Numeri 12:1-13:21 | Itinerar Biblic | Episodul 254

După un capitol 11 pitoresc și plin cu relatări... neesențiale, dar care ne comunică mult despre oameni, relații și situații, și din care putem învăța destule – capitolul 12 al cărții Numeri vine ca un respiro: e mult mai scurt, mai sărac în evenimente și mai trist. Personajul uman principal, Moise, pare să fie istovit – răzvrătirile și confruntările de până la Sinai, apoi zecile de zile de exersare a amplasamentelor și a pregătirilor pentru plecare... verificările respectării de către Israel a poruncilor date la plecarea din Sinai spre Canaan, apoi valul de cârtiri și revărsarea focului mâniei divine din pricina lăcomiei poporului au pus din greu la încercare răbdarea și blândețea omului lui Dumnezeu... Și ca și cum astea nu erau de ajuns, urmează confruntarea cu atitudinea de neînțeles a propriilor frați de trup!

Biblia ne spune foarte puţine despre viaţa casnică a lui Moise. Dar din ceea ce ştim nu cred că va fi fost foarte fericită. Întâmplarea consemnată în capitolul 12 din Numeri atestă o problemă de familie apărută în timpul călătoriei de la Sinai la Cades-Barnea. În acest capitol vom descoperi răzvrătire la nivelul celor din frunte, între liderii copiilor lui Israel.

Maria şi Aaron au vorbit împotriva lui Moise din pricina femeii etiopiene pe care o luase el de nevastă; căci luase o femeie etiopiană. (Numeri 12:1)

Nu cred că această soţie este Sefora, fiica preotului Madianului; ea era deci o madianită. Ultima dată când auzim de Sefora este când tatăl ei a adus-o la Moise la muntele Sinai (Exodul 18:2). Oare se întorsese înapoi acasă cu tatăl ei? Murise? Cine era această femeie etiopiancă (sau cuşită)?  Scriptura nu ne spune. Tot ce putem spune este că pare a fi o a doua nevastă. Mesajul de aici este că Maria a folosit această căsătorie ca un pretext „cusut cu ață albă”, ca să obiecteze împotriva autorităţii lui Moise. Alții afirmă că Maria/Miriam era geloasă că frații ei o excluseseră din sfatul bătrânilor poporului, și se trezise că – deși avusese o poziție proeminentă în tabără, în Exodul 15:20 este socotită chiar prorociță, și-un fel de lider de opinie și de închinare! – iat-o acum marginalizată! În orice caz, e clar că avea ceva împotriva calității lui Moise de proroc exclusiv al Domnului... cel mai ciudat mi se pare însă ralierea lui Aaron în această răzvrătire!

Şi au zis: „Oare numai prin Moise vorbeşte Domnul? Nu vorbeşte oare şi prin noi?” Şi Domnul a auzit-o. (Numeri 12:2)

Faptul că Maria este menționată mai întâi mă face să cred că ea a avut inițiativa – ipoteză confirmată și de atitudinea ulterioară a lui Moise, și mai cu seamă de reacția lui Dumnezeu. Pe de altă parte, fiind sora mai mare, s-o fi gândit că are tot dreptul să vorbească: „Cine se crede și acest Moise? Păi a uitat când era un bebeluş în coşuleţ, şi eu l-am supravegheat... Dacă n-aş fi fost, unde ar fi el astăzi? Și cu ce este el mai presus decât noi?!” Iar Aaron (marele preot!), fratele mai mare al lui Moise pare că-i susține fronda...

Moise însă era un om foarte blând, mai blând decât orice om de pe faţa pământului. (Numeri 12:3)

Este o întreagă discuție încă în dezbatere asupra sensului cuvântului tradus aici prin „blând”. Pentru că rădăcina cuvântului ebraic folosit înseamnă „plecat până la pământ” (care poate fi gest deliberat de smerenie, sau stare impusă prin forță – de forțe interioare sau exterioare), destui sugerează că un sens posibil ar fi și „nenorocit, dărâmat” (adică Moise era aproape covârșit de probleme, cel mai nefericit/deprimat om de pe fața pământului!) Rămânem însă la sensul direct, propriu pe care-l găsim în traducerea Bibliei folosită până acum. Așadar, despre Moise aici, în această fază a vieții sale, dar şi despre Domnul Isus se afirmă că erau blânzi. (Să notăm totuși că mențiunea o face aici Moise despre sine, desigur sub controlul Duhului!) Tineţi minte că blândeţea nu înseamnă slăbiciune, teamă, timiditate. Dimpotrivă, blândețea este forță ținută sub control! Este bunătate și fermitate, este calm și autoritate, este dragoste și răbdare. Blândeţea înseamnă să nu dai frâu liber instinctelor sau reacțiilor, ci să le supui minții și duhului! Înseamnă să fii ascultător față de Dumnezeu şi să faci voia Lui!

Caracterizarea lui Moise ca apogeu al blândeții nu e o frază de necrolog, ci o trăsătură manifestată de acest om într-un moment de criză!

Deodată Domnul a zis lui Moise, lui Aaron şi Mariei: „Duceţi-vă toţi trei la Cortul întâlnirii.” Şi s-au dus toţi trei. (Numeri 12:4)

Vedeţi, aceasta chiar era o criză de familie – degradarea bruscă a relațiilor dintre trei frați, care erau și printre cei mai reprezentativi și importanți din popor la acel moment... ceea ce impune intervenția grabnică și energică a lui Iahweh Însuși!     (Numeri 12:5-9)

Domnul S-a coborât în stâlpul de nor şi a stat la uşa cortului. A chemat pe Aaron şi pe Maria, şi ei s-au apropiat amândoi. Şi a zis: „Ascultaţi bine ce vă spun! Când va fi printre voi un proroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis. Nu tot aşa este însă cu robul Meu Moise. El este credincios în toată casa Mea. Eu îi vorbesc gură către gură, Mă descopăr lui nu prin lucruri grele de înţeles, ci el vede chipul Domnului. Cum de nu v-aţi temut deci să vorbiţi împotriva robului Meu, împotriva lui Moise?” Domnul S-a aprins de mânie împotriva lor. Şi a plecat.

Avem aici atât o teofanie („arătare”) cât și o epifanie („coborâre”) a lui Dumnezeu! Și deși i-a chemat pe toți trei la Cort, Iahweh li S-a adresat doar lui Aaron și Mariei... cărora – chiar dacă formatul oracolului este mai degrabă poetic – Dumnezeu le precizează energic că El este Acela care alege profeţii! De asemenea, El le spune și de ce „robul Meu Moise” este mai mare decât ceilalţi – „el este credincios în toată casa Mea.” În plus, Dumnezeu spune că i Se adresează diferit lui Moise, faţă de oricare alt prooroc: direct, gură către gură. Cred că vom găsi că acest lucru este adevărat pe măsură ce studiem Vechiul Testament. Nu vom găsi că Dumnezeu se va fi arătat (și adresat) vreunui alt prooroc aşa cum a făcut-o faţă de Moise. Dumnezeu S-a arătat în vise și lui Avraam... și lui Iacov... și lui Iosif... și-atâtor altora... Dar lui Moise Dumnezeu i-a vorbit direct, faţă în faţă. Moise este diferit de toţi ceilalţi. Mai târziu Dumnezeu va spune: „Le voi ridica din mijlocul fraţilor lor un proroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui, şi el le va spune tot ce-i voi porunci Eu.” Acel profet „ca Moise” este Domnul Isus Hristos!

Faptul că Dumnezeu, care este încet la mânie, a coborât în acest caz de îndată, și i-a admonestat sever pe cei doi frați ai lui Moise – arată că mânia Lui va avea și un efect imediat... care va deveni imediat vizibil pe trupul celei care-a vorbit necugetat!

Norul s-a depărtat de pe Cort. Şi iată că Maria era plină de lepră, albă ca zăpada. Aaron s-a întors spre Maria; şi iată că ea avea lepră. (Numeri 12:10)

Cei doi dăduseră dovadă de nesăbuință – Miriam vorbind, Aaron aprobând... simplul fapt că doar Maria este atinsă de boală arată că ea fusese agentul ofensator activ – și devine un paria, o persoană care va trebui să suporte și marginalizarea socială impusă prin Lege leproșilor! Despre lepra aceasta, unii cercetători și medici afirmă că era mai degrabă un fel de psoriazis, o severă afecțiune epidermică, și pentru că forma cronică a leprei n-ar avea de-a face cu albul, culoarea predominantă în acest caz! Orice-ar fi fost, reprezenta judecata aspră a lui Dumnezeu adusă peste Maria.

Dar oare de ce nu a fost şi Aaron lovit cu lepră? În primul rând, pentru că se pare că el fusese doar un susținător tacit al derapajului Mariei. Judecata a fost stârnită datorită invidiei amândurora, dar în această criză Maria fusese inițiatoarea. Numele ei este menţionat  primul şi verbul au vorbit din versetul 1 este la singular feminin: „ea a vorbit.” Practic, marele lider al poporului Aaron nu fusese conducătorul în această răzvrătire, ci doar un susținător, un succesor. Aaron ne apare și aici a fi slab şi maleabil, caracteristică pe care o remarcasem și în Exodul 32, în episodul care a condus la plămădirea viţelului de aur. Maria nutrea în inima ei păcatele geloziei şi invidiei şi Dumnezeu a judecat-o aşa cum se cuvