Numeri 9 :1-23 | Itinerar Biblic | Episodul 251

Dragi prieteni, pentru că sunt convins de importanța acestui proiect pe care-l parcurgem împreună, sunt de fiecare dată bucuros să fiu parte din el, și să constat că Dumnezeu ne-a acordat încă o dată harul vieții și favoarea reîntâlnirii – cu El și Cuvântul Lui, dar și unii cu alții.

Mai cred și că sunt periodic de folos contextualizarea și recapitularea, mai ales pentru cei ce n-au putut urmări fiecare ediție precedentă, sau au uitat unde am rămas, sau care poate că ascultă acum pentru prima oară acest program: așadar, parcurgerea întregii Biblii ne propunem, prin simpla sa lectură comentată ici și colo, nimic altceva decât încurajarea fiecăruia să citească mai mult, să aprofundeze și să înțeleagă mai bine decât o facem noi în cele cca 25 de min ale fiecărui episod, pentru a fi în măsură să aplice în beneficiul propriei vieți litera și spiritul Sfintelor Scripturi.

Am citit alternativ până acum primele 3 cărți ale VT și respectiv ale NT, și pentru că am început cu Geneza, suntem așadar în a a 4-a carte a Bibliei: Numeri, o secțiune care detaliază și explică evoluția relației nu tocmai line dintre Dumnezeu și poporul ales, pe parcursul nu tocmai liniștit și monoton al tranziției dinspre Egiptul din a cărui robia fusese scos poporul lui Dumnezeu către Canaanul rezervat drept viitor cămin.

Narațiunea cărții Numeri a început cu recensământul și înrolarea în oastea Domnului a bărbaților din popor de la cârsta de 20 de ani în sus (socotită vârsta maturității și responsabilității), apoi am asistat la aranjarea taberelor în jurul Cortului întâlnirii și stabilirea ordinii de marș – cu specificarea locului și solului fiecărei seminții... cu excepția lui Levi ale cărei atribuții speciale le aflăm din cap. 3 și 4. Dispozițiile de curățare a taberei din cap. 5 sunt urmate de emiterea legii Nazireatului, care permitea fiecărui om din popor să se consacre special Domnului, pentru o perioadă limitată de timp, și-n condiții sau scopuri speciale. Capitolul 7 – cel mai lung al cărții și al doilea cel mai lung al Bibliei, după ps. 119 – a adus în centrul atenției aștarul de aramă, pentru a cărui sfințire căpeteniile triburilor aduc daruri vreme de 12 zile consecutive. Iar capitolul precedent 8 a finalizat punerea deoparte a leviților, prin consacrarea lor, ceea ce pregătește poporul Israel – și pe noi, care asistăm la această desfășurare și implicare divină detaliată – pentru celebrarea care consfințește restabilirea legăturii cu Dumnezeu, El fiind Cel care ne eliberează și ne mântuiește! Astfel ar putea fi concis exprimate etapele prin care ne-a purtat Moise în cea de-a patra sa carte – Numeri, sărbătoarea Paștelui fiind momentul în preajma căruia ne aflăm acum, la reluarea citirii... ce debutează cu primele cinci versete din cap. 9:   

Domnul a vorbit lui Moise, în pustiul Sinai, în luna întâi a anului al doilea, după ieşirea lor din ţara Egiptului. Şi a zis: „Copiii lui Israel să prăznuiască Paştile la vremea hotărâtă. Să le prăznuiţi la vremea hotărâtă, în a paisprezecea zi a lunii acesteia, seara; să le prăznuiţi după toate legile şi după toate poruncile privitoare la ele.” Moise a vorbit copiilor lui Israel să prăznuiască Paştele. Şi au prăznuit Paştele în a paisprezecea zi a lunii întâi, seara, în pustia Sinai; copiii lui Israel au făcut întocmai după toate poruncile pe care le dăduse lui Moise Domnul. (Numeri 9:1-5)

E uneori dificil să încercăm să plasăm și să păstrăm faptele și evenimentele biblice într-o ordine cronologică – semn că nu aceasta a fost grija principală a Domnului și-a celor pe care-i face emisarii Săi. Dar mesajele pe care le transmite prin evenimente și oameni sunt mereu mai importante decât stricta lor datare – și la fel stau lucrurile și cu sărbătoarea Paștelui din acest capitol. Dac-ar fi să ținem cont de primul verset al cărții și să-l comparăm cu începutul cap. 9, observăm ușor că e ca și cum am fi făcut un pas înapoi, pentru că evenimentele din primele opt capitole au loc preponderent în luna a doua... dar iată că aflăm că Paștele a fost totuși sărbătorit la vreme, după așezarea și consacrarea Cortului prin coborârea gloriei lui Iahweh în mijlocul lui Israel.

