Luca 19:1-28 | Itinerar Biblic | Episodul 232

Dragi prieteni, Cuvântul lui Dumnezeu ne atrage și ne ține aproape – de el și unii de alții... Și e normal să prețuim ce ne adună și ne unește, nu? Mai cu seamă că nu e vorba de o carte de ficțiune, ci de cea mai puternică și transformatoare experiență de viață, transpusă literar: Evanghelia, vestea bună că umanitatea are șanse să primească nu ceea ce merită, ci ceea ce visează – dacă renunță la trufie!

 Suntem în varianta semnată de Luca a Evangheliei, mai precis în ultimul ei pătrar... deci se apropie inevitabilul deznodământ... care – în cazul biografiei lui Isus Hristos – cred că majoritatea știți care este... Vă reamintesc: suntem alături de ucenici, împreună cu Domnul Isus Hristos, care se afla pe drum spre Ierusalim, unde va muri răstignit pe o cruce.

Dacă am tot menționat până acum aportul personal substanțial al lui Luca la canonul NT-ar (prin cele două solide secțiuni scrise de el: Evanghelia și Faptele apostolilor), e inevitabilă consecința și repetiția că atâta text original și proaspăt se materializează în evenimentele redate, în temele majore subliniate, dar și-n personaje puternic conturate, care ies în evidență pe fundalul umanității de mare varietate din secolul I de creștinism – și vom avea imediat înaintea noastră un asemenea exemplar.

Mai precis, un personaj unic și-o pildă cu semnificații f. importante ne stau azi înainte.

Isus a intrat în Ierihon şi trecea prin cetate. (Luca 19:1)

Luca ne spune că Isus trecuse prin Samaria, iar când a plecat de acolo, S-a îndreptat către Ierusalim. S-ar părea că Domnul Se abate de la drumul principal... dar așa o fi oare? El merge la Ierihon, pentru că este un păcătos acolo! De fapt, sunt mai mulți păcătoși în Ierihon (dar unde e doar unul?!), iar Domnul merge după ei. Dacă nu observăm mișcarea din acest pasaj, atunci riscăm să pierdem și mesajul.

Ierihon era cetatea pe care, la intrarea poporului în Canaan, Dumnezeu o dăduse în mâinile lui Iosua, care pronunțase un blestem asupra celui care va reconstrui cetatea. Iar cel care a reconstruit-o, pe vremea lui Ahab, a experimentat din plin acel blestem. În vremea Domnului Isus, cetatea Ierihon era ca un fel de loc de distracție, un Las Vegas al acelor vremuri. Mulți își petreceau vacanțele acolo, și aici locuiau cu predilecție vameșii. Vameșii erau cei care adunau banii (taxele și impozitele, biserile) și de aceea erau disprețuiți de oameni.

Ni se spune că Isus „a intrat în Ierihon şi trecea prin cetate”. El a intrat și în lumea aceasta și a trecut prin ea. El nu a venit pe pământ ca să stea, ci ca să moară. Fiecare dintre noi ne-am născut și deci am venit pe pământ ca să trăim, și probabil că ne-ar plăcea să trăim o viață lungă... însă singurul scop al venirii lui Isus pe acest pământ a fost să moară pentru păcatele lumii. Deci a venit să moară, dar pentru ca prin moartea Sa mulți oameni să poată fi salvați, eliberați, mântuiți. Această mișcare importantă este oglindită în faptul că El a intrat în Ierihon şi trecea prin cetate – sper să rețineți, vă rog, lucrul acesta!

Şi un om bogat, numit Zacheu, mai marele vameşilor… (Luca 19:2)

Acesta este personajul memorabil la care făceam referire mai devreme, și despre care doar Luca vorbește. Îmi place să văd o progresie în multe din temele Evangheliei – aici, dacă-mi permiteți, începe să se dezvolte și să se particularizeze concluzia hristică a epsiodului cu tânărul fruntaș bogat, care voia să știe ce are de făcut ca să fie mântuit... și despre care Domnul Isus concluzionase că la Dumnezeu este cu putință ceea ce oamenilor li se pare imposibil! (Luca 18:27) Zacheu semăna până-ntr-un punct cu acel fruntaș – dar spre deosebire de acesta, el nu va lăsa bogățiile să-L țină departe de Dumnezeu și de mântuire! Deci, deși era bogat, Zacheu se va smeri și va intra în Împărăția și-n poporul Domnului, fiind dacă vreți excepția care confirmă regula hristică că tare anevoie accede în Împărăția lui Dumnezeu cel ce are avuții! Dar bogații nu au automat interzis la mântuire, pentru că bogățiile în sine nu sunt rele, vin tot de la Dumnezeu, nu?!

