Luca 22:39-71 | Itinerar Biblic | Episodul 237

Dragi ascultători, odată cu episodul desfăşurat în grădina Ghetsimani, episod prezentat la unison – deși cu mici diferențe – de evangheliștii sinoptici (iar de Luca în acest capitol 22), cred că fiecare din incidentele care urmează trebuie să ne întărească în convingerea că iertarea noastră nu a fost un simplu act de bunăvoință regală din partea lui Dumnezeu... Nu a fost vorba numai despre faptul că Dumnezeu a ales să-L trimită pe Fiul Său în această lume pentru ca noi să fim mântuiţi... Din suferințele pe care le resimte Domnul Isus (începând cu rugăciunea Sa intensă și solitară) ne dăm seama că nu a fost deloc simplu să ia asupra lui păcatele noastre. Gândiţi-vă puţin la cele mai groaznice lucruri care se întâmplă printre oameni: crime, violențe, abuzuri, războaie, cruzimi și atrocități care adesea nici măcar în rândul animalelor nu se întâmplă – toate acestea sunt fărădelegi, pe care Domnul Isus le-a luat asupra Lui... pentru ca noi să fim eliberați.

El era deja în Ierusalim, conştient că momentul crucificării era mai aproape decât oricând. Deși nimeni nu anticipa ce se va întâmpla peste câteva zeci de ceasuri, fiecare lucru întâmplat era un pas într-acolo. Domnul fusese deja în camera de sus, acolo unde instituise Cina care avea să fie amintire peste veacuri a ceea ce a făcut El pentru omenire. Chiar în acea ultimă seară le-a arătat ucenicilor pentru ce venise El pe pământ... După care, Domnul ia cu El pe ucenici, mai puţin pe cel ce Îl vânduse, şi Se retrage pentru rugăciune aşa cum îi era obiceiul.

Nu-mi permit să mă joc cu vorbele, dar îmi vine să spun că Grădina Ghetsimani este un loc sfânt, așa că trebuie să-mi scot încălțămintea spirituală, pentru că stau pe un pământ sfânt; de asemenea, trebuie să-mi scot pălăria spirituală, pentru că privesc cu uimire și admirație la Domnul Isus. Mulți cântă superficial imnul „Du-mă Doamne și pe mine-n Ghetsimani”. Eu nu pot merge cu Domnul prin grădină, pentru că n-aș fi mai vrednic și mai util decât ucenicii rămași la distanță și fizică, și afectivă, și care-au și adormit până la urmă... Așa că voi sta și eu afară cu ucenicii, voi privi peste gard, în întuneric, și voi asculta zbuciumul inimii Lui, încercând să nu pierd nimic din munca sufletului Său. Dacă avem o inimă sensibilă, Îi vom fi mulțumitori lui Dumnezeu pentru Cel care Și-a dus la buze paharul durerilor și suferințelor noastre și... nu a gustat și l-a vărsat oripilat pe pământ, ci l-a băut până la capăt! Noi nu putem pătrunde întunericul din grădină, însă putem înțelege mai bine semnificația paharului, așa cum l-a dat ucenicilor Săi, în camera de sus. Oriunde am gustat din acel pahar, a fost dulce. Domnul bea paharul cel amar, pentru ca paharul meu să fie dulce. Există atâta mister și profunzime în grădină (și nu ambiguitate și obscuritate!), iar noi trebuie să avem o atitudine de închinare atunci când Îl privim în grădină și ascultăm vocea Sa.

Acum vedem în chip întunecos, ca într-o oglindă. Sfântul Grigore de Nazianz (teolog și părinte al Bisericii din sec. 4) a spus într-o împrejurare: „Îl iubesc pe Dumnezeu pentru că Îl cunosc, dar Îl ador, pentru că nu-L pot înțelege!” La fel și eu, mă închin gândindu-mă le Cel ce-a sfințit cu lacrimile Sale grădina Ghetsimani, și nu încerc să aflu toate răspunsurile.

După ce a ieşit afară, S-a dus, ca de obicei, pe Muntele Măslinilor. Ucenicii Lui au mers după El. Când a ajuns la locul acela, le-a zis: „Rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită.” (Luca 22:39–40)

Sunt două expresii interesante în acest verset, și anume „ca de obicei”, respectiv „la locul acela”. Prima îmi spune că Domnul nu stătea noaptea în Ierusalim. Am văzut același lucru și la așa-numita intrare triumfală în Ierusalim. Domnul fusese respins de cetatea Ierusalim, așa că și el a respins-o. Se pare că Domnul a petrecut fiecare noapte, din ultima Sa săptămână, fie în grădină, fie în Betania. Mai mult decât atât, Domnul obișnuia să Se roage în solitudinea acestui loc de mare densitate duhovnicească.

Așa că, după masa pascală și instituirea Noului Legământ, El S-a dus în grădină. În acea ultimă noapte, a avut loc acolo o tranzacție neobișnuită. Deși nu știu prea multe detalii, este clar că Domnul S-a luptat cu un dușman puternic și nevăzut, pe care l-a învins. Biruința de pe Calvar a fost prefațată în Ghetsimani. Aș zice că acolo s-a obținut o parte însemnată a triumfului final! De la începutul lucrării Domnului Isus pe pământ, Satan a tot încercat să-L ispitească; I-a oferit împărățiile lumii, cu condiția să Se închine lui (și atunci, bineînțeles, ar fi evitat crucea!) Apoi, doctorul Luca ne spune că Satan L-a lăsat „până la o vreme” (Luca 4:13). De ce s-a întors Satan? Bine, eu cred că Satan a mai venit la Domnul Isus de multe alte ori, însă atunci, la începutul lucrării Sale, Satan făcuse eforturi speciale ca să-L determine pe Domnul să renunțe la cruce, iar acum, la finalul lucrării Sale, Domnul Isus Se confruntă din nou cu ispita lui Satan.

Vă amintiți, cu siguranță, că, în timpul lucrării Sale, Domnul le-a spus ucenicilor în repetate rânduri că va suferi mult și că dușmanii Lui Îl vor da la moarte. Petru, însă, I-a răspuns: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ți se întâmple așa ceva!” (Mat. 16:22). Vă mai aduceți aminte ce i-a răspuns atunci Domnul lui Petru? „Înapoia Mea, Satano: tu ești o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor.” (Mat. 16:23). În filozofia și strategia lui Satan nu există loc pentru crucea lui Hristos. Satan a fost cel care a venit la El în Grădina Ghetsimani și acela a fost momentul în care Domnul le-a spus ucenicilor: „Rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită.”

Apoi S-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră, a îngenuncheat şi a început să Se roage, zicând: „Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi facă-se nu voia Mea, ci a Ta.” (Luca 22:41–42)

Cât de departe poți să arunci o piatră? 30-40 m. La o asemenea distanță de ucenicii Lui S-a dus Domnul, și acolo a îngenuncheat și S-a rugat ca paharul să fie îndepărtat de la El. Subiectul acesta a dat naștere la multe dispute. Unii cred că Domnul Se temea că va muri înainte să ajungă la cruce. Nu vreau să fiu dogmatic, însă eu nu înțeleg sensul acestei teorii. Noi nu sanctificăm crucea ca obiect, crucea romană nu are nicio valoare în sine, poate lemnul din care era făcută să fi costat ceva infim... Valoarea de unicat constă în Cel care a murit pe cruce. Dacă Domnul ar fi murit pe o spânzurătoare sau pe scaunul electric, moartea Lui ar fi avut exact aceeași valoare. Dacă Hristos ar fi murit în Grădina Ghetsimani, valoarea tot în moartea Lui ar fi constat. „Paharul”, părerea mea, era crucea, și nu mă refer la suferința morții; „paharul” era faptul că El a fost făcut păcat pentru noi. El este Sfântul lui Dumnezeu și când păcatul meu a fost pus asupra Lui, a fost îngrozitor. Nu știu de ce noi ne dăm silințele să fim (sau avem impresia că suntem) așa de atrăgători, sau măcar plăcuți înaintea lui Dumnezeu. Păcatul meu pus asupra lui Hristos a fost respingător și îngrozitor; a fost ceva teribil și, pentru un moment, Domnul Isus ar fi vrut să-l evite. În Grădina Ghetsimani, în umbra crucii, Ispititorul a venit să-I ofere Domnului încă o dată coroana fără cruce. Domnul Isus, însă, a ales să facă voia Tatălui Său, așa că a putut spune: „Totuşi facă-se nu voia Mea, ci a Ta.” El a ales să facă voia Tatălui, deși a fost un lucru atât de îngrozitor pentru El să poarte păcatul meu și al tău.