Credeți-mă, am putea dar nu e scopul nostru acum să punem lucrurile cap la cap în ordine cronologică – dar vă las să faceți asta singuri, dacă doriți, trecând prin Exodul, Leviticul și Numeri. Personal, mai important mi se pare ce se întâmplă, decât când... de aceea vă propun deocamdată ca împreună să rămânem la lucrul important: Dumnezeu nu face derogări de la propriile decizii! El, care dăduse poporului prilejuri de celebrare și de închinare prin sărbătorile stabilite (vezi Exodul și Leviticul), are grijă ca poporul să nu uite și să asculte poruncile în indiferent ce condiții s-ar afla... Deci, Israel trebuia să sărbătorească Paştele în timpul când erau în pustie. Deci (chiar dacă rămâne poate întrebarea: de ce-a amânat Moise menționarea evenimentului?) sărbătorirea Paştilor s-a ținut la vremea hotărâtă: în ziua a 14-a a lunii întâi, în al doilea an de la plecarea din Egipt.

Foarte puține cuvinte despre sărbătoare/sărbătorire: când s-a împlinit timpul, Dumnezeu a decis scoaterea evreilor (deveniți, din familie, popor!) din Egiptul în care ajunseseră practic robi... spre a-l convinge pe Faraon să permită plecarea lui Israel, Iahweh abate 10 nenorociri asupra țării, dar inima liderului egiptean a rămas împietrită! Înainte de a zecea urgie – uciderea întâiului născut din fiecare casă/familie, Domnul le spune evreilor ce au de făcut ca să nu împărtășească și ei soarta egiptenilor: să ungă ușiorii locuințelor lor cu sânge de miel, astfel ca îngerul nimicitor să aibă marcate casele de care să nu se atingă. Această calamitate a permis aproape-izgonirea evreilor din Egipt, izbăvire care a fost impusă apoi de Iahweh ca o celebrare anuală importantă a poporului Israel.   

Ei bine, în timpul sărbătoririi a apărut o problemă. Erau anumiţi bărbaţi necuraţi, din pricină că se atinseseră de un mort, aşa că nu puteau să celebreze Paştele. Ei au venit şi i-au adus la cunoştinţă lui Moise şi lui Aaron şi au întrebat ce trebuie să facă.

S-a întâmplat că nişte oameni, fiind necuraţi din pricină că se atinseseră de un mort, nu puteau prăznui Paştele în ziua aceea. Ei s-au înfăţişat în aceeaşi zi înaintea lui Moise şi înaintea lui Aaron. Şi oamenii aceia au zis lui Moise: „Noi suntem necuraţi din pricina unui mort. De ce să fim nevoiţi să nu ne aducem la vremea hotărâtă darul cuvenit Domnului în mijlocul copiilor lui Israel?” Moise le-a răspuns: „ Aşteptaţi să văd ce vă porunceşte Domnul. (Numeri 9:6-8)

Iată că Moise nu a apelat la o carte a rânduielii bisericeşti; nu a apelat la ghiduri, compendii, comentarii sau alte persoane (deși va face și așa ceva, în alte împrejurări, vom vedea curând...) El a căutat răspuns și călăuzire la Dumnezeu. Repet ceea ce am spus și afirm atât de des: cu atât mai mult în zilele noastre, când pare că există așa de multă cunoaștere și educație, noi trebuie să apelăm la Cuvântul lui Dumnezeu! El reprezintă autoritatea pentru copilul lui Dumnezeu. De aceea, orice credincios trebuie să pună accentul pe cunoașterea și consultarea Cuvântului lui Dumnezeu; la el să mergem întâi, mai cu seamă când avem neclarități și nu știm cum să procedăm – să apelăm la Scriptură, cu credință și în spirit de ascultare... și chiar dacă avem parte și de sfatul oamenilor, să apelăm la oameni care se tem de Dumnezeu, și să ținem cont de cuvintele lor care sunt în acord cu persoana, caracterul și voia lui Dumnezeu reliefate în Biblie. Sigur, sunt conştient de faptul că vor fi diferenţe în ce priveşte interpretarea Cuvântului lui Dumnezeu... pentru că așa a fost aproape dintotdeauna... De aceea trebuie să îl studiem în primul rând personal, şi să cerem înțelepciune, pricepere și lumină de la Duhul Sfânt, ca să putem fi cu judecată duhovnicească în interpretarea noastră, sau în acceptarea înțelegerii corecte și sănătoase.

