „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice dudului acestuia: «Dezrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare», şi v-ar asculta.” (Luca 17:5–6)

Nimeni nu poate fi atât de performant în iertare și răbdare prin propriile puteri – sesizând asta, ucenicii cer Domnului ceea ce și ei înțelegeau că este sursa performanței și creșterii în viața creștină: credința! Iar Domnul în context răspunde mutând atenția de pe cantitate pe calitate – nu trebuie neapărat mai multă/sporită credință, cât o credință de calitate care, chiar dacă e infimă, are capacitatea de a face lucruri altfel imposibil de înfăptuit 

Apoi, Domnul Isus este din nou sever aici. Mulți vorbesc despre blândul Isus, însă dacă citim pasaje precum următorul, descoperim că El nu a fost invariabil blând. Domnul a fost blând cu copiii, dar nu și cu cei care îi făceau să păcătuiască!      (Luca 17:7–9):

Cine dintre voi, dacă are un rob care ară sau paşte oile, îi va zice, când vine de la câmp: „Vino îndată şi şezi la masă”? Nu-i va zice mai degrabă: „Găteşte-mi să mănânc, încinge-te şi slujeşte-mi până voi mânca şi voi bea eu; după aceea, vei mânca şi vei bea şi tu”? Va rămâne el îndatorat faţă de robul acela, pentru că robul a făcut ce-i fusese poruncit? Nu cred.

Ilustrația aceasta pare fără legătură cu subiectul credinței, dar nu e așa! Când servitorul își recunoaște locul și statutul, și crede că stăpânul său are toate drepturile asupra lui, ceea ce urmează este ceea ce este normal să se petreacă: oricât ar fi de obosit, urmează logica firească a lucrurilor: îl slujește fără crâcnire pe stăpân! Permiteți-mi să fac o aplicație aici! Există oameni care cred că, dacă se străduiesc să respecte principiile enunțate în Predica de pe Munte și dacă sunt buni cu semenii lor, încercând să-i iubească, Dumnezeu le va spune într-o zi: „Ce om bun ești! Ți-ai câștigat intrarea în cer!” Dar, dragul meu, dacă respecți Cele zece porunci și Predica de pe Munte, ceea ce oricum nu poți, faci doar ceea ce ești dator. Crezi că vei primi în schimb mântuirea? În calitate de creatură, ești dator să faci aceste lucruri, și trebuie să înțelegem că mântuire este un dar – prin urmare, nu poți face nimic ca să-l primești. Împlinirea Cuvântului și poruncilor lui Dumnezeu este o datorie.

Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: „Suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem.” (Luca 17:10)

Ce înseamnă de fapt „rob”? Unul care trebuie (să fie dispus) să poarte povară după povară; să se împace cu gândul că nu i se va mulțumi pentru ce face; să admită că nu-i poate reproșa nimic stăpânului său; să rămână lucid, realist și disponibil să continue cu credincioșie. De fapt, orice-am face nu vom putea niciodată să compensăm/răsplătim pentru ceea ce a făcut Domnul Isus pentru noi la cruce! Chiar dacă am împlinit tot – ceea ce e aproape imposibil! – atitudinea noastră trebuie să fie tot de nimicnicie și dependență de Cel care a făcut din noi ființe noi, cu identitate precisă, strălucită și veșnică!

Amintiți-vă, vă rog, că Domnul Isus se îndrepta către Ierusalim! (Luca 17:11-16)

Isus mergea spre Ierusalim şi a trecut printre Samaria şi Galileea. Pe când intra într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi. Ei au stat departe, şi-au ridicat glasul şi au zis: „Isuse, Învăţătorule, ai milă de noi!” Când i-a văzut Isus, le-a zis: „Duceţi-vă şi arătaţi-vă preoţilor!” Şi pe când se duceau, au fost curăţaţi. Unul din ei, când s-a văzut vindecat, s-a întors, slăvind pe Dumnezeu cu glas tare. S-a aruncat cu faţa la pământ la picioarele lui Isus şi I-a mulţumit. Era samaritean. (Luca 17:11–16)

Cred că pe farisei i-a trecut un fior când au auzit acest lucru: „Iar îi ridică-n slăvi pe păgânii aceștia?!” – se vor fi gândit pioșii adversari ai Domnului.

Isus a luat cuvântul şi a zis: „Oare n-au fost curăţaţi toţi cei zece? Dar ceilalţi nouă unde sunt? Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu?” Apoi i-a zis: „Scoală-te şi pleacă; credinţa ta te-a mântuit.” (Luca 17:17–19)

Cred că o denumire mai bună a acestui pasaj ar fi fost „Samariteanul recunoscător” (dacă am avut un samaritean milostiv, puteam avea și unul recunoscător, datorat aceluiași Luca, nu?!) Domnul Isus vindecase zece leproși, însă doar unul dintre ei, un samaritean, s-a întors să-I mulțumească... iar Domnul a mai făcut ceva pentru el: i-a iertat păcatele. Ceilalți nouă leproși au fost vindecați, dar nu au fost mântuiți... cel mulțumitor și închinător a primit și restaurarea vieții acesteia, și viața veșnică!

Dragul meu, este inima ta răscumpărată – plină de bucurie și recunoștință? Inima creștinului ar trebui să fie plină de mulțumire. De ce mergi duminica la biserică? Mergi ca să te închini lui Dumnezeu și să-I mulțumești pentru tot ce-a făcut El pentru tine? Mulțumirea este parte din închinarea noastră înaintea Lui. Mulțumirea și lauda sunt cam singurele jertfe pe care I le putem noi aduce lui Dumnezeu, astfel încât să umplem de bucurie inima lui de Creator, Răscumpărător și Tată! Cât de frumos, bine și cuvenit este să-I mulțumim! Mai mult, noi trebuie să ne aducem cererile înaintea Lui cu mulțumire anticipată pentru răspunsurile Lui! Trebuie să avem mereu o inimă plină de mulțumire față de Domnul!

Fariseii au întrebat pe Isus când va veni Împărăţia lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: «Uite-o aici!» sau: «Uite-o acolo!» Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” (Luca 17:20–21)

Repet ce am mai spus: merită mereu subliniat aportul substanțial al lui Luca care introduce în NT nu doar pasaje ample de text original, fără echivalent în alte cărți biblice, ci și teme majore ale credinței creștine (sau de reflecție), spre aprofundarea, asimilarea și practicarea lor – cum vedem aici... Mântuitorul Isus vorbește despre faptul că Împărăţia lui Dumnezeu nu poate fi prevăzută sau evidențiată neapărat – nu „izbește privirile.” Cu cine vorbește Domnul aici? El le răspunde fariseilor, care L-au întrebat când va veni Împărăția lui Dumnezeu. Domnul însă nu spune că Împărăția lui Dumnezeu este în inimile acestor farisei nelegiuiți și ostili, ci spune că aceasta se află în mijlocul lor, în persoana Regelui, Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care se afla chiar atunci în mijlocul lor, printre ei, în Israel.

În continuare, Învățătorul Hristos prinde prilejul să adauge lucruri care țin de Împărăția prezentă și viitoare – vorbind despre a doua Sa venire (lucru greu de înțeles, câtă vreme El era printre ei, umil și viu!)

Una din cele mai mari amăgiri din zilele noastre excesiv-umaniste este ideea că omul va deveni mai bun și va face ca și lumea sa să fie mai bună... altfel spus: că se va instaura Împărăția lui Dumnezeu – fără Dumnezeu! Omul crede că va instaura Mileniul, fără Hristos!

Hristos a vorbit adesea despre măreața zi a Împărăției, însă El accentua partea escatologică, schimbarea care va avea loc și reîntoarcerea Sa. Un teolog liberal din trecut, care susținea că Isus a fost învățător moral, a început să studieze cuvintele Domnului Isus Hristos. În urma acestui studiu, el a descoperit (și a scris chiar și o carte despre asta) că Hristos a fost un învățător escatologic, pentru că a vorbit în special despre viitor și despre revenirea Sa pe pământ.

În această secțiune importantă pe care o avem înaintea noastră, Domnul îi avertizează pe ucenicii Săi să nu se lase înșelați cu privire la revenirea Sa!

Revenirea lui Hristos va avea loc în două etape. Prima etapă este ceea ce noi numim „Răpirea Bisericii”, care înseamnă ridicarea la ceruri a adevăraților credincioși (detaliată în 1 Tes. 4:13–18). În acest pasaj, însă, El vorbește despre cea de-a doua fază a revenirii Sale, care constă în întoarcerea Sa pe pământ pentru a-Și instaura Împărăția. Aceasta va avea loc după Răpirea pomenită și după Necazul cel mare care va supune lumea și omenirea la încercări grozave.

Şi a zis ucenicilor: „Vor veni zile când veţi dori să vedeţi una din zilele Fiului omului, şi n-o veţi vedea. Vi se va zice: «Iată-L aici, iată-L acolo!» Să nu vă duceţi, nici să nu-i urmaţi.” (Luca 17:22–23)

Prima dată când a venit Domnul Isus, oamenii nu L-au recunoscut, pentru că ei așteptau un Mesia cuceritor, care să vină și să-i elibereze de sub jugul roman; în schimb, El a venit ca bebeluș și a trăit ca un om de la țară, un simplu tâmplar sau dulgher. Data viitoare când va veni, însă, nu va mai veni într-un loc izolat, ca Betleemul, ci va veni în glorie. Prin urmare, El le spune ucenicilor să nu-i asculte pe cei care vor spune că Domnul este ici și colo... ori pe cei care spun că va veni la o anumită dată. Acesta este un motiv pentru care nu putem afla data la care El va reveni.

Este esențial însă să fim siguri că El va reveni – și să trăim cu speranța și-n așteptarea acestui eveniment de maximă magnitudine.

„Căci, cum iese fulgerul şi luminează de la o margine a cerului până la cealaltă, aşa va fi şi Fiul omului în ziua Sa.” (Luca 17:24)

Când Domnul va veni pe pământ pentru a-Și instaura Împărăția, venirea Lui va fi văzută în mod public, precum fulgerul. Comparați pasajul acesta cu discursul extins din Matei 24.

„Dar mai întâi trebuie să sufere multe şi să fie lepădat de neamul acesta.” (Luca 17:25)

Crucea făcea parte din planul lui Dumnezeu. El a trecut pe la cruce, ca să mă salveze pe mine și pe tine. Domnul Își prezintă programul în mod clar: urma să sufere și să fie respins de poporul Său.

„Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe se va întâmpla la fel şi în zilele Fiului omului…” (Luca 17:26)

Cum a fost în zilele lui Noe? La ce face Domnul referire aici?

„…mâncau, beau, se însurau şi se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie; şi a venit potopul şi i-a prăpădit pe toţi.” (Luca 17:27)

Ce nu este în regulă cu lucrurile acestea? Căsătoria nu este rea, ci este ceva bun. Ce este greșit în a mânca și a bea? Trebuie să mâncăm și să bem ca să trăim, nu? De ce menționează Domnul aceste lucruri aici? Pentru că generația lui Noe trăia ca și cum Dumnezeu nu ar fi existat... când, de fapt, judecata era iminentă! Și astăzi oamenii mănâncă și beau (și nici măcar nu se mai căsătoresc, chiar dacă trăiesc împreună) și nu recunosc că îi așteaptă judecata lui Dumnezeu, undeva în viitor... la momentul despre care nu știm când va sosi...                                                                                                (Luca 17:28–29)

„Ce s-a întâmplat în zilele lui Lot se va întâmpla aidoma: oamenii mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau, zideau; dar, în ziua când a ieşit Lot din Sodoma, a plouat foc şi pucioasă din cer şi i-a pierdut pe toţi.”

Domnul spune încă un lucru foarte important aici. Lot este cu totul diferit de Noe, însă există anumite asemănări între ei. Nimeni din Sodoma nu s-a panicat și nu și-au vândut proprietățile, ca să se mute din oraș... Bursa de valori nu a căzut atunci când Lot a anunțat că urmează judecata. Oamenii pur și simplu nu l-au crezut.

Dumnezeu nu a distrus cetatea, până când Lot nu a ieșit de acolo! Tot așa, Dumnezeu nu va aduce Necazul cel mare pe pământ (care precede venirea lui Hristos pe pământ) până când nu-i va scoate pe ai Săi din lume. Este interesant că Domnul îl dă ca exemplu aici pe Lot, care nu apare în discursul de pe Muntele Măslinilor, din Matei 24. Explicația este că în Matei, Domnul răspunde întrebării lor referitoare la venirea Sa pe pământ pentru a-Și instaura Împărăția. Aici în evanghelia lui Luca, subiectul este abordat mai pe larg... Sodoma, din cauza păcatului ei, se afla pe marginea prăpastiei, iar în momentul în care Lot a ieșit din cetate, judecata a căzut asupra acesteia. Eu cred că Necazul cel mare va începe în momentul în care credincioșii vor fi răpiți de pe pământ.

„Tot aşa va fi şi în ziua când Se va arăta Fiul omului.” (Luca 17:30)

Dumnezeu are un popor în această lume, care se aseamănă cu Lot în mai multe aspecte. Deși ei și-au pus încrederea în Hristos ca Salvator personal, totuși ei încă trăiesc în lume (iar uneori, vai: ca lumea!), însă cei trecuți în Cartea vieții vor fi luați din lume înainte să vină ziua judecății. Astăzi, lumea nu ascultă ce zice biserica; tot ca și în cazul lui Lot, oamenii cred că glumim. Doamne, fă tu să nu fie credincioși care glumesc cu viața lor veșnică, și cu mărturia lor!

„În ziua aceea, cine va fi pe acoperişul casei şi îşi va avea vasele în casă să nu se coboare să le ia; şi cine va fi pe câmp, de asemenea, să nu se mai întoarcă.” (Luca 17:31)

În discursul de pe Muntele Măslinilor din Matei, Domnul Isus numește această perioadă Necazul cel mare.

„Aduceţi-vă aminte de nevasta lui Lot.” (Luca 17:32)

Nevasta lui Lot este un exemplu de persoană care nu L-a crezut pe Dumnezeu. Fiicele și prietenele ei erau în Sodoma, și poate că dădeau o petrecere în după-amiaza aceea. Ea spunea mereu: „Haideți să ne întoarcem!” De ce s-a uitat ea înapoi? Pentru că nu credea că Dumnezeu va distruge cetatea! De aceea Domnul spune aici să ne aducem aminte de nevasta lui Lot. Este foarte important să-L credem pe Dumnezeu.

„Oricine va căuta să-şi scape viaţa o va pierde; şi oricine o va pierde o va găsi.” (Luca 17:33)

Acesta este unul din marile paradoxuri din Scriptură. În acea zi, oamenii vor încerca din răsputeri să-și salveze viața, însă va fi prea târziu. Ei vor trebui să fie gata să-și piardă viața, predând-o lui Hristos, pentru că orice încercare de a-și salva viața în acea zi, nu va avea nicio valoare.

„Vă spun că, în noaptea aceea, doi inşi vor fi în acelaşi pat, unul va fi luat, şi altul va fi lăsat; două femei vor măcina împreună: una va fi luată, şi alta va fi lăsată. Doi bărbaţi vor fi la câmp: unul va fi luat, şi altul va fi lăsat.” (Luca 17:34–36)

Cine a fost luat din lume în zilele lui Noe? Și cine a fost lăsat în lume? Domnul nu vorbește aici despre Răpire. Ca și în discursul de pe Muntele Măslinilor din Matei 24:37-41, Domnul se referă aici la luarea celor răi pentru judecată și lăsarea pe pământ a celor ce vor intra în Împărăția de o mie de ani. Observați, vă rog, și că Hristos sugerează aici faptul că pământul este rotund: unul va fi în pat, iar altul va fi la câmp; cu alte cuvinte, pe o parte a pământului va fi noapte, iar pe cealaltă parte va fi zi.

Ucenicii L-au întrebat: „Unde, Doamne?” Iar El a răspuns: „Unde va fi trupul acolo se vor strânge vulturii.” (Luca 17:37)

Comparați acest verset cu Apocalipsa 19:17. Aceasta este ceea ce numim noi Bătălia de la Armaghedon, care este, de fapt, războiul de la Armaghedon și care se va încheia atunci când va veni Hristos să-Și instaureze Împărăția pe pământ.

Dragi ascultători, la final de ediție vă las acest gând: finalul e aproape! Ești gata?