Atunci I s-a arătat un înger din cer, ca să-L întărească. (Luca 22:43)

O lucrare dumnezeiască materializată printr-o prezență angelică a avut loc și la momentul ispitirii Domnului în pustie, iar acum are loc încă una aici în grădina supliciului sufletesc, când Satan vine să Îl ispitească din nou. Luca este singurul care amintește acest lucru.

A ajuns într-un chin ca de moarte şi a început să Se roage şi mai fierbinte; şi sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge care cădeau pe pământ. (Luca 22:44)

Doctorul Luca este singurul care ne spune că sudoarea Domnului Isus s-a transformat în picături mari de sânge. Domnul a avut o reacție fizică puternică la agonia și conflictul cu care se confrunta. Eu nu pot să explic ce s-a întâmplat acolo și nici măcar nu încerc s-o fac; însă nu sunt impresionat nici de explicațiile biologice pe care unii încearcă să le dea acestui fenomen. Sunt unii medici, creștini minunați, de altfel, care au încercat să explice în mod interesant această sudoare transformată în sânge, dar pe mine tot nu mă impresionează. Domnul Și-a vărsat sângele pentru mine, iar eu mă plec cu reverență, închinându-mă înaintea Lui.

Niciunul dintre cei răscumpărați n-a știut vreodată

Cât de adânci au fost apele

Și cât de neagră a fost noaptea

Prin care Domnul a trecut,

Până Și-a găsit oile pierdute.

(Extras din poezia The Ninety and Nine [Nouăzeci și nouă], de Elizabeth C. Clephane)

 

Unul din lucrurile tragice în lumea zilelor noastre este faptul că mulți băieți și bărbați tineri și nu numai au sângerat și au murit pe diferite câmpuri de luptă în lumea întreagă, pentru ca să contribuie la eliberarea celor opresați. Câți însă din cei eliberați mai apreciază ce au făcut acei soldați? Pe mine nu mă impresionează mulțimea de oameni care protestează împotriva războiului, în timp ce trăiesc într-o țară sigură, liniștită, ferită de război și lipsuri, și care se desfată în plăceri. Însă există o tragedie chiar mai mare decât aceasta. Inima lui Hristos a fost frântă din cauza condiției noastre de ființe pierdute; El și-a vărsat sângele și a murit pentru libertatea eternă a minții și inimii noastre, pentru regăsirea semnificației vieții noastre. Domnul Isus a spus: „Eu am venit ca oile să aibă viață, și s-o aibă din belșug” (Ioan 10:10). El a iubit atât de mult această lume pierdută, încât a fost gata să meargă până în adâncul iadului pentru a oferi salvare; în schimb, lumea Îl disprețuiește pe Sfântul lui Dumnezeu, Salvatorul neprihănit care a fost făcut păcat pentru noi. Dă-mi voie să te întreb ceva: ești cumva și tu între cei ce L-au respins? Și tu L-ai disprețuit? Ești și tu dintre cei nerecunoscători pentru ceea ce a făcut El pentru tine?