Şi Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: „Dacă cineva dintre voi sau dintre urmaşii voştri este necurat din pricina unui mort, sau este într-o călătorie lungă, totuşi să prăznuiască Paştile în cinstea Domnului. Şi să îl prăznuiască în luna a doua, în ziua a paisprezecea, seara; să îl mănânce cu azime şi cu ierburi amare. Să nu lase din ele nimic până a doua zi dimineaţa şi să nu frângă niciun os din ele. Să le prăznuiască după toate poruncile privitoare la Paşte. Dacă cineva nu este necurat, nici nu este în călătorie, şi totuşi nu prăznuieşte Paştele, sufletul acela să fie nimicit din poporul lui, pentru că n-a adus darul cuvenit Domnului la vremea hotărâtă, omul acela să-şi ia pedeapsa pentru păcatul lui. Dacă un străin care locuieşte între voi prăznuieşte Paştele Domnului, să se ţină de legile şi poruncile privitoare la Paşte. Aceeaşi lege să fie între voi, pentru străin, ca şi pentru băştinaş.’” (Numeri 9:9-14)

Trebuie amintit că derogarea de la sărbătorirea Paștelui viza pe toți aceia care din motive obiective n-au putut prăznui sărbătoarea la vremea hotărâtă. Acestora li se permitea să țină sărbătoarea o lună mai târziu – în ziua a 14-a a lunii a doua. Este interesant că dintre toate sărbătorile lui Israel, numai pentru Paște Iahweh acordă a doua șansă – pentru că în centrul atenției celui ce prăznuia Paștele era Dumnezeu și actul Său răscumpărător, ceea ce conferea fiecărui israelit șansa rededicării!

În noaptea ieșirii din Egipt, în locul mielului pascal ar fi trebuit să fie întâiul născut al fiecărei familii din popor, iar întâiul născut era pârga/reprezentantul familiei. Deci „darul cuvenit Domnului” (vers. 13) era de fapt finalmente fiecare israelit în parte – pe altarul pe care murea mielul ar fi trebuit să fie israelitul însuși. Deci prin aducerea darului cuvenit, israelitul declara din nou consacrarea lui față de Acela care plătise cu sânge viața și libertatea de care se bucura! Pentru că de jertfa de Paște era legată atât viața, cât și libertatea lor, precum și relația lor cu Dumnezeu! A sărbători Paștele înseamnă de fapt nu doar să recunoști, ci să și declari cu bucurie că-I aparții Domnului, și că ai fost răscumpărat cu preț de sânge! Aceeași trebuie să fie și raportarea și atitudinea noastră față de Mielul lui Dumnezeu care a ridicat păcatul lumii și al nostru/meu – Isus Hristos!    

Realitatea și aplicația actului divin de răscumpărare – fie că ne referim la izbăvirea din robia Egiptului, fie că avem în vedere răscumpărarea noastră de sub robia păcatului – ne indică apăsat să ne asumăm efectele acestei răscumpărări: viața nouă, schimbarea de perspectivă, plasarea într-o nouă paradigmă, conștientizarea harului mântuitor, realitatea intensă a sfințirii și responsabilitatea Evangheliei trebuie să ne determine să trăim ALTFEL, și anume: cu reverență față de Dumnezeu, spre binele altora și pentru gloria lui Dumnezeu! Cel care aparține Domnului trăiește ca să slujească Domnului!

Iar reiterarea legislației divine din finalul pasajului pe care tocmai l-am citit – resp. vers. 14 – are în vedere nevoia noastră de a ni se reaminti periodic că cel salvat prin sângele răscumpărător al mielului pascal aparține de drept lui Dumnezeu și trebuie trăiască pentru El și cu El! Fiecare sărbătorire a Paștelui trebuia și trebuie să fie o rededicare și o reconfirmare a implicării și asumării relației cu Dumnezeu! Fie însă ca nu doar de Paște, ci în fiecare zi să ne consacrăm cu recunoștință și bucurie Celui ce ne-a răscumpărat, Care ne pune la îndemână resurse pentru drum și Care pregătește o destinație strălucită pentru cei ce umblă în ascultare și cu frică de El!

În ziua când a fost aşezat Cortul, norul a acoperit locaşul Cortului întâlnirii; şi, de seara până dimineaţa, deasupra Cortului era ca înfăţişarea unui foc. Întotdeauna era aşa: ziua, norul acoperea Cortul, iar noaptea, avea înfăţişarea unui foc. (Numeri 9:15-16)

Când Pavel le scria romanilor şi vroia să le ofere câteva din semnele distinctive ale israeliţilor, el a scris: „Ei sunt israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii, şi din ei a ieşit, după trup, Hristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin!”

De la inaugurarea Cortului întâlnirii, copiii lui Israel aveau cu ei, între ei, manifestarea vizibilă a gloriei divine – Shekinah (prezenţa lui Dumnezeu). Mă gândesc că era un lucru copleșitor pentru ei să adoarmă sub lumina focului și să se trezească umbriți de norul slavei lui Iahweh, care – dincolo de efectele protectoare și călăuzitoare – era o permanentă reiterare a desăvârșirii și sfințeniei care însemnau El, și care li se cerea și lor! Această manifestare a prezenței divine era unul dintre multele lucruri care îi deosebeau de orice altă naţiune; ei au fost singurii care au beneficiat de prezenţa vizibilă a lui Dumnezeu printre ei.

Când se ridica norul de pe cort, porneau şi copiii lui Israel; şi acolo unde se oprea norul, tăbărau şi copiii lui Israel. Copiii lui Israel porneau după porunca Domnului şi tăbărau după porunca Domnului; tăbărau atâta vreme cât rămânea norul deasupra Cortului. Când norul rămânea mai multă vreme deasupra Cortului, copiii lui Israel ascultau de porunca Domnului şi nu porneau. (Numeri 9:17-19)

Cuvintele pe care tocmai le-am citit (Numeri 9:17-19) reproduc aproape exact pasajul cu care se încheie cartea Exodul (40:36-38): „Cât au ţinut călătoriile lor, copiii lui Israel porneau numai când se ridica norul deasupra cortului. Şi când nu se ridica norul, nu porneau până ce nu se ridica. Norul Domnului era deasupra cortului ziua, iar noaptea era un foc înaintea întregii case a lui Israel, în timpul tuturor călătoriilor lor.”

Cred că Moise a ținut să repete și să detalieze în pasajul acesta din Numeri 9 cele enunțate la finalul cărții exodul pentru ca noi toți să înțelegem că prezența și manifestarea lui Iahweh nu a însemnat un eveniment singular și pasager, ci o permanență „în timpul tuturor călătoriilor lor”!

Iată așadar că oricât de central ar fi rolul pe care istoria și Scriptura i-l alocă lui Moise în izbăvirea și administrarea poporului lui Dumnezeu, nu el era cel care hotăra când vor ridica tabăra și încotro vor merge, sau cât vor rămâne în tabără... ci Dumnezeu era Cel care hotăra aceste lucruri – și de altfel erau ușor de observat dacă rămâneai cu ochii pironiți la norul slavei Domnului!

Mai trebuie oare să reamintim că astăzi Domnul Isus Hristos este Capul Bisericii și reperul ei central?! El este Acela care trebuie să conducă. Problema este că biserica este atât de preocupată să meargă pe propriul său drum, încât adesea El nu este nici măcar consultat. Dar Hristos este şi acum Capul bisericii Sale şi cei care sunt ai Lui îl vor urma pe El. Să nu încetăm, să nu obosim să ne uităm țintă la căpetenia și desăvârșirea credinței noastre – adică la Isus!

Veţi observa că uneori ei au stat mai multe zile în tabără, chiar luni şi au stat aproape un an la muntele Sinai. Iar în total, ei au fost acolo în pustie timp de patruzeci de ani.

Când norul rămânea mai puţine zile deasupra cortului, ei tăbărau după porunca Domnului şi porneau după porunca Domnului. Dacă norul se oprea de seara până dimineaţa şi se ridica dimineaţa, atunci porneau şi ei. Dacă norul se ridica după o zi şi o noapte, atunci porneau şi ei. Dacă norul se oprea deasupra Cortului două zile, sau o lună, sau un an, copiii lui Israel rămâneau tăbărâţi şi nu porneau; şi când se ridica, porneau şi ei. Tăbărau după porunca Domnului şi porneau după porunca Domnului; ascultau de porunca Domnului, de porunca Domnului dată prin Moise. (Numeri 9:20-23)

Înainte de orice, o concluzie generală: dacă sărbătoarea Paștelui și-a împlinit menirea, dacă a fost ținută în litera și spiritul poruncii divine, cu atitudinea potrivită – de smerenie, bucurie și angajament – atunci orice copil al Domnului, și comunitatea în ansamblu, ascultă în totul de porunca Domnului, făcând instinctiv totul ca pentru Domnul și în Numele Lui! Iar ascultarea este (cred) așteptarea lui Dumnezeu de la toți răscumpărații Săi! El este Suveranul, El e Creatorul și Răscumpărătorul – El trebuie ascultat în totul!

