Luca 20:27-21:4 | Itinerar Biblic | Episodul 234

Derulăm episod după episod și dăm pagină după pagină din această carte solidă și atractivă, care este Evanghelia după Luca – am intrat deja în evenimentele săptămânii patimilor Domnului semn că ne apropiem de final... Majoritatea știți cum se sfârșesc biografiile lui Isus Hristos; aș vrea doar câteva lucruri să punctez contextual:

-în primul rând, crucificarea și moartea Omului Isus nu a intervenit ca urmare a faptului că deranja autorităţile prin ceea ce spunea sau făcea, şi nici nu a fost provocată de mașinațiunile și cumulul de circumstanţe care au condus la acest lucru. El a murit pentru că de aceea a venit, pentru că așa agrease încă dinainte de întruparea Sa, pentru că jertfa perfect pură care să plătească pentru păcatele omenirii era singura posibilitate ca noi să fim izbăviţi, împăcaţi cu Tatăl nostru din ceruri.

Este unul din aspectele cu privire la care conştiinţa noastră trebuie să fie în permanenţă alertă, trează, pentru ca viaţa pe care o trăim să onoreze acest credit extraordinar oferit de Dumnezeu. El ne-a socotit atât de valoroși, ne-a dorit atât de mult, încât viaţa fiului Său a fost dată pentru noi. Este preţul plătit de Dumnezeu pentru noi. Trebuie să cunoaştem, să acceptăm și să respectăm asta! Dumnezeu nu a ales pur şi simplu să ne ierte ci a şi plătit pentru noi un preţ al mântuirii noastre.

-un al doilea lucru, crucial și entuziasmant: sfârșitul Evangheliei nu este moartea, ci Învierea Domnului Isus Hristos! Acesta este faptul real și incontestabil care face din creștinism o religie unică și mai mult decât o religie – o re-creație, o restaurare, o repunere în drepturi, o valorizare adecvată a omului care ține seama și de starea originară, și de starea finală, de care Dumnezeu Creatorul și Răscumpărătorul nu are cum fi străin!

El dorește să atribuie această stare privilegiată fiecărui muritor, și este la dispoziția majorității locuitorilor Terrei, dar se capătă doar prin credință și pocăință! Pentru că Hristos este viu, și tu poți fi să trăiești veșnic, dacă-ți pui toată încrederea în Cel care a fost mort, dar este viu în vecilor!

Aceasta este Evanghelia: vestea bună că și pentru tine este iertare, datorită a tot ce a spus, făcut, realizat Domnul Isus Hristos... prin renunțare de sine și trăire după modelul Lui, prin puterea Duhului Sfânt, viața ta va aduce glorie lui Dumnezeu, va lucra binele semenilor și se va prleungi în viața veșnică, în prezența și condiția lui Dumnezeu! Și dacă uiți tot ce citești sau auzi, câtă vreme ții minte asta, și-o transpui în fapt – ești mântuit!   

Deocamdată, vă propun să ne întoarcem în capitolul 20 al Evangheliei după Luca, acolo unde, în Ierusalim fiind, autorităţile îl supun la tot felul de teste pentru a găsi un motiv prin care să-l încrimineze.

Ultima din încercările văzute de noi data trecută a fost cea cu privire la birul datorat Cezarului. Domnul Isus răspunde, plin de înţelepciune, că omul are atât o datorie faţă de oficialităţi, cât şi faţă de Dumnezeu.

Mai mult, Domnul Isus atrage atenţia că între cele două datorii trebuie să fie un echilibru. Nu se poate ca Dumnezeu să fie privat de atenţia noastră datorită datoriilor sociale. De asemenea, nu putem să ne ascundem în spatele credinţei noastre şi să nu ne achităm faţă de datoriile sociale pe care le avem. Precum iscoditorii aceștia prefăcuți care-L ispitiseră aici (Luca 20:20), și noi suntem (sau: și printre noi există destui) preocupați prea mult, sau mai mult de interesele Cezarului și de poziția lor în ierarhiile cezaului, decât de interesul veșnic al Împărăției lui Dumnezeu. Domnul ne spune clar: „Banii sunt ai Cezarului, iar iubirea lor e de la Satana! Voi sunteți ai lui Dumnezeu! Lăsați-i lumii banii ei, și dați lui Dumnezeu sufletele creaturilor Sale!” E-așa de ușor să ne preocupăm cu chițibușuri sau detalii neesențiale, ca să ne justificăm neglijarea lucrurilor cu adevărat importante! Așa cum alteori am prefera mai degrabă să ne achităm datoriile față de semeni, decât să-i dăm lui Dumnezeu întâietatea și onoarea care I se cuvin!

După ce au eșuat și în această ispitire cu iz politic, apar unii cu întrebări încuietoare, care cereau chipurile lămuriri teologice pentru aspecte ce țineau de viața socială, și pentru care existau deja prevederi legale mozaice, dar care erau invocate, răstălmăcite, aplicate după interesul individual sau de grup. Să nu ne repezim să-i blamăm, pentru că nici astăzi – chiar și printre ne-evrei – lucrurile nu stau mult diferit: oamenii vor să fie ajutați cu soluții care contravin literei și spiritului Bibliei, dar dacă se poate să nu se vadă/să nu se știe asta!

Unii din saduchei, care zic că nu este înviere, s-au apropiat şi au întrebat pe Isus: „Învăţătorule, iată ce ne-a scris Moise: «Dacă moare fratele cuiva, având nevastă, dar fără să aibă copii, fratele lui să ia pe nevasta lui şi să ridice urmaş fratelui său.»” (Luca 20:27–28)

Saducheii erau una din grupările importante ale vremii, reprezentanți ai aristocrației sacerdotale – se trăgeau din preotul Țadoc – respectau cu strictețe Tora, respingeau tradiția orală rabinică și erau în conflict cvasi-permanent cu fariseii. Din punctul lor de vedere, Isus era un fariseu, pentru că propovăduia învierea trupurilor, pe care ei o negau. Aici, ei invocă legea leviratului, despre care găsim scris în Deuteronom 25:5–10. Aceasta este o lege mai neobișnuită și controversată, dar o putem vedea aplicată în vechime printre evrei, în special în cartea Rut.

„Au fost, dar, şapte fraţi. Cel dintâi s-a însurat, şi a murit fără copii. Pe nevasta lui, a luat-o al doilea; şi a murit şi el fără copii. A luat-o şi al treilea şi tot aşa toţi şapte; şi au murit fără să lase copii. La urma tuturor, a murit şi femeia. Deci, la înviere, nevasta căruia dintre ei va fi femeia? Fiindcă toţi şapte au avut-o de nevastă.” (Luca 20:29–33)

După ce Domnul Isus a oferit irodienilor și fariseilor niște răspunsuri atât de bune, saducheii aduc înaintea Lui acest vechi clișeu, gândindu-se că oricine ar răspunde la această întrebare, s-ar pune într-o situație penibilă. Saducheii ar corespunde facțiunii liberale din biserica contemporană, pe când fariseii ar putea fi considerați conservatorii de astăzi. Saducheii respingeau supranaturalul și, prin urmare, ei nu credeau în înviere.

Secta saducheilor a apărut în jurul anului 300 î.Hr. (și vor dispărea odată cu distrugerea Templului, spre deosebire de farisei care au rezistat mai bine șocului adaptându-se la iudaismul rabinic, foarte activ în diaspora babiloniană); majoritatea marilor preoți și a liderilor de la templu făceau parte dintre saduchei, care erau oameni importanți și bogați. (Nu vi se pare interesant faptul că și astăzi majoritatea liderilor bisericești și a bisericilor bogate sunt liberale? Aceasta ne arată faptul că natura umană nu s-a schimbat prea mult de-a lungul secolelor!)

Saducheii respingeau miraculosul. Ei goleau Scriptura de tot ce era supranatural. (Și aici, saducheii intrau în conflict deschis cu fariseii, care erau supranaturaliști.) Ei nu credeau în ineranța Scripturii. Există o asemănare izbitoare între crezul saducheilor și liberalismul contemporan. Liberalismul reprezintă o abatere de la creștinismul istoric. Dr. Louis Berkhof, reputatul teolog reformat, a spus cu referire la conservatorism și la liberalism următoarele: „Diferența dintre ele este atât de mare, încât una va trebui să renunțe la denumirea de creștin.” Părerea mea este că liberalismul nu este deloc creștinism... sau este doar o aparență de creștinism. Bisericile liberale ar trebui să se numească mai degrabă „Clubul Religios Nr. 1”, „Clubul Religios Nr. 2” etc. – pentru că nu sunt deloc creștine!

A fost o vreme când cei neregenerați spiritual sau nenăscuți din nou erau în afara bisericii. Ei nu recunoșteau autoritatea Scripturii, divinitatea lui Hristos și supranaturalul, și erau numiți necredincioși sau sceptici. Au fost vremuri când puteai să-i vezi în tribune improvizate ici-colo prin parcuri, acum însă ei se află la amvoanele orașului. Aceștia sunt tot necredincioși sau sceptici, și încă neagă divinitatea lui Hristos și supranaturalul – însă s-au furișat în biserici, și pe neobservate încep să ocupe locurile din față...