Stai în liniștea Grădinii Ghetsimani și ascultă! Ascultă suspinul sufletului Său... Auzi picăturile de sânge căzând... Privește acolo, în grădină, lângă acel măslin, și-L vei vedea, îngenuncheat și agonizând în rugăciune, pe Salvatorul care a luat natura noastră umană asupra Sa! (Pentru că a doua zi Domnul va fi pe cruce!) Ascultă, meditează și pocăiește-te!

După ce S-a rugat, S-a sculat şi a venit la ucenici; i-a găsit adormiţi de întristare şi le-a zis: „Pentru ce dormiţi? Sculaţi-vă şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită.” Pe când grăia El încă, iată că a venit o gloată. Şi cel ce se chema Iuda, unul din cei doisprezece, mergea în fruntea lor. El s-a apropiat de Isus, ca să-L sărute. Şi Isus i-a zis: „Iudo, cu o sărutare vinzi tu pe Fiul omului?” (Luca 22:45–48)

Între nu puținele acte josnice de trădare din istoria lumii, acesta este cu siguranță unul dintre cele mai odioase și dezgustătoare gesturi. Iuda știa și el care era locul în care Se retrăgea „de obicei” Domnul, și i-a condus pe dușmanii Lui acolo. Sărutul este un semn de dragoste și afecțiune, nu? Iată însă că Iuda l-a folosit ca să-L trădeze pe Hristos, ceea ce face ca gestul lui să fie chiar mai mișelesc și mai odios. Trebuie, de asemenea, să observăm că, în umanitatea Sa, Domnul Isus era absolut asemenea celorlalți oameni, nu Se distingea prin nimic miraculos – astfel că Iuda a fost nevoit să li-l arate în mulțime. Acest sărut marchează momentul în care Isus a fost dat în mâinile păcătoșilor. (Luca 22:49–53)

Cei ce erau cu Isus, au văzut ce avea să se întâmple şi au zis: „Doamne, să lovim cu sabia?” Şi unul din ei a lovit pe robul marelui preot şi i-a tăiat urechea dreaptă. Dar Isus a luat cuvântul şi a zis: „Lăsaţi-i! Până aici!” Şi S-a atins de urechea omului aceluia şi l-a vindecat. Isus a zis apoi preoţilor celor mai de seamă, căpeteniilor străjerilor Templului şi bătrânilor care veniseră împotriva Lui: „Aţi ieşit după Mine ca după un tâlhar, cu săbii şi cu ciomege? În toate zilele eram cu voi în Templu, şi n-aţi pus mâna pe Mine. Dar acesta este ceasul vostru şi puterea întunericului.”

Ucenicii au crezut că acesta era momentul când trebuiau să scoată sabia, însă se înșelau; credincioșii și Biserica nu au voie și drept să folosească violența – ci doar să sufere, să iubească, să se roage și să lase judecata/răzbunarea în seama lui Dumnezeu. Orice recomandare sau justificare pe temei religios a violenței și războiului contravine învățăturii și spiritului lui Hristos.

Pacifismul și mila Domnului Isus – vizibile și-n vindecarea miraculoasă a urechii rănitului – par că întunecă și mai mult mințile și privirile adversarilor înfierbântați ai Mântuitorului; El îi avertizează că le-a înțeles stratagema de a-L aresta la adăpostul întunericului pentru că se temeau/fereau de mulțime, și demască pe cel ce stătea în spatele acestei acțiuni de forță: stăpânul întunericului, pe care-l slujeau fie și involuntar acești teologi luminați și intelectuali de marcă ai momentului! Cărora Domnul nu li se împotrivește, și pe care îi iubește până la capăt (rugându-Se mai târziu: „Tată, iartă-i căci nu știu ce fac!”)