Câteva lucruri sunt menționate în acest verset cu privire la Zacheu. Duhul Domnului are capacitatea de a ne spune tot ce trebuie să știm despre o persoană printr-o singură mișcare de peniță. Primul lucru pe care îl aflăm despre acest om este că îl cheamă Zacheu. Când am aflat că numele lui înseamnă „pur”, am început să râd, iar soția mea a venit în birou să mă întrebe ce era atât de amuzant. Imaginați-vă un vameș pur, curat! El primise acest nume când s-a născut, când mama și tatăl său au privit la el și s-au gândit că este cea mai prețioasă ființă din lume. Când a crescut, însă, cred că oamenii se distrau în Ierihon atunci când îl strigau. Spunea, probabil: „Bună ziua, Pur!” Ce nume... pentru un vameș!

Iar Zacheu era șef printre vameși. Părinții lui nu și-au imaginat niciodată că el va ajunge așa ceva. Cred că va fi fost un moment greu și întunecat al vieții sale, în care Zacheu a trebuit să se decidă dacă se va vinde Romei, sau nu. Ca vameș, el trebuia să plătească Romei o anumită sumă pentru un anumit teritoriu, în care el trebuia să adune taxele de la cetățeni. Apoi, bineînțeles, el aduna mai mulți bani decât trebuia să dea Romei, și astfel se îmbogățea. Așadar, Zacheu era liderul vameșilor. El renunțase la religia lui și nu mai avea acces în templu. De ce nu, poate că el era vameșul care stătea afară și se bătea în piept, spunând: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” (Luca 18:13). Și Zacheu avea nevoie de un capac al ispășirii la care să vină, ca biet păcătos. El voia să se întoarcă la Dumnezeu.

Zacheu era un om bogat; el își făcea temeinic meseria, fără scrupule sau ezitări... Dacă mergea să ceară taxele de la o văduvă care nu putea plăti, o scotea din casă. Dacă un om nu avea suficienți bani pentru taxe, el îi lua un zălog uriaș. Astfel, îi jefuise pe mulți oameni. Însă, cu toate că luase decizia de a deveni vameș, el aflat după o vreme că nicio bogăție din lumea asta nu-i putea satisface nevoia inimii. Își dorea să o poată lua de la început, însă o luase pe acest drum cu sens unic, și nu știa cum ar mai putea ajunge acum la capacul ispășirii. El avea nevoie de milă, dar cine să i-o dea? Oamenii aveau mai degrabă silă și ură pentru el – compatriotul lor vândut și neîndurător!

Ei bine, Domnul Isus cunoștea nevoia acestui om, așa că de aceea alege să Se abată din drum și să treacă prin Ierihon – ca să-l ajute! Domnul a vrut să-l ia pe Zacheu cu El; nu la Ierusalim, ci la cruce, pentru a-i oferi salvare.

…căuta să vadă care este Isus; dar nu putea din pricina norodului, căci era mic de statură. (Luca 19:3)

Un prieten de-al meu, profesor de seminar, avea o mare nedumerire, nereușind să înțeleagă dacă în Ierihon a fost vindecat un orb sau doi. (Pentru că Matei vorbește despre doi orbi care au fost vindecați în Ierihon, pe când Luca vorbește despre unul singur.) Eu i-am spus într-o zi în glumă că, de fapt, erau doi orbi și că puteam să-i demonstrez din Scriptură lucrul acesta. Cel de-al doilea orb era Zacheu, pentru că Biblia spune el „căuta să vadă… dar nu putea din pricina norodului”.

Deci, un alt lucru pe care îl aflăm despre Zacheu este că era un om scund; el avea ochi, doar că erau prea aproape de pământ! :) – așa că a făcut... ceea ce făceam și eu în fiecare an, în copilăria mea, de Anul Nou, când era o paradă în orașul nostru: mă urcam pe o scară și mă uitam pe deasupra oamenilor; Zacheu n-a găsit o scară, dar la repezeală a ales să se suie-ntr-un pom de pe marginea drumului pe care venea Domnul...

A alergat înainte şi s-a suit într-un dud ca să-L vadă; pentru că pe drumul acela avea să treacă. (Luca 19:4)

În originalul grecesc, pomul acesta este un sicomor, sau smochin sălbatic, despre care se spune că poate constitui – prin crengile puternice și frunzișul bogat – un bun punct de observație. Când am fost în Ierihon, m-am uitat îndeaproape la un astfel de pom, și am văzut că are o scoarță netedă și că tulpina este destul de lungă până la prima creangă. Așadar, nu este un copac în care să te poți cățăra ușor. Zacheu trebuie să fi transpirat din greu, dar a reușit în cele din urmă... și parcă-l văd cum s-a așezat acolo, pe o creangă, printre frunze... așteptând răbdător...