Saducheii au fost adversari îndârjiți ai lui Hristos, și ei au fost principalii instigatori ai primei persecuții dezlănțuite împotriva bisericii. Fariseii și saducheii au fost liderii persecuției împotriva Domnului Isus, însă, după moartea Lui, fariseii au renunțat la aceasta, pentru că nu-i mai interesa să-L mai persecute pe El sau pe urmașii Lui; de fapt, chiar mulți dintre ei au devenit creștini. Saducheii, însă, au continuat să persecute biserica și aflăm despre aceasta din Fapte 3-4.

Bineînțeles că întrebarea lor era ridicolă, pentru că punea o problemă ipotetică, nerealistă, născocită ca să-L pună pe Isus în încurcătură. Pe de altă parte, este clară ironia lor despre lumea viitoare – în care nu credeau – și pe care totuși o vedeau calchiată după lumea, viața, relațiile de aici – în care oamenii mănâncă și beau, se căsătoresc și... mor.

Totuși, întrebarea lor provenea dintr-o situație stipulată în sistemul legislativ mozaic. Saducheii au încercat să creeze o situație absurdă, spunând că femeia s-a căsătorit de șapte ori, ceea ce s-ar putea întâmpla, însă este foarte puțin probabil. Cred că există și în zilele noastre persoane care s-au căsătorit de șapte ori, însă din câte-mi dau seama acestea sunt interesate doar de viața prezentă, nu și de ceea ce va fi dincolo.

Mântuitorul prinde prilejul și le face o scurtă cateheză, deși erau mici șansele să demonteze în câteva secunde și cuvinte secole întregi de tradiție și învățătură specifice:

Isus le-a răspuns: „Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită; dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita. Pentru că nici nu vor putea muri, căci vor fi ca îngerii. Şi vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii.” (Luca 20:34–36)

Atât Matei, cât și Marcu, menționează că Isus le-a spus că problema lor reală consta în faptul că nu cunoșteau nici Scriptura și nici puterea lui Dumnezeu. Spune asta unui învățat evreu! Aici însă Luca redă un discurs mai aplicat și mai puțin polemic al Domnului, din care reiese că:

-relația de căsătorie este valabilă doar pentru viața de pe pământ

-relațiile din veacul viitor vor fi întemeiate pe o cu totul altă bază

-moartea nu va mai fi sfârșitul existenței, pentru că existența va fi veșnică

În plus, vrednici de veacul viitor sunt cei care-L acceptă, urmează, proclamă pe Domnul Isus Hristos, iar „învierea dintre cei morți” îi are în vedere pe cei credincioși, care vor fi socotiți – precum îngerii – fii ai lui Dumnezeu.

Și pentru a accentua asupra aspectului despre care știa că pentru saduchei este problematic – învierea – Domnul adaugă, făcând referire la episodul din Exodul cap. 3:

„Dar că morţii învie, a arătat însuşi Moise, în locul unde este vorba despre «Rug» când numeşte pe Domnul: «Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov.» Dar Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii, căci pentru El toţi sunt vii.” (Luca 20:37–38)

Repet: învierea reprezenta testul suprem al saducheilor și la fel este și în cazul liberalilor contemporani, pentru că ei nu cred în Înviere. Este interesant faptul că Scriptura nu menționează niciun saducheu care ar fi venit la Hristos să fie salvat. Un fariseu pe nume Nicodim s-a convertit la creștinism; în Fapte 6:7 ni se spune că „o mare mulțime de preoți veneau la credință.” Un fariseu de frunte precum Rabi Saul a devenit apostolul Pavel! Așadar, mulți preoți și destui farisei au devenit creștini, însă nu-mi amintesc să fi întâlnit în Biblie vreun saducheu care să se fi convertit!

Orice tânăr predicator află destul de devreme că predicarea Crucii lui Hristos este o ofensă. Astfel, el nu va fi votat ca cetățean de onoare al orașului său, nu va putea deține vreodată o poziție politică importantă și nici nu va apărea prea des la televizor. Într-o asemenea situație, tentația subtilă este să renunți la predicarea Evangheliei Domnului Isus Hristos, ca să devii un predicator celebru. Iuda L-a vândut pe Domnul. Petru s-a lepădat de El, dar L-a iubit și s-a întors la El cu pocăință, devenind un slujitor important.