Întorcându-ne la poporul Israel, și la istoria umblării și creșterii sale cu și în Domnul: când stâlpul de nor se ridica dimineaţa ştiau că este o zi în care vor călători. Leviţii se duceau imediat să strângă corul întâlnirii şi cred că puteau face acest lucru în treizeci de minute sau cam aşa, şi la fel de repede îl montau seara când ajungeau să se aşeze. Atunci stâlpul de nor care îi condusese se aşeza deasupra cortului întâlnirii. Stâlpul de nor şi stâlpul de foc erau gloria Shekinah, care era prezenţa vizibilă a lui Dumnezeu. După ce călătoria lor prin pustie a luat sfârşit şi s-au aşezat în ţara promisă, Solomon a ridicat un Templu care să înlocuiască Locașul sfânt, Cortul mobil: „În clipa când au ieşit preoţii din Locul Sfânt, norul a umplut Casa Domnului. Preoţii n-au putut să rămână acolo să facă slujba, din pricina norului; căci slava Domnului umpluse Casa Domnului.” (1 Împăraţi 8:10-11) Dumnezeu a sfinţit și Templul acela prin prezenţa Sa. Iar mai târziu în istoria lor, când Israel şi-a întors faţa de la Dumnezeul lor, gloria Shekinah a părăsit Templul. Înainte de a menționa ridicarea şi dispariţia ei în ceruri, prorocul Ezechiel chiar subliniază plecarea oarecum şovăielnică, de parcă nu ar fi vrut să plece, ceva ce Domnul făcea cu strângere de inimă, ca un părinte care se detașează de copilul său...

Ioan (1:14) a scris despre manifestările și întruparea dumnezeirii în Domnul Isus: „Şi noi am privit slava Lui...”, dar nu mulţi au văzut-o la prima Sa venire. Ceea ce a lăsat El deoparte când a venit pe pământ a fost gloria Sa – nu dumnezeirea Lui, ci gloria Lui. Când El va reveni „se va arata în cer semnul Fiului omului” şi cred că acel semn va fi gloria Shekinnah. Hristos Se va întoarce pe pământ în toată gloria Sa.

Semnul acela nu este pentru Biserică. Nouă nu ne este oferită o prezenţă vizibilă, certă și continuă, a lui Dumnezeu. Dar – aș zice: și mai important! – ne este asigurată o prezenţă lăuntrică și permanentă a lui Dumnezeu: Duhul Sfânt, care locuieşte în noi. Duhul lui Dumnezeu este în cel credincios astăzi. Și ce altceva mai mult ne-am dori, decât prezența Celui Atotputernic în noi! Ce încurajare și ce atenționare avem noi aici!

Întorcându-ne la cartea Numeri, care este gazda și obiectul atenției noastre... Ne apropiem de sfârșitul perioadei de ședere a poporului Israel la Sinai; taberele urmau să-și reia cursul spre Țara promisă. Sigur, cu tot ce ține de provocările deplasării unui convoi de două milioane de oameni prin vicisitudinile pustiei – inclusiv răzvrătirile și cârtirile (inevitabile și comune și unor comunități mult mai mici și statice, precum adunările noastre!) Moise ne pare decis să păstreze ce tocmai fusese câștigat: asigurarea prezenței și însoțirii Dumnezeului Izbăvitor. Partea finală din Numeri 9 (15-23) pare să ne asigure că – în pfida răzvrătirilor ulterioare – autoritatea Domnului, deși contestată, n-a putut fi sfidată fără repercusiuni. Iahweh a avut mijloacele (inclusiv punitive!) și puterea să determine poporul să rămână în perimetrul planului și voiei Sale!

Dac-ar fi să facem legătura între începutul narațiunii din Numeri – încrierea în oastea Domnului, din cap. 1, și amplasarea în dispozitiv conform dispozițiilor sale, din cap. 2 – și finalul cap. 9, putem extrage o aplicație simplă: și noi suntem chemați să ne înrolăm în activul combatant al Domnului nostru și să ne organizăm viața în jurul Lui, să rămânem la dispoziția Lui pentru a da bătăliile Lui și nu ale noastre, și să trăim în ascultare de poruncile Lui „în totul totului tot”!

Norul de zi de peste Cort, și focul de peste Cort din noapte strigă și la noi cuvintele Domnului Isus: „De ce-Mi ziceţi: ‘Doamne, Doamne!’ şi nu faceţi ce spun Eu?” (Luca 6:46) Îi cer preabunului Dumnezeu, pentru mine și pt fiecare din dvs. puterea de a auzi și de a asculta (adică: de a împlini) cu bucurie poruncile Domnului nostru, care nu doar că nu sunt grele, ci au în vedere – toate – binele și creșterea noastră!