După ce au pus mâna pe Isus, L-au dus şi L-au băgat în casa marelui preot. Petru mergea după El de departe. (Luca 22:54)

Este și rușinos, și periculos să-L urmezi pe Domnul de departe. Asta a făcut Petru. Domnul Isus este arestat și târât înaintea lui Caiafa, marele preot acceptat de Roma. Ana, socrul lui Caiafa, era de fapt marele preot, după Legea mozaică. Din Evanghelia după Ioan aflăm că Isus este dus mai întâi înaintea lui Ana și unii cred că Ana a fost adevăratul ticălos din spatele complotului împotriva lui Isus; aici a avut loc o întâlnire tainică și ilegală a unei părți a Sanhedrinului. Petru se îndrepta către rușinoasa lui cădere, urmându-L pe Domnul de departe, și așezându-se apoi lângă oameni nepotriviți, pentru a se încălzi la focul lor...

Au aprins un foc în mijlocul curţii şi au şezut jos. Petru s-a aşezat şi el printre ei. O slujnică l-a văzut cum şedea la para focului, s-a uitat ţintă la el şi a zis: „Şi omul acesta era cu El.” Dar Petru s-a lepădat şi a zis: „Femeie, nu-L cunosc.” (Luca 22:55–57)

În timp ce se desfășura farsa procesului lui Isus, Simon Petru se afla în locul marii ispitiri, unde o fetișcană l-a făcut să se lepede de Domnul lui. În acel moment, lui Petru i-a fost rușine să fie cunoscut ca ucenic al lui Isus. Și decât să ne repzim să aruncăm cu pietre în Petru, să ne întrebăm mai bine: ne-am aflat oare și noi vreodată într-o asemenea situație? Dumnezeu să ne ierte lașitatea și slăbiciunea, așa cum i-a iertat și lui Petru! Dar să și manifestăm aceeași pocăință ca el!

Peste puţin, l-a văzut un altul şi a zis: „Şi tu eşti unul din oamenii aceia.” Iar Petru a zis: „Omule, nu sunt dintre ei.” Cam după un ceas, un altul întărea acelaşi lucru şi zicea: „Nu mai încape îndoială că şi omul acesta era cu El, căci este galileean.” (Luca 22:58–59)

Petru încearcă să intre într-un alt grup de oameni, însă acum altcineva îl recunoaște ca făcând parte din cei care-L urmau pe Isus. Simon Petru neagă din nou acest lucru... și se mută în altă zonă a curții... unde slăbiciunea lui (și anume dorința de a vorbi prea mult), îi creează din nou probleme; de data aceasta, accentul lui galilean îl dă de gol... așa că iar trebuie să disculpe, negând vehement!

Petru a răspuns: „Omule, nu ştiu ce zici.” Chiar în clipa aceea, pe când vorbea el încă, a cântat cocoşul. (Luca 22:60)

Dragul meu, dacă Petru ar fi lăsat așa lucrurile, totul s-ar fi încheiat aici, iar el ar fi sfârșit ca Iuda Iscarioteanul. Iată, însă, ce se întâmplă, în schimb (Luca 22:61–62):

Domnul S-a întors şi S-a uitat ţintă la Petru. Şi Petru şi-a adus aminte de vorba pe care i-o spusese Domnul: „Înainte ca să cânte cocoşul te vei lepăda de Mine de trei ori.” Şi a ieşit afară şi a plâns cu amar.

Simon Petru Îl iubea pe Isus și a fost sincer atunci când a promis că-I va fi credincios, însă nu-și cunoștea propria slăbiciune; el nu ajunsese încă să vadă că nimic bun nu locuiește în firea pământească. Iar când constată asta, când ăși dă seama ce a făcut - Petru plânge... Și acelea au fost lacrimi de pocăință adevărată!

Orice copil al lui Dumnezeu se poate întoarce la El: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). Simon Petru era la fel de rău ca Iuda: el nu L-a vândut pe Domnul, dar s-a lepădat de El; diferența dintre Iuda și Petru este că Iuda nu s-a pocăit, dar Petru a făcut-o. Domnul nostru Se rugase pentru Petru să nu i se piardă credința.