Când un om Îl vinde pe Hristos pentru a obține avantaje sau popularitate, nu prea mai poate să se pocăiască sincer, vreodată... „Poate un etiopian să-și schimbe pielea sau un pardos să-și schimbe petele?” (Ier. 13:23). Așa că, dacă vei mai auzi vreun optimist cu capul în nori spunând că liberalii se vor întoarce la Hristos, să nu-l crezi! Saducheii au fost cei mai mari dușmani ai Evangheliei lui Hristos din toate timpurile – atât în primul secol, cât și – prin urmașii lor – în zilele noastre!

Din fericire, curentul antihristic nu era omogen; în audiență au existat și unii care au recunoscut temeinica argumentărilor Domnului – care nici El însă nu-Și încheiase expunerea; făcând din nou trimitere la Cuvântul lui Dumnezeu, pune El Însuși o întrebare cărturarilor:

Unii din cărturari au luat cuvântul şi au zis: „Învăţătorule, bine ai zis.” Şi nu mai îndrăzneau să-I mai pună nicio întrebare. Isus le-a zis: „Cum se zice că Hristosul este fiul lui David? Căci însuşi David zice în cartea Psalmilor: «Domnul a zis Domnului meu: „Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale.”» Deci David Îl numeşte Domn; atunci cum este El fiul lui?” (Luca 20:39–44)

Observăm că Domnul Isus îi atribuie aici Psalmul 110 lui David, și spune că David a scris acest psalm prin Duhul Sfânt. Domnul mai spune că Psalmul 110 vorbește despre El, Mesia. Domnul Isus face referire aici la nașterea Sa din fecioară. Cum ar fi putut David, în Psalmul 110, unde vorbește despre un descendent de-al său, să-l numească pe propriul său stră-stră-stră-stră-stră-stră-nepot „Domnul meu”? David nu L-ar fi putut numi „Domnul meu” decât dacă El este Domnul! Și singurul mod în care El poate fi Domnul este să fie mai mult decât fiul lui David. Și ca să fie Fiul lui Dumnezeu, El trebuie să se fi născut dintr-o fecioară. Domnul ne învață astfel un lucru foarte important aici.

Evreii recunoșteau că Mesia avea să fie Fiul lui David. Dar David Îl numise pe Mesia Domn (Ps. 110:1); cum putea fi El (Mesia) deci și Domnul, și fiul lui David?! Aparent retorică, întrebarea admitea un răspuns... prezent în carne și oase pentru cei ce voiau să vadă: Isus Hristos descindea din David, ca Fiu al omului; totuși, El era Creatorul lui David! Concluzia ultimă a raționamentului ar putea fi: Mesia nu e personajul politic pe care și-l imaginează Israel! Mesia nu poate fi recunoscut/acceptat de Israel, care-l concepe ca pe fiul lui David! Mesia sugerat de Isus (și proclamat de Pavel) este Fiul lui Dumnezeu, titlu mai presus de fiul lui David! Deci încă o dată Domnul Isus nu contrazice, ci corectează tradiția!

Atunci a zis ucenicilor Săi, în auzul întregului norod: „Păziţi-vă de cărturari, cărora le place să se plimbe în haine lungi şi să le facă lumea plecăciuni prin pieţe; ei umblă după scaunele dintâi în sinagogi şi după locurile dintâi la ospeţe; şi casele văduvelor le mănâncă, în timp ce, de ochii lumii, fac rugăciuni lungi. De aceea vor lua o mai mare osândă.” (Luca 20:45–47)

În finalul cap. 20, Luca redă o diatribă a Domnului rostită – în echidistanța Sa – și față de cărturari, pe care nu voia să-i neglijeze, ca să nu ajungă să se socotească mai buni decât fariseii și saducheii deja admonestați! Nu uităm că Matei, în cap. 23, redă mult mai pe larg această cuvântare polemică a Mântuitorului, iar Marcu are – ca și Luca aici – doar câteva versete... în care însă redă esențialul, sub forma învățăturii adresate ucenicilor săi, în public: „Feriți-vă de cei ce vânează plecăciuni și temenele! Nu fiți ca cei ce umblă după locurile de cinste! Nu faceți ca cei ce se bucură de bănuțul văduvei și țin predici în rugăciunile lor făcute de ochii lumii! Nu vă lăsați păcăliți de gesturile, atitudinile, vorbele pioase ale celor ce au o formă de evlavie, căreia-i tăgăduiesc puterea, trăind cu totul altfel decât vorbesc!”

Cărturarii despre care vorbește Domnul Isus aici sunt cel mai bun exemplu de „așa nu” – pentru credincioșii din orice loc și orice vreme! Cine se regăsește și-ntr-un singur aspect, să facă bine să-și schimbe gândirea și purtarea! Iar așa ceva nu este posibil doar prin hotărâri bune, ci prin subordonare totală față de Isus Hristos, prin puterea Duhului Sfânt!

Ultima lecțiune a Domnului prezentată de Luca în acest pasaj de învățătură dată în Templu în timpul ultimei Sale șederi în Ierusalim este conținută în primele 4 versete din cap. 21, în care intrăm către finalul episodului de astăzi; și o facem pentru că vrem ca ediția viitoare să fie integral alocată amplului discurs escatologic rostit de Domnul Isus în restul cap. 21. Până atunci, în deschiderea secțiunii profetice a Evangheliei lui Luca, oarecum analogă Discursului de pe Muntele Măslinilor din Matei și Marcu, aproape în treacăt Isus observă dărnicia oamenilor și o laudă pe văduva săracă – citim...

Isus Şi-a ridicat ochii şi a văzut pe nişte bogaţi care îşi aruncau darurile în vistierie. A văzut şi pe o văduvă săracă, aruncând acolo doi bănuţi. Şi a zis: „Adevărat vă spun că această văduvă săracă a aruncat mai mult decât toţi ceilalţi; căci toţi aceştia au aruncat la daruri din prisosul lor; dar ea a aruncat, din sărăcia ei, tot ce avea ca să trăiască.” (Luca 21:1–4)

În comparație cu bogăția Templului (care era la fel de reală, pe cât de arătos era Templul în sine), darul văduvei nu însemna aproape nimic; cei doi bănuți dați de ea nu ajutau mai deloc la mai nimic! Domnul nostru, însă, nu măsoară astfel dărnicia ei; El nu măsoară dărnicia după cât dai, ci după cât păstrezi pentru tine. Noi nu suntem astăzi  sub legea zeciuielii, pentru că aceasta îți spunea cât să dai; dărnicia „harului” se măsoară după cât ții pentru tine. Sunt mulți oameni astăzi care ar trebui să dea Domnului mai mult de 10%, datorită felului în care El i-a binecuvântat. Cineva mi-a spus odată: „Dacă I-aș da Domnului numai 10% din cât câștig, aș simți că fur de la El!” Dumnezeu se uită la sacrificiul dătătorului și, în general, cel care nu poate dărui prea mult este cel care face, cu adevărat, un sacrificiu. Nu uita că Dumnezeu Se uită la ceea ce ții pentru tine!

Iar cei care știu că nu pot da prea mult, sau mai mult – să nu uite că: 1. „puțin de la mulți face mult”; 2. că „e mai ferice să dai decât să primești”; și că 3. „pe cine dă cu bucurie Îl iubește Dumnezeu”!

Poate că duminica următoare cineva va vedea cât dăruiești și va zice: „Vai, ce mult (sau ce puțin!) dă pentru lucrarea Domnului!” Important este însă ce spune Dumnezeu? El se uită nu la cât dai, ci la ce-ți rămâne! Văduva aceasta – care mai era și săracă pe deasupra – a rămas strict dependentă de Dumnezeu, fără nicio resursă, fără niciun „plan B”... practic s-a aruncat în brațele Domnului... care nu doar că nu  mustrat-o, ci a primit-o... și a lăudat-o! Acest erou ignorat al credinței, acest personaj nici măcar secundar al NT ne confruntă cu întrebarea: ne încredem noi atât de mult în Dumnezeu, încât să-I putem dărui/jertfi tot mai mult... tot ce avem?! Suntem atât de eliberați de sine, de egoism, de zgârcenie?! Suntem convinși că așa trebuie, pentru că asta face credința, și asta laudă Dumnezeu?! Sau credem cumva că asta ne impune Dumnezeu, ca un soi de „neprihănire prin fapte”?!

Lui Dumnezeu Îi plac jertfele din dragoste, care ne costă, și care sunt rodul credinței și încrederii în El! Putem deci, prin același gest de renunțare: 1. să-I facem bucurie/plăcere lui Dumnezeu; 2. să sprijinim biserica/lucrarea lui Dumnezeu; 3. să facem un pas serios în reeducarea și maturizarea noastră creștină!

Așa să ne ajute Dumnezeu pe fiecare – să unim, cu credința noastră, fapta!

Cu ajutorul lui Dumnezeu, data viitoare facem trecerea din planul strict pragmatic, concret, în cel ideatic, escatologic – dar care constituie materializarea credinței creștine: mutarea Bisericii în noua Creație. Și pentru că înnoirea tuturor lucrurilor presupune stricarea vechii orânduiri, gândiți-vă cum și unde vă vor prinde acestea!

Să căutăm și să găsim în Biblie răspunsurile și soluțiile lui Dumnezeu!