Luca 18:1-17 | Itinerar Biblic | Episodul 230

Stimați ascultători, „a înainta” în orice Evanghelie înseamnă a ne apropia de deznodământul cunoscut ale patimilor și răstignirii, dar și al Învierii și Înălțării Mântuitorului – care este figura centrală nu doar a Evangheliei sau a NT, ci a întregii Scripturi. Parcurgerea Cuvântului lui Dumnezeu, la rând și în duhul reflecției, ne amintește că El este și Cuvântul întrupat, care a locuit o vreme printre noi, ca noi – dar fără păcat! – ca să ni-L arate și apropie pe Dumnezeu, să ne ridice spre El, să ni Se ofere ca Viață, Adevăr și Cale!

Tot înspre desăvârșitul nostru Învățător și Mântuitor ne întoarcem și-n cap. 18 ale Evangheliei după Luca – un capitol la fel de dens ca precedentele, cu învățături și acțiuni memorabile ale Domnului Isus, care-I atestă unicitatea și descendența, puterea și înțelepciunea. Mă rog ca Duhul Sfânt să ne lumineze și să ni-L apropie... și să ne îmbibe – prin împărtășirea cuvintelor și lucrărilor hristice – de mireasma veșniciei!

Eu cred că Domnul Isus a fost Dumnezeu întrupat. Și mai cred că faptul că era Om, nu-L făcea mai puțin Dumnezeu... iar faptul că era Dumnezeu nu Îl făcea mai mult Om. El a fost un Om perfect (singurul desăvârșit din toată istoria umanității!), dar un Om adevărat. Sincer, dacă ai fi fost acolo, în vremea Lui, cred că ți-ar fi plăcut să stai în preajma Lui. Ar fi fost un adevărat privilegiu să stai lângă El și să-L auzi râzând. Mie nu-mi plac picturile care Îl reprezintă pe Domnul Isus, pentru că pictorii nu L-au înfățișat niciodată râzând, iar eu cred că El și zâmbea, și râdea... Domnul nostru a fost atât de uman și cred că ne-am fi simțit foarte bine în prezența Lui. Ne place să fim în preajma unui anumit tip de oameni. Eu știu, de pildă, câțiva predicatori, a căror companie îmi face o deosebită plăcere, pentru că mă provoacă din punct de vedere intelectual, însă spun și cele mai amuzante glume din câte-am auzit vreodată. Și cred că și Domnul Isus se pricepea să facă asta. Ajungem acum la un incident care cred că i-a făcut pe mulți să zâmbească.

Isus le-a spus o pildă, ca să le arate că trebuie să se roage necurmat şi să nu se lase. (Luca 18:1)

Domnul încheiase capitolul 17 cu un discurs despre zilele din urmă și despre revenirea Sa. Acolo, El compară zilele din urmă cu zilele lui Noe, avertizând că acestea vor fi zile grele, deloc favorabile credinței. Acum, însă, Domnul vorbește despre viața de credință, în vremuri lipsite de credință, acest pasaj fiind astfel foarte relevant și pentru vremea noastră. Așa cum a spus Domnul, noi trăim în vremuri în care inimile oamenilor sunt cuprinse de teamă. În această primă pildă, avem un text despre rugăciune, foarte potrivit pentru zilele noastre. Observați, vă rog, că textul spune că „Isus le-a spus o pildă, ca să le arate…”, cu alte cuvinte, cu scopul acesta, ca oamenii să învețe cum să se roage necurmat şi să nu se lase.

Domnul oferă aici două variante oricărui om care trăiește în vremuri dificile (ca alr noastre)... și fiecare din noi va trebui s-o alegem pe una sau pe cealaltă. Așadar, va trebui să te hotărăști ce alegi! În vremuri grele, oamenii fie se vor ruga, fie vor renunța la rugăciune; prin urmare, vor fi sau vremuri de frică, sau vremuri de credință.

În timpul celui de-al doilea război mondial, când orașul Londra era bombardat cu intensitate, a fost afișat un mesaj în fața unei biserici, care spunea: „Dacă-ți tremură genunchii, îngenunchează!” Aceasta este, de fapt, o reafirmare a cuvintelor Domnului Isus: „să se roage necurmat şi să nu se lase.”

Aceeași idee apare și la apostolul Pavel, care spune: „Rugați-vă neîncetat” (1 Tes. 5:17). Sigur, aceasta nu înseamnă să fii nelipsit de la nopțile de rugăciune. Rugăciunea este o atitudine a vieții; este mai degrabă o atitudine a vieții, decât o mișcare a buzelor. Amintiți-vă că Pavel le spune romanilor că „Însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite” (Rom. 8:26). Cu alte cuvinte, suspinele nu pot fi exprimate prin cuvintele noastre. De multe ori nu găsim cuvinte să ne rugăm, însă, cu toate acestea, ne rugăm. Întreaga viață (din spatele și de dincolo de cuvintele rostite) este ceea ce face ca rugăciunea să aibă valoare și eficiență.

Am cunoscut un predicator care avea un fel de a vorbi mai neobișnuit. Și l-am auzit spunând odată ceva care mi-a rămas în cap și-n inimă; i-auziți: „Când un om se roagă pentru o recoltă bună, Dumnezeu Se așteaptă ca el să spună amin cu sapa în mână.” Altfel spus, nu poți să stai mereu pe genunchi, rugându-te pentru lanurile tale, pentru că acesta este un nonsens pios. Însă, a te ruga pentru o bună recoltă și a merge apoi la lucru, acesta este exact lucrul la care Se referă Domnul când vorbește despre zilele când inimile oamenilor vor fi cuprinse de teamă. „Trebuie să se roage necurmat şi să nu se lase.” Rugaţi-vă şi nu vă lăsaţi descurajaţi! Rugați-vă și faceți-vă partea!

          Pentru a întări cele spune Domnul oferă şi o pildă. Probabil că judecătorul din pilda spusă de Domnul Isus era o persoană cunoscută în vremea aceea şi întregul auditoriu ştia despre cine vorbeşte Isus. Iată cum începe această pildă:

El le-a zis: „Într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea, şi de oameni nu se ruşina. În cetatea aceea era şi o văduvă care venea des la el şi-i zicea: «Fă-mi dreptate în cearta cu pârâşul meu.»” (Luca 18:2–3)

În cetatea aceea era un judecător care era un om necredincios; era probabil genul de politician fără scrupule, șmecher, rece și calculat. El nu acționa decât urmărindu-și propriul interes, după cum vom vedea. Tot ce făcea trebuia să slujească scopului său de propășire și satisfacere a propriilor ambiții. Judecătorul acesta nu se temea de Dumnezeu, cred că nici măcar nu gândea la El. Iar din moment ce nu se temea de Dumnezeu, nu avea respect nici pentru oameni, cu atât mai puțin pentru văduva aceasta.

Probabil că femeia fusese dată afară din căsuța ei. Dreptul de răscumpărare fusese stins, iar ea fusese nedreptățită... Deci se gândește să meargă în audiență la acest judecător de seamă... Secretara îi spune: „Judecătorul este foarte ocupat. Ați putea să-mi spuneți mie care este problema dvs.”

Așa că văduva îi povestește: „Sunt o văduvă săracă. Locuiesc la marginea orașului și sunt în pericol să-mi pierd casa. Este o nedreptate și vreau să apelez la judecător.”

Secretara intră în biroul judecătorului și îi spune: „Este o văduvă care așteaptă afară…”

„Bine, las-o să intre, scap de ea în trei minute... știu ce am de făcut!”

Văduva intră în birou. El o ascultă timp de trei minute, iar apoi spune: „Îmi pare rău, dar asta nu ține de mine. Mi-ar plăcea să vă pot ajuta, dar nu pot face nimic în acest caz. Vă doresc o zi bună!”

A doua zi când vine judecătorul la birou, văduva era deja acolo. Intră grăbit în birou, își cheamă secretara și o întreabă:

„De ce s-a întors văduva?”

„Spune că vrea să vorbească cu dvs.”

„Du-te și spune-i că sunt ocupat până la prânz.”

„I-am spus deja, însă mi-a spus că și-a luat pachețel cu mâncare la ea și că va aștepta oricât este nevoie!”

Așa că văduva a așteptat acolo toată ziua... și tot n-a reușit să vorbească cu judecătorul. El a crezut că scăpase de ea, dar ziua următoare, când a venit la birou, văduva era din nou acolo! Văduva a mers și a așteptat acolo timp de câteva zile și, în cele din urmă, judecătorul  zice: „Trebuie să fac ceva; n-o putem ține tot așa...”

Observați, vă rog, că Domnul ne spune ce „şi-a zis” judecătorul în sinea lui:

Multă vreme n-a voit să-i facă dreptate. Dar, în urmă, şi-a zis: „Măcar că de Dumnezeu nu mă tem, şi de oameni nu mă ruşinez, totuşi, pentru că văduva aceasta mă tot necăjeşte, îi voi face dreptate, ca să nu tot vină să-mi bată capul.” (Luca 18:4–5)

Dacă am traduce literal ce a spus judecătorul, ar suna cam așa: „Trebuie să fac ceva în cazul acesta, că altfel mă fac de râs!”

Judecătorul acesta avea o vie viață interioară – vorbea mult cu sine! Nu știu dacă s-o fi gândit că văduva l-a putea agresa, nu ni se spune că aceasta l-ar fi amenințat! Însă faptul că o văduvă aștepta mereu la biroul judecătorului, nu era un lucru bun. El ajunsese în slujba respectivă, spunând că vrea să-i ajute pe cei săraci sau nedreptățiți (deși el se gândea, de fapt, doar cum să-i fie lui bine!) „Cred că e mai înțelept să judec bine cazul acesta, ca nu cumva să-mi distrug reputația... sau să mă trezesc Doamne ferește cu un ochi învinețit!” Așa că-i spune secretarei: „Invit-o înăuntru!” Și, de această dată, judecătorul îi spune văduvei: „O să-ți fac dreptate!”

Aceasta este pilda.

Domnul a adăugat: „Auziţi ce zice judecătorul nedrept? Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui care strigă zi şi noapte către El, măcar că zăboveşte faţă de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând. Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?” (Luca 18:6–8)

Am auzit pe mulți spunând că această pildă vorbește despre valoarea rugăciunii insistente; deși nu-mi place să-i contrazic pe cei mai mari decât mine, trebuie să spun că părerea mea este că aici nu este vorba în primul rând despre rugăciunea insistentă sau stăruitoare, ca și cum Dumnezeu te va asculta dacă insiști suficient... Aceasta este o pildă prin contrast, și nu prin comparație.

Pildele (sau parabolele) sunt niște istorisiri spuse pentru a ilustra niște adevăruri. Termenul “parabolă” vine din două cuvinte greceşti: para, care înseamnă “lângă” şi ballo este verbul care înseamnă “a arunca”. O parabolă înseamnă ceva ce este aruncat lângă altceva pentru a spune ceva în plus și a înțelege mai bine despre acest altceva; de exemplu, o riglă, o ruletă sau un metru de lemn pus vertical lângă o masă este o parabolă pentru masa aceea – ne spune ceva despre dimensiunile acelei mese. Parabola a fost modul ales de Domnul Isus pentru a ne ilustra adevărul divin, și au existat două moduri în care Domnul a folosit pilda: prin comparație și prin contrast.

Astfel, Domnul Isus spune aici: „Când vii înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, îți imaginezi că El este un judecător nedrept? Când vii înaintea Lui în rugăciune, crezi că El este un politician ieftin? Crezi că Domnul face anumite lucruri din motive politice? Dacă așa crezi, dragul meu, te înșeli! Dumnezeu nu este un judecător nedrept!”

Dacă judecătorul nedrept din pilda noastră i-a făcut dreptate văduvei, pentru că ea nu a renunțat să-și caute dreptatea, atunci tu de ce te simți descurajat, venind înaintea lui Dumnezeu, care nu este un judecător nedrept și care vrea să-ți asculte rugăciunea și să-ți răspundă? De ce sunt astăzi copiii lui Dumnezeu atât de descurajați în viața lor de rugăciune? Nu știi, dragul meu, că El NU este un judecător nedrept? Nu trebuie să-L tragi de mânecă și să-L implori. Dumnezeu vrea să-ți răspundă! Dacă am avea această atitudine, viața noastră de rugăciune ar fi cu totul altfel și am putea veni în prezența Lui, știind că El vrea să ne asculte. Noi ne purtăm însă adesea de parcă El ar fi un judecător nedrept, iar noi trebuie să ne ținem de capul Lui, pentru că altfel El nici măcar nu ne va auzi! Dumnezeu NU este un judecător nedrept! De aceea, ai credință și roagă-te, stăruie în rugăciune cu credință – pt că tocmai credința este criteriul de departajare la revenirea Fiului omului!  