Iar Mântuitorul n-a întârziat să apară desigur (pentru că El știa unde este Zacheu, doar venise în Ierihon tocmai pentru el!)

Isus, când a ajuns la locul acela, Şi-a ridicat ochii în sus şi i-a zis: „Zachee, dă-te jos degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta.” (Luca 19:5)

Când Domnul s-a uitat în pomul acela și l-a văzut pe Zacheu, cred că va fi zâmbit. E-adevărat că textul nu spune asta, însă este greu să citești pasajul acesta fără să observi umorul pe care îl conține. Un oficial simandicos cocoțat într-un copac, nu e o imagine de fiecare zi! Domnul S-a uitat țintă la el, și i-a transmis ce lui Zacheu nici prin gând nu-i trecea că-i va fi dat să audă: „Omule, apreciez că ai depus atâta efort ca să urci acolo, pentru că ai vrut să mă vezi... Acum, însă, coboară îndată!” Dar bietul om se chinuise din greu să urce și să se pitească în copacul acela! În fine... coborârea se pare că nu i-a luat prea mult, pentru că întotdeauna pare mai ușor să cobori decât să urci. Mai cu seamă că Domnul Isus îi mai spusese ceva și mai important: „Astăzi trebuie să rămân în casa ta!” Domnul nu s-a oprit la casa primarului și nici la casa unui fariseu sau a vreunei alte persoane importante. El a mers acasă la acest vameș!

Zacheu s-a dat jos în grabă şi L-a primit cu bucurie. Când au văzut lucrul acesta, toţi cârteau şi ziceau: „A intrat să găzduiască la un om păcătos!” (Luca 19:6–7)

Zacheu era cel care se distra acum. Pentru el, aceasta era o ocazie fericită, însă „toți” cârteau. Cine erau acești „toți”? Mulțimea de oameni care bârfeau, spunând: „Îți dai seama că merge la masă în casa păcătosului ăla de Zacheu?!”

Și a mai trecut ceva timp... nu ni se spune cât. Isus a stat la masă cu Zacheu, dar nu ni se spune că a rămas acolo peste noapte. S-a închis ușa, iar mulțimea se învârtea în jurul casei, bârfind, însă nimeni nu știa ce se petrecea înăuntru. Într-un târziu, s-a deschis ușa și a apărut... Zacheu!

Dar Zacheu a stat înaintea Domnului şi I-a zis: „Iată, Doamne, jumătate din avuţia mea o dau săracilor; şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit.” (Luca 19:8)

Era Zacheu, dar nu mai era el! Ceva se întâmplase cu omul acesta! El recunoaște că obișnuise să-i jefuiască pe săraci, se pocăiește și promite să dea jumătate din averea sa săracilor, și să dea de patru ori înapoi ceea ce luase pe nedrept. El acționează acum potrivit Legii mozaice (vezi Exod 22). Ceva serios se întâmplase cu Zacheu – el era acum un om nou!

Biblia nu relatează în detaliu conversația dintre Zacheu și Domnul Isus; probabil că Duhul Sfânt a avut un motiv pentru care nu ne-a transmis ce s-a întâmplat acolo. Totuși, știm că atunci când Domnul Isus vorbea cu oamenii, le vorbea de obicei despre două lucruri, și anume: nevoia omului, și puterea lui Dumnezeu de a împlini acea nevoie. Domnul nu a trebuit să-i spună lui Zacheu că este păcătos, pentru că atât el, cât și toți ceilalți știau asta. Domnul i-a spus că există o soluție pentru păcatele lui. I-a spus: „Eu merg la Ierusalim să mor pe cruce... ca să existe un capac al ispășirii și pentru tine, Zacheu!”

Isus i-a zis: „Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci şi el este fiul lui Avraam…” (Luca 19:9)

Domnul nu-i spune lui Zacheu, ca altora: „Credința ta te-a mântuit!” Domnul răsplătește bucuria sinceră a acestui om cu harul mântuirii revărsat peste casa lui! Îi fusese intersiz lui Zacheu accesul la capacul ispășirii din templu, atunci când devenise vameș. Însă Domnul a vrut ca acest om, urât de toți, să știe că El mergea la Ierusalim să moară și că, prin moartea Lui, va avea și el acces la capacul ispășirii. Acest vameș s-a hotărât instantaneu să-L primească mântuirea lui Hristos, prin credință – și a devenit un om nou.

„…Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.” (Luca 19:10)

Observați, vă rog, că Zacheu n-a ieșit la ușă ca să strige: „Vreau să vă spun mărturia mea: Domnul Isus m-a mântuit, sufletul meu și-a găsit pacea!” Ci el spune: „Jumătate din averea mea o dau săracilor, și îmi voi îndrepta greșelile!”

Asta m-a convins pe mine că el a fost convertit! Dragul meu, acesta este singurul mod în care lumea va ști că tu te-ai convertit! Lumea va ști că te-ai convertit nu dacă îi vei spune, ci doar dacă va vedea asta în viața ta. Dacă viața lui n-ar fi fost schimbată, eu n-aș fi știut niciodată că acest vameș s-a întors la Dumnezeu.

Experiența lui Zacheu ilustrează ceea ce spune Iacov: „Dar va zice cineva: «Tu ai credinţa, şi eu am faptele.» «Arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele.»” (Iacov 2:18). Zacheu și-a arătat credința prin fapte. El nu a vorbit despre credința lui, ci și-a demonstrat-o. Lumea astăzi nu caută să audă ceva, ci să vadă ceva... s-a săturat să audă predici, vrea (sau are nevoie) să vadă predici! Iar Zacheu avea acum ce arăta – pentru că Domnul Isus stătuse la masă cu el și viața lui se schimbase, ea vorbea!

Domnul Isus caută și mântuiește fără încetare și fără deosebire, de două mii de ani, pe fiecare din cei ce se recunosc apăsați și neîmpliniți și nevoiași... El trece și prin orașul tău, oriunde-ar fi, și ajunge la tine în fel și chip – inclusiv pe calea acestui program! – și vrea să stea la masă cu cei care nu-L cunosc. Vrea să vorbească cu tine despre sufletul tău și despre salvare. El a bătut... sau bate chiar acum! – și la ușa inimii tale... Îl vei primi? Te vei bucura să stai cu El la masă, vei accepta darul înnoitor al mântuirii Sale?! Mă rog să se și vadă asta!

Pe când ascultau ei aceste lucruri, Isus a mai spus o pildă, pentru că era aproape de Ierusalim, şi ei credeau că Împărăţia lui Dumnezeu are să se arate îndată. (Luca 19:11)

Isus Se apropie acum de Ierusalim. Mulți dintre cei care-L urmau, inclusiv ucenicii Lui, credeau că urma ca Domnul să-Și instaureze Împărăția pe pământ. El însă mergea la Ierusalim să moară, și încearcă să le spună ucenicilor că instaurarea Împărăției se amână!

Deci a zis: „Un om de neam mare s-a dus într-o ţară depărtată, ca să-şi ia o împărăţie, şi apoi să se întoarcă…” (Luca 19:12)

Pilda polilor sau a celor zece mine – care are un corespondent și în Matei 25 în pilda talanților – este practic ultima învățătură înainte de intrarea în Ierusalim, în vederea pătimirii. (Doar în paranteză: o mină echivalează cu o sută de drahme sau de dinari – adică plata unui lucrător pe o sută de zile. Un talant echivala cu 60 de mine, deci despre o sumă mult mai importantă este vorba în Matei, decât aici.)

Chiar dacă există comentatori care apreciază că Domnul Isus S-a inspirat din istoria contemporană Lui (și că s-ar fi referit la Arhelau și la anumite măsuri și acțiuni ale acestuia), înclin să cred că acel „om de neam mare” Îl reprezintă totuși pe Domnul Isus Hristos. El va primi Împărăția de la Tatăl Său, nu de la noi. El nu va ruga pe nimeni să-L voteze atunci când va reveni. Oamenii fie Îl vor primi, fie vor fi distruși. Prima dată El a venit ca Salvator, însă data viitoare va veni ca Rege.                                                         (Luca 19:13–14)

„A chemat zece din robii săi, le-a dat zece poli şi le-a zis: «Puneţi-i în negoţ până mă voi întoarce.» Dar cetăţenii lui îl urau; şi au trimis după el o solie să-i spună: «Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi.»”

Dacă în pilda talanților era vorba de trei slujitori cărora li se încredințează valori, aici e vorba de 10 oameni (zece fiind un număr al totalității, al împlinirii – nu neapărat pozitive: 10 porunci, 10 plăgi, 10 procente, 10 membri care puteau forma o comunitate etc.) Apoi, se pare aici că fiecare din cei zece primește câte un pol/mină, deci o sumă identică... Dacă mesajul regelui pentru supușii Săi este ca până la revenirea Lui ei să vegheze și să lucreze (că, deci, în așteptarea Parusiei, creștinii nu trebuie să stea cu mâinile în sân), la fel de clar este și mesajul pe care lumea îl transmite lui Hristos astăzi: „Nu vrem să fii Tu Împăratul nostru!” Asta însă nu-L va împiedica pe Dumnezeu să-Și trimită Fiul înapoi pe pământ. Ei s-au răsculat împotriva lui Dumnezeu și a lui Mesia al Său; nu au vrut ca El să stăpânească peste ei, așa că L-au răstignit.

„Când s-a întors înapoi, după ce îşi luase împărăţia, a spus să cheme pe robii aceia, cărora le dăduse banii, ca să vadă cât câştigase fiecare cu ei din negoţ. Cel dintâi a venit şi i-a zis: «Doamne, polul tău a mai adus zece poli.» El i-a zis: «Bine, rob bun; fiindcă ai fost credincios în puţine lucruri, primeşte cârmuirea a zece cetăţi.» A venit al doilea şi i-a zis: «Doamne, polul tău a mai adus cinci poli.» El i-a zis şi lui: «Primeşte şi tu cârmuirea a cinci cetăţi.»” (Luca 19:15–19)

Cât este plecat, dragul meu, Domnul ți-a lăsat un talant și o sarcină! El a dat tuturor slujitorilor Săi o oportunitate și aceasta este talantul. Tu ai datoria să fii credincios în lucrul peste care te-a pus responsabil. Poate că talantul tău este un oraș întreg sau doar o mână de oameni sau poate doar familia ta. Oricare-ar fi talantul tău, însă, tu trebuie să fii credincios... și Domnul Se va îngriji să fii și eficient! Poate că unii vor câștiga cinci talanți, alții zece, cât timp Domnul este plecat, însă atunci când Se va întoarce, El te va răsplăti pentru loialitatea ta. Faptul că în al doilea caz lipsește exprimarea „Bine, rob bun” nu ne îndreptățește să tragem concluzia că lipsește aprecierea, sau că automat al doilea rob ar fi pus în inferioritate față de precedentul... și loialitatea mai mică este răsplătită! Subliniez: cum vedem în aceste exemple, răsplata este pe măsura destoiniciei, adică a credincioșiei!

A venit un altul şi i-a zis: «Doamne, iată-ţi polul pe care l-am păstrat învelit într-un ştergar; căci m-am temut de tine, fiindcă eşti un om aspru; iei ce n-ai pus şi seceri ce n-ai semănat.» Stăpânul i-a zis: «Rob rău; te voi judeca după cuvintele tale. Ştiai că sunt un om aspru, care iau ce n-am pus şi secer ce n-am semănat; atunci de ce nu mi-ai pus banii la zarafi, pentru ca, la întoarcerea mea, să-i fi luat înapoi cu dobândă?» Apoi a zis celor ce erau de faţă: «Luaţi-i polul şi daţi-l celui ce are zece poli.» «Doamne», i-au zis ei, «el are zece poli.» Iar el le-a zis: «Vă spun că celui ce are, i se va da; dar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are. Cât despre vrăjmaşii mei, care n-au vrut să împărăţesc eu peste ei, aduceţi-i încoace şi tăiaţi-i înaintea mea.»” (Luca 19:20–27)

În primul rând, observăm că Domnul Isus nu ne spune ce s-a întâmplat cu dfiecare din cei zece, ci alege tot trei dintre ei, spre exemplificare. Și al treilea rob are cuvântul „Doamne” pe buze, dar ca introducere pentru acuzații și justificări penibile! Iatp cum Îl văd mulți pe Dumnezeu, sau pe Domnul Isus: aspru, nedrept, capricios... De aceea, judecata lui are în vedere propria gândire și vorbire: „Te voi judeca după vorbele tale!”

Judecata făcută acestui al treilea rob subliniază rolul implicării în credincioșie – nu e acceptabilă și recomandată o așteptare pasivă (nici măcar teama de pierdere nu e un motiv suficient de puternic ca să nu faci nimic!) Cine nu acționează, nu câștigă! Credința fără fapte, pierde și ultimul bănuț!

Chiar dacă revenirea Domnului și instaurarea Împărăției erau încă departe în viitor, Domnul accentuează asupra responsabilității ucenicilor în așteptare – câștigarea de suflete pentru Isus/Împăratul/Împărăție. Când Se va întoarce, El îi va răsplăti după credincioșia și implicarea lor. Ceea ce contează este credincioșia! Avertisment sever împotriva inactivității!

După ce a vorbit astfel, Isus a pornit în frunte şi Se suia spre Ierusalim. (Luca 19:28)

De aici încolo, drumul Domnului ducea implacabil spre patimă și cruce!