Luca 23:1-49 | Itinerar Biblic | Episodul 238

Dragi ascultători, suntem tot mai aproape de momentul în care Domnul Isus va desăvârși ce avea de făcut pentru răscumpărarea oamenilor. Oricât ne-ar fi de greu, îl însoțim pe Luca și în relatarea acestor ultime evenimente ale pătimirii, care vor culmina cu răstignirea lui Hristos. Iar Luca, deși respectă şi el modelul celorlalte Evanghelii sinoptice, are și aici o contribuție semnificativă: este singurul care inserează episodul interesant și straniu în care Pilat Îl trimite pe Isus la Irod... Tot în acest capitol 23, Domnul Isus mai prezice o dată distrugerea viitoare a Ierusalimului şi Se roagă pentru duşmanii Lui. Apoi, după ce trece printr-o suită grozavă de brutalități, batjocuri, dispreț, lovituri de toate felurile și de sus până jos, care i-au transformat trupul într-o rană vie, Domnul moare pe cruce şi este îngropat la intervenția lui Iosif din Arimateea. Cam acestea sunt evenimentele prezentate de Luca în acest capitol – despre care vom citi și noi azi...

S-au sculat toţi şi au dus pe Isus înaintea lui Pilat. Şi au început să-L pârască şi să zică: „Pe Omul acesta L-am găsit aţâţând neamul nostru la răscoală, oprind a plăti bir cezarului şi zicând că El este Hristosul, Împăratul.” (Luca 23:1–2)

După ce l-au prins pe Domnul în grădina Ghetsimani, l-au dus la Marele Preot, unde Sinedriul a formulat un cap de acuzare. Însă, ei nu aveau dreptul să execute un acuzat. Puterea administrativă și executivă era cea romană, şi de aceea aveau nevoie să vină înaintea guvernatorului roman.

Ponțiu Pilat a fost vreme de un deceniu guvernatorul roman al Iudeei. El obișnuia să vină la Ierusalim în timpul sărbătorii Paștelui, pentru a supraveghea mulțimea ce venea la sărbătoare. Pentru că încălcarea Legii mozaice nu avea nicio valoare în fața unui roman, liderii religioși I-au adus Domnului Isus acuzații politice, ceea ce era de-a dreptul absurd.

Pilat L-a întrebat: „Eşti Tu Împăratul iudeilor?” „Da”, i-a răspuns Isus, „sunt.” Pilat a zis preoţilor celor mai de seamă şi noroadelor: „Eu nu găsesc nicio vină în Omul acesta.” (Luca 23:3-4)

Imaginați-vă scena aceasta: un tâmplar evreu, îmbrăcat mai degrabă sărman, stă înaintea dregătorului roman, adus și pârât de către liderii religioși evrei. Absolut toți evangheliștii menționează întrebarea lui Pilat și răspunsul Domnului Isus: „Ești Tu Împăratul iudeilor?” „Da, sunt!” sau „Este așa cum spui.” Sigur, interogatoriul va mai fi continuat, nu știm cât, cert este că Pilat s-a lămurit curând că Isus nu reprezenta un pericol pentru administrația romană, constatând netemeinicia capetelor de acuzare: nu instiga la răscoală, nu era împotriva birului către Cezar, nu era un pretendent politic la tronul Imperiului.

Dar ei stăruiau şi mai mult şi ziceau: „Întărâtă norodul şi învaţă pe oameni prin toată Iudeea, din Galileea, unde a început, până aici.” (Luca 23:5)

Liderii religioși Îl acuză pe Isus în mod mincinos, nedemn și incompatibil cu funcția lor de administratori ai Scripturii, de instigare la revoltă împotriva autorității legale.