Oamenii care păzeau pe Isus Îl batjocoreau şi-L băteau. L-au legat la ochi, Îl loveau peste faţă şi-L întrebau, zicând: „Proroceşte, cine Te-a lovit?” Şi rosteau împotriva Lui multe alte batjocuri. (Luca 22:63–65)

Preoții cei mai de seamă și bătrânii L-au dus pe Isus acasă la Ana. Era ilegal să-l rețină pe Hristos fără să aibă o acuzație împotriva Lui, însă L-au reținut până când au putut formula această acuzație în întâlnirea Sanhedrinului. Observați, vă rog, că ei L-au arestat pe Domnul înaintea să aibă un plan de acțiune; să nu ităm că planul inițial nu era să-L aresteze atât de repede, însă probabil Iuda venise la ei și le spusese să-L prindă cât mai pot, gândindu-se că s-ar putea ca Domnul să plece din Ierusalim. Bineînțeles că Domnul nu avea de gând să plece! Nu știu dac-ați fost atenți câte ilegalități s-au comis în timpul procesului lui Isus... Liderii religioși L-au arestat, acuzându-L că a încălcat Legea lui Moise, însă ei înșiși încălcau aceeași lege prin faptul că L-au judecat noaptea și că au luat o decizie în aceeași zi în care a fost judecat. Apoi marele preot și-a rupt hainele, și acest lucru era interzis în mod clar prin lege.

Liderii religioși L-au dat apoi pe Isus în mâinile soldaților, până au putut formula o acuzație împotriva Lui. Dacă un prizonier era în așteptarea unei sentințe la moarte, soldații se jucau diferite jocuri brutale, care să le justifice loviturile gratuite cu care-l bombardau... Și au făcut asta până când fața și trupul Lui au ajuns de nerecunoscut, abia de mai amintind o formă umană: „atât de schimonosită Îi era fața și atât de mult se deosebea înfățișarea Lui de a fiilor oamenilor” (Is. 52:14). Cred că și datorită acestui tratament Domnul nu Și-a putut căra crucea.

Când s-a făcut ziuă, bătrânii norodului, preoţii cei mai de seamă şi cărturarii s-au adunat împreună şi au adus pe Isus în soborul lor. Ei I-au zis: „Dacă eşti Tu Hristosul, spune-ne!” Isus le-a răspuns: „Dacă vă voi spune, nu veţi crede; şi dacă vă voi întreba, nu-Mi veţi răspunde, nici nu-Mi veţi da drumul. De acum încolo, Fiul omului va şedea la dreapta puterii lui Dumnezeu.” (Luca 22:66–69)

Sanhedrinul i-a pus două întrebări lui Isus; prima era „Ești Tu Hristosul?” Dacă Domnul ar fi răspuns afirmativ, ar fi putut fi acuzat de trădare, pentru că oricine pretindea că e Mesia era considerat ca potențial periculos de către conducerea de la Roma. În Psalmul 110:1, Tatăl Îi spune Fiului: „Șezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmașii Tăi sub picioarele Tale.” El chiar era Fiul omului... care va fi și Împăratul împăraților și Domnul domnilor!

Toţi au zis: „Eşti Tu, dar, Fiul lui Dumnezeu?” Şi El le-a răspuns: „Aşa cum o spuneţi; da, sunt.” (Luca 22:70)

Acesta era exact răspunsul care le trebuia pentru a doua acuzație:

Atunci ei au zis: „Ce nevoie mai avem de mărturie? Noi înşine am auzit-o din gura Lui.” (Luca 22:71)

Și pe această bază, au convenit ei să-L răstignească pe Isus. Observați, însă, că nu aceasta era acuzația cu care L-au dus înaintea curții romane; deci când s-au mutat de la tribunalul evreiesc la cel roman, acuzatorii și-au schimbat capetele de acuzare.

Aproape extenuați doar de a rememora aceste momente, punem și noi punct ediției.