În continuare, Domnul spune încă o pildă despre rugăciune, pentru a puncta că (lângă credință) smerenia este un alt ingredient fundamental pentru rugăciunea ascultată:

A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi dispreţuiau pe ceilalţi. „Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu, şi altul vameş…” (Luca 18:9–10)

Cu toții cunoaștem pilda aceasta – care este în sine o satiră tăioasă! Domnul, însă, nu a intenționat să-i jignească pe farisei prin această satiră, ci a vrut să-i ajute. El a început să povestească cum doi oameni, un fariseu și un vameș, au mers la Templu să se roage. Și, oricât am căuta, n-am putea găsi doi oameni mai diferiți decât aceștia. Fariseul făcea parte din elita religioasă, pe când vameșul se afla în cea mai de jos categorie. Pilda aceasta nu este despre vameși și păcătoși, pentru că vameșii se aflau exact în acea categorie a păcătoșilor. Fariseul, însă, se afla la cel mai înalt nivel, despre care se credea că este cel mai acceptabil înaintea lui Dumnezeu. Așadar, el este un obișnuit al rugăciunii la Templu; el își aduce jertfa cuvenită... și în timp ce stă în picioare și se roagă, preotul se află în Locul Sfânt, punând tămâie pe altar. Fariseul a îndeplinit tot ce era de îndeplinit.

„Fariseul stătea în picioare şi a început să se roage în sine astfel: «Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari... sau chiar ca vameşul acesta.»” (Luca 18:11)

Este destul de urât să-ți începi așa rugăciunea! Și, totuși, mulți dintre noi facem așa! Poate te gândești: „Eu nu mă rog așa!” Ba da, și tu te rogi așa! Aud adesea astfel de rugăciuni, sigur, cu alte cuvinte; noi ne-am învățat s-o spunem mai frumos și sună cam așa: „Doamne, Îți mulțumesc că pot să-ți dau din timpul meu și că pot să te slujesc!” Adesea aud astfel de rugăciuni. Ce cadou frumos Îi facem noi Domnului! Dragul meu, dacă ne rugăm așa, nu ajungem nicăieri, pentru că Dumnezeu nu are nevoie de-o astfel de slujire de-a noastră! În rugăciune nu ne comparăm și nu ne lăudăm, dragii mei!

Fariseul spune: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni!”, iar apoi începe să spună cum nu este el. „Nu sunt hrăpăreţ”, pentru că, în mod evident, era cineva prin preajmă care era hrăpăreț. „Nu sunt nedrept, nici preacurvar.” Și apoi se uită la vameșul de afară și spune: „Și, crede-mă, Doamne, nu sunt ca vameșul acela. Eu nu sunt ca păcătosul acela.” Apoi, începe să-I spună (lui Dumnezeu!) ce face el:

„«Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.»” (Luca 18:12)

Ce tip grozav! Nu-i așa că ne-ar plăcea să fie membru în bisericile noastre?

Domnul Isus spune că fariseul „a început să se roage în sine astfel”; cu alte cuvinte, avea un monolog de tip hamletian. Știți că Hamlet se duce deoparte și vorbește singur, însă, apropo, Hamlet era „dus”; el reprezenta un caz de pacient cu probleme psihice. Hamlet se întreabă: „A fi sau a nu fi? Aceasta-i întrebarea!” Tot așa și fariseul nostru, stă acolo și vorbește cu el însuși, crezând că vorbește cu Dumnezeu. Rugăciunea lui, însă, n-a trecut de grinzile templului. El n-a făcut decât să-și țină un discurs de încurajare; s-a bătut pe spate și a ieșit afară mândru ca un păun. Dumnezeu, însă, nici nu i-a luat în seamă rugăciunea!

Iar vameșul... ce pungaș! Era un om păcătos, chiar foarte păcătos. El și-a trădat poporul atunci când a devenit vameș. Și-a renegat poporul atunci când a ales să adune taxele. Iar când îți renegi poporul, ca evreu, îți renegi și religia. Practic, el I-a întors spatele lui Dumnezeu; și-a ales un drum cu sens unic, nemaiputând să se întoarcă la El. De ce a făcut asta? Pentru că era un lucru profitabil. Vameșul și-a zis: „Voi face bani, dacă aleg drumul acesta.” Și a ajuns bogat, însă bogăția nu i-a adus împlinire. Citiți, vă rog, și istoria lui Levi și a lui Zacheu, din Luca 19, și veți vedea că inima unui vameș era goală. Și acest vameș amărât, în nefericirea și disperarea sa, știind că nu are acces la capacul ispășirii din templu, strigă către Dumnezeu.                                                                (Luca 18:13)

„Vameşul stătea departe şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept şi zicea: «Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!»”

„Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” nu exprimă suficient pentru noi. Permiteți-mi să reformulez, pe baza cuvintelor vameșului. El nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept şi zicea: „Doamne, sunt un biet vameș! Eu nu am acces la capacul ispășirii din Sfânta Sfintelor. Doamne, ai putea să faci un capac al ispășirii pentru mine? Căci vreau să vin!”

„Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă va fi smerit; şi oricine se smereşte va fi înălţat.” (Luca 18:14)

Ați reținut ce spune Domnul Isus? Că tocmai acest om a fost ascultat. Știți de ce? Pentru că Domnul Isus, chiar atunci și acolo, se afla pe drumul către cruce, ca să facă un „capac al ispășirii” pentru el. Ioan spune: „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.” (1 Ioan 2:2). Ispăşire se referă la „capacul ispășirii” sau „tronul îndurării”. Hristos este capacul ispășirii pentru păcatele noastre, și nu doar pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.

Rugăciunea vameșului a fost ascultată. Noi, astăzi, nu trebuie să-L rugăm pe Dumnezeu să fie îndurător, pentru că El este. Mulți spun: „Trebuie să implorăm mila Sa!” Dragul meu, ce vrei să mai facă? El Și-a dat singurul Fiu să moară pentru tine și îi spune celui mai rău păcătos: „Vino! Există un capac al ispăşirii pentru tine!”

Trebuie să știți că și eu a trebuit să merg la acel capac al ispășirii. Și dacă tu ești copilul lui Dumnezeu, înseamnă că și tu ai venit la capacul ispășirii, unde El a murit, acolo, pe cruce pentru păcatele tale și ale mele. Pedeapsa a fost plătită. Dumnezeul cel sfânt Își poate întinde brațele către tine. Tu nu mai trebuie să-L implori și nu trebuie să-I promiți nimic, pentru că El îți cunoaște slăbiciunile; nu trebuie să intri undeva sau să fii cineva. Poți să fii ca acel biet vameș! Poți să vii și să-ți pui credința în El, și El te va salva! Dumnezeu este îndurător! Vino la El, vino lângă El! Și nu vei fi respins, indiferent de vârstă ori statut!

El n-a respins nici măcar copilașii, ci mai degrabă i-a dat de exemplu... Micuții nu doar că nu-L ocoleau pe Domnul, ci chiar le plăcea să stea pe lângă Isus... și Lui cu ei!

I-au adus şi nişte copilaşi, ca să Se atingă de ei. Dar ucenicii, când au văzut lucrul acesta, au certat pe aceia care-i aduceau. (Luca 18:15)

Ucenicii au spus: „Nu-i aduceți pe copii la Domnul! Nu-L deranjați!”

Isus a chemat la Sine pe copilaşi şi a zis: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu-i opriţi; căci Împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca ei…” (Luca 18:16)

Ucenicii considerau că acei micuți nu erau prea importanți, erau gălăgioși și-L deturnau pe Domnul de la treburi importante... însă Domnul Isus gândea altfel cu privire la ei. Pe El nu-L deranjau copilașii.

„Adevărat vă spun că oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu niciun chip nu va intra în ea.” (Luca 18:17)

Copiii veneau la El în mod normal și natural, iar Domnul nu voia ca adulții să-i împiedice să vină la El. Doamne, ai milă de toți adulții care îi împiedică pe copii să vină la Tine! Domnul spusese mai devreme ceva pe această temă: „Ar fi mai de folos pentru el să i se lege o piatră de moară de gât şi să fie aruncat în mare, decât să facă pe unul din aceşti micuţi să păcătuiască” (Luca 17:2). Nu uita că micuții te urmează! Ei au încredere deplină în tine și vor face orice le spui să facă. Dumnezeu să aibă milă de tine dacă nu-i aduci pe copilașii tăi la El! Copiii, în mod natural, vin la El.

Poate că cineva va spune: „Dar copiii au o natură căzută.” Așa este. Însă acel micuț nu a ajuns încă la vârsta responsabilității și singura decizie pe care o poate lua este cea pe care este îndemnat s-o ia. Așa este un copil mic. Sigur, copilul va crește și va avea propria voință și atunci apar cu adevărat problemele! Însă, asigură-te că vine la Hristos, cât încă este lut maleabil! Domnul să facă din noi și din copiii noștri vase de preț!