Când a auzit Pilat de Galileea, a întrebat dacă Omul acesta este galileean. Şi când a aflat că este de sub stăpânirea lui Irod, L-a trimis la Irod, care se afla şi el în Ierusalim în zilele acelea. (Luca 23:6–7)

E clar că Pilat voia să scape de responsabilitate. Pentru că Galileea se afla sub jurisdicția lui Irod, iar acesta se afla și el în Ierusalim, Pilat L-a trimis pe Isus la Irod. Bineînțeles că nu întâmplător se afla Irod atunci în Ierusalim!

Irod, când a văzut pe Isus, s-a bucurat foarte mult; căci de mult dorea să-L vadă, din pricina celor auzite despre El; şi nădăjduia să-L vadă făcând vreo minune. (Luca 23:8)

Nu cu mult înainte, Isus îi trimisese un mesaj lui Irod prin intermediul fariseilor: „«Duceți-vă», le-a răspuns El, «și spuneți vulpii aceleia: „Iată că scot dracii și săvârșesc vindecări astăzi și mâine, iar a treia zi voi isprăvi.”»” (Luca 13:32). Domnul Isus stârnise deja curiozitatea lui Irod, așa că acesta își dorea să-L vadă..

I-a pus multe întrebări; dar Isus nu i-a răspuns nimic. (Luca 23:9)

Irod Antipa făcea parte din binecunoscuta dinastie brutală și nelegiuită a Irozilor (care a ocupat tronul Palestinei cca 150 de ani: cca 55 îHr – 95 d.Hr.). Tăcerea lui Isus înaintea lui Irod este uimitoare. Ca să-i înţelegem semnificaţia, să ne aducem aminte că stăteau față în față  ultimul reprezentant al lui Iacov (Domnul Isus) și ultimul reprezentant al lui Esau (Irod). Isus nu are niciun cuvânt de spus înaintea lui Irod, pentru că știa că acesta nu era decât un om șiret care nu va face nimic cu răspunsurile Domnului, pentru că trecuse demult de punctul din care nu mai există întoarcere și se afla astfel pe drumul către pierzare veșnică. Tăcerea Domnului a fost deci un semn de judecată în ce-l privește pe Irod!

I-a pus multe întrebări; dar Isus nu i-a răspuns nimic. Preoţii cei mai de seamă şi cărturarii stăteau acolo şi-L pârau cu înfierbântare. Irod, cu ostaşii lui de pază, se purtau cu El cu dispreţ; şi, după ce şi-a bătut joc de El şi L-a îmbrăcat cu o haină strălucitoare, L-a trimis înapoi la Pilat. În ziua aceea, Irod şi Pilat s-au împrietenit unul cu altul, căci erau învrăjbiţi între ei mai înainte. (Luca 23:10–12)

Parcă-i putem vedea pe liderii religioși fără astâmpăr, făcând orice le stătea în putință să-L blameze și să-L acuze de orice, numai să se asigure că Domnul Isus va fi condamnat! Irod și-a dat seama că nu va ajunge nicăieri încercând să-L facă pe Isus să vorbească, așa că s-a mulțumit să-și bată joc de El, în mod laș, „dăruindu-I” „o haină strălucitoare” (probabil vreuna din hainele vechi de-ale împăratului, sau vreuna ieftină care imita îmbrăcămintea regească) pentru a-și bate joc de Cel care pretinsese a fi regele iudeilor. Pentru că nu mai avea ce să-i facă, Irod L-a trimis pe Isus înapoi la Pilat. Și aici asistăm la începutul ecumenismului! Înainte de situația aceasta cu Isus, Irod și Pilat fuseseră dușmani, însă acum iată-i regăsiți de aceeași parte a baricadei împotriva lui Isus! Avem aici cred cea mai clară împlinire a Ps. 2:2: „Împăraţii pământului se răscoală şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său”

Pilat a strâns pe preoţii cei mai de seamă, pe fruntaşi şi pe norod şi le-a zis: „Mi-aţi adus înainte pe Omul acesta ca pe unul care aţâţă norodul la răscoală. Şi iată că, după ce L-am cercetat cu de-amănuntul înaintea voastră, nu L-am găsit vinovat de niciunul din lucrurile de care-L pârâţi. Nici Irod nu I-a găsit nicio vină, căci ni L-a trimis înapoi; şi iată că Omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte.” (Luca 23:13–15)

Pilat și-a dat seama că preoții nu aveau nicio acuzație întemeiată împotriva lui Isus. Irod nu făcuse altceva decât să-și bată joc de El, să-L îmbrace cu o haină strălucitoare și să-L trimită înapoi, iar acuzațiile care I se aduceau nu puteau fi luate în considerare.

„Eu deci, după ce voi pune să-L bată, Îi voi da drumul.” (Luca 23:16)

Dar stai puțin! Ceva nu este în regulă! Dacă Isus este vinovat de ceva, atunci trebuie să fie pedepsit; însă dacă este nevinovat, atunci trebuie să I se dea drumul. A-L pedepsi cu bătaia și a-I da apoi drumul înseamnă și o contradicție și un compromis. E clar că – deși un om crud – Pilat era și oscilant, pentru că făcea acte prin care urmărea să mențină relații bune cu evreii pe care-i administra... De exemplu:

La fiecare praznic al Paştilor, Pilat trebuia să le sloboadă un întemniţat. Ei au strigat cu toţii într-un glas: „La moarte cu Omul acesta şi sloboade-ne pe Baraba!” Baraba fusese aruncat în temniţă pentru o răscoală care avusese loc în cetate şi pentru un omor. Pilat le-a vorbit din nou, cu gând să dea drumul lui Isus. Dar ei au strigat: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Pilat le-a zis pentru a treia oară: „Dar ce rău a făcut? Eu n-am găsit nicio vină de moarte în El. Aşa că, după ce voi pune să-L bată, Îi voi da drumul.” Dar ei strigau în gura mare şi cereau de zor să fie răstignit. Şi strigătele lor şi ale preoţilor celor mai de seamă au biruit. Pilat a hotărât să li se împlinească cererea. Le-a slobozit pe cel ce fusese aruncat în temniţă pentru răscoală şi omor şi pe care-l cereau ei; iar pe Isus L-a dat în mâinile lor, ca să-şi facă voia cu El. (Luca 23:17–25)

Pilat încearcă să scape de responsabilitatea de a lua o decizie în privința lui Isus, însă nu poate scăpa. O analiză atentă a rolului lui Pilat în procesul lui Isus va arăta că, de fapt, el este cel judecat, iar Isus este Judecătorul. Nu Isus încearcă să scape, ci Pilat. Pilat tot căuta o cale ușoară de a scăpa de acei politicieni religioși vicleni și s-a gândit să-i pună să aleagă între Isus și Baraba, ceea ce părea a fi o alegere ușoară. Pilat își dăduse seama că preoții voiau să-L condamne la moarte pe Isus din invidie, însă nu și-a dat seama până unde poate duce o religie greșită. Matei ne spune că preoții cei mai de seamă și bătrânii au convins mulțimea să-l ceară pe Baraba. Până și unul ca Pilat cred că a tresărit când mulțimea l-a cerut pe Baraba. Avem aici o mostră de judecător care negociază cu mulțimea și-i cere idei cum să procedeze cu acuzatul! Absolut cutremurătoare această formulare de mare forță a lui Luca: „Dar ei strigau în gura mare şi cereau de zor să fie răstignit. Şi strigătele lor şi ale preoţilor celor mai de seamă au biruit.” Pilat decisese că Isus era nevinovat, și totuși – cedând presiunii străzii, cum s-ar zice azi! – L-a dat să fie răstignit. Halal justiție romană!

Reținem de aici un fapt esențial: ca Pilat odinioară, și astăzi fiecare om trebuie să ia o decizie în privința lui Isus Hristos. Tu te-ai hotărât ce vei face cu Isus?!

Pe când Îl duceau să-L răstignească, au pus mâna pe un anume Simon din Cirena, care se întorcea de la câmp; şi i-au pus crucea în spinare, ca s-o ducă după Isus. În urma lui Isus mergea o mare mulţime de norod şi femei care se boceau, îşi băteau pieptul şi se tânguiau după El. Isus S-a întors spre ele şi a zis: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine; ci plângeţi-vă pe voi însevă şi pe copiii voştri. Căci iată vor veni zile, când se va zice: «Ferice de cele sterpe, ferice de pântecele care n-au născut şi de ţâţele care n-au alăptat!» Atunci vor începe să zică munţilor: «Cădeţi peste noi!», şi dealurilor: «Acoperiţi-ne!» Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?” (Luca 23:26-31)

Pe drumul către locul răstignirii, romanii au silit pe un om din Cirena să poarte crucea Domnului (de fapt, unii comentatori spun că doar bârna orizontală). Acest Simon era probabil repatriat din acea zonă din Libia de azi unde trăiau mulți iudei. Drumul crucii a fost marcat de tânguirile bocitoarelor care anticipau jelirea morților. Domnul Isus S-a întors spre ele și le-a vorbit cu dragoste și afecțiune, referindu-Se la perioada Necazului celui Mare. Și le-a spus clar să nu-L plângă pe El, pentru că El nu compasiune așteaptă de la noi, ci credință în El. El nu a fost nevoit să moară – El a ales să moară, pentru ca fiecare din cei ce se-ncred în moartea și învierea Lui să fie curățați de păcate și să primească mântuirea și viața veșnică, și să fie scutit astfel de mânia viitoare. (Luca 23:32-33)

Împreună cu El duceau şi pe doi făcători de rele, care trebuiau omorâţi împreună cu Isus. Când au ajuns la locul numit „Căpăţâna”, L-au răstignit acolo, pe El şi pe făcătorii de rele: unul la dreapta, şi altul la stânga.

Deci încă doi răufăcători au fost răstigniți împreună cu Domnul – încadrându-L!

Isus zicea: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” Ei şi-au împărţit hainele Lui între ei, trăgând la sorţi. Norodul stătea acolo şi privea. (Luca 23:34)

Domnul Isus L-a rugat pe Tatăl Lui din ceruri să-i ierte pe cei care L-au răstignit. Dacă Domnul nu S-ar fi rugat pentru ei, atunci acei oameni s-ar fi făcut vinovați de păcatul de neiertat de a-L ucide pe Fiul lui Dumnezeu.

Iar dacă Isus s-ar fi dat jos de pe cruce, atunci El n-ar fi fost Hristosul și n-ar fi împlinit în întregime profeția din Isaia 53, care vorbește astfel despre moartea Lui: „șters de pe pământul celor vii și lovit de moarte pentru păcatele poporului meu” (Is. 53:8). Pentru că Isus Hristos a rămas pe cruce, noi putem fi curățați/eliberați/vindecați de păcat, această groaznică plagă ce afectează întreaga omenire!

Fruntaşii îşi băteau joc de Isus şi ziceau: „Pe alţii i-a mântuit; să se mântuiască pe Sine însuşi, dacă este El Hristosul, alesul lui Dumnezeu.” Ostaşii, de asemenea, îşi băteau joc de El; se apropiau, Îi dădeau oţet şi-I ziceau: „Dacă eşti Tu Împăratul iudeilor, mântuieşte-Te pe Tine însuţi!” Deasupra Lui era scris cu slove greceşti, latineşti şi evreieşti: „Acesta este Împăratul iudeilor.” (Luca 23:36–38)

Când a fost răstignit Isus, un om fără educație formală recunoscută, L-au marcat cu o inscripție scrisă în greacă, latină și ebraică. Greaca era limba rațiunii, a educației, literaturii și științei; latina era limba legii și ordinii, a armatei și conducerii, iar ebraica era limba religiei. Când Se va întoarce pentru a-Și instaura Împărăția, Hristos va fi conducătorul politic, educațional și spiritual al acestui Univers! Cât de precisă era acea inscripție! Iar pentru a avea textul ei complet, trebuie să punem laolaltă relatări din toate cele patru Evanghelii!

Unul din tâlharii răstigniţi Îl batjocorea şi zicea: „Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-te pe Tine însuţi şi mântuieşte-ne şi pe noi!” Dar celălalt l-a înfruntat şi i-a zis: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care eşti sub aceeaşi osândă? Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar Omul acesta n-a făcut niciun rău.” (Luca 23:39–41)

Atât Matei, cât și Marcu ne spun că, la început, ambii tâlhari își băteau joc de Domnul Isus, însă în timpul celor șase ore petrecute pe cruce, și în special în ultimele trei ore, unul dintre tâlhari și-a dat seama că acolo avea loc ceva neobișnuit. Luca este iarăși singurul care arată cum acesta ajunge să înțeleagă că Cel care murea pe crucea din mijloc nu murea pentru Sine, ci pentru altcineva. Condamnatul acesta și-a dat seama că acolo, pe cruce, trebuia să fie Baraba... deci Cel de pe cruce murea în locul lui Baraba. Tâlharul pare să priceapă tranzacția dintre Dumnezeu și Omul de pe cruce, și că Omul de pe cruce era, de fapt, Dumnezeu. Atunci, tâlharul acesta luminat s-a întors către El cu credință:

Şi a zis lui Isus: „Doamne, adu-Ţi aminte de mine, când vei veni în Împărăţia Ta!” Isus a răspuns: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.” (Luca 23:42–43)

Chiar în acea zi, acest tâlhar care nu merita să trăiască pe pământ, potrivit legii romane, s-a dus să fie cu Domnul în rai. Acest tâlhar era un om rău, nu unul bun, însă, datorită credinței sale în Fiul lui Dumnezeu, el a devenit un tâlhar mântuit! Acest om a ajuns să creadă că Domnul Isus va merge în Împărăția Sa, după moartea Sa! Se pare că acest tâlhar a făcut, în timp ce atârna pe cruce, destulă teologie cât să-și salveze sufletul!

Domnul nostru face aici acea afirmație extraordinară că acel tâlhar va ajunge cu El în rai chiar în acea zi! Acești doi tâlhari fuseseră arestați pentru aceeași infracțiune, judecați pentru aceeași infracțiune, condamnați pentru aceeași infracțiune și mureau pentru aceeași infracțiune. Era vreo diferență între ei? Aparent niciuna! Amândoi vor muri pentru că făcuseră răul, doar că unul din ei va ajunge – incredibil! – în rai, pentru că S-a încrezut în Isus Hristos, în ultimul moment... iar celălalt – nu a crezut!

Cu mulți ani în urmă, jucam tenis cu un prieten de-al meu care avea o teologie liberală (povestește JVMcGee) și l-am întrebat: „Ce i-ai spune tâlharului de pe cruce? I-ai spune să facă faptele milei? I-ai spune să-și folosească mâinile ca să facă fapte de bunătate?” El s-a uitat mirat la mine... iar eu am continuat: „Păi, nu asta le spui oamenilor să facă!” „Așa e, dar ei pot să facă lucrurile astea!” „Atunci, ce i-ai spune tu acestui biet tâlhar? Ce-ar putea el să mai facă? Mâinile și picioarele lui nu vor coborî de pe cruce decât atunci când el va fi deja mort. Și, apropo, la ce biserică i-ai spune să meargă? Prin ce ritual i-ai cere să treacă?”

Dragul meu, Domnul Isus i-a spus tâlharului: „Astăzi vei fi cu Mine în rai!” Și tâlharul a intrat în prezența lui Dumnezeu exclusiv datorită credinței lui în Hristos. Dacă vrei să fii pe vecie cu Hristos, în prezența lui Dumnezeu – alege-L astăzi, ACUM!

Era cam pe la ceasul al şaselea. Şi s-a făcut întuneric peste toată ţara, până la ceasul al nouălea. Soarele s-a întunecat, şi perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt prin mijloc. (Luca 23:44–45)

Ca și cum viața lui Hristos era simbolizată de acea perdea care îl împiedica pe om să intre în prezența lui Dumnezeu (în economia Vechiului Testament), când Hristos moare, pe la ora 3 după-amiază, perdeaua se rupe în două, deschizând astfel calea către Tatăl!

Isus a strigat cu glas tare: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” Şi, când a zis aceste vorbe, Şi-a dat duhul. (Luca 23:46)

Vă rog să vă amintiți că aici vorbește doctorul Luca și el prezintă lucrurile din punct de vedere medical. El văzuse mulți oameni murind, și știa cum moare un om... însă moartea Domnului nostru era clar că fusese diferită. Întotdeauna acea ultimă suflare presupune o luptă și un mare efort. Cu siguranță așa au murit cei doi tâlhari de pe cruce, însă nu și Domnul Isus; El a murit în mod voluntar. El Și-a dat duhul! Ați observat ce a spus Domnul în acel moment? „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” Și Domnul a spus asta cu voce tare, ceea ce nu seamănă cu un om a cărui viață se scurge din trup. Evanghelistul Ioan mai spune că ultimele Lui cuvinte au fost un strigăt de biruință: „Tetelestai!” S-a isprăvit!”

Sutaşul, când a văzut ce se întâmplase, a slăvit pe Dumnezeu şi a zis: „Cu adevărat, Omul acesta era neprihănit!” (Luca 23:47)

Și acest centurion a devenit, cred eu, un om salvat. El – care fusese probabil responsabil de crucificarea lui Hristos – observase comportamentul Răstignitului din mijloc, văzuse și coroborase cam tot ce se întâmplase, așa că și-a dat seama și el seama (cum ar fi putut face orice om de bună credință!) că acolo avea loc ceva neobișnuit, și s-a închinat înaintea lui Dumnezeu. El a înțeles că Hristos era un om neprihănit. Ceilalți evangheliști adaugă că sutașul ar fi spus: „Acesta a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu!” Mă gândesc că această mărturisire de credință a centurionului nu ar fi fost de-ajuns ca să devină membru al unei biserici obișnuite din zilele noastre, însă haideți să privim la contextul în care a fost făcută. Centurionul se aflase tot timpul în preajma răstignirii. Dar el nu știa nimic despre moartea și învierea lui Isus Hristos și nici nu citise vreodată cărți de teologie. Bietul om se afla în întuneric spiritual, era un soldat roman politeist... însă ceea ce a spus a reflectat credința lui – cred că a absorbit instant toată teologia creștină de care avea nevoie!

Şi tot norodul care venise la priveliştea aceea, când a văzut cele întâmplate, s-a întors bătându-se în piept. (Luca 23:48)

La moartea lui Hristos, natura a reacționat (întuneric în miez de zi, cutremur de pământ etc.) făcând ca atmosfera să fie amenințătoare, înfricoșătoare... Niciun evanghelist nu descrie în detaliu moartea lui Hristos, de parcă Duhul lui Dumnezeu ar fi tras perdeaua, pentru că scena răstignirii era atât de îngrozitoare încât nu putea fi privită.

Toţi cunoscuţii lui Isus şi femeile care-L însoţiseră din Galileea stăteau departe şi se uitau la cele ce se petreceau. (Luca 23:49)

Ceea ce s-a întâmplat acolo nu era pentru satisfacerea curiozității. Omenirea nu a avut acces la ceea ce s-a întâmplat pe cruce. La fel cum, în Grădina Ghetsimani, a trebuit să privim de pe margine, tot așa privim de pe margine la ceea ce s-a întâmplat pe cruce. Nu putem decât să privim în sus și să ne punem încrederea în Cel care a murit acolo pentru noi, și care a înviat! Și-L așteptăm cu credință să revină, ca să fim totdeauna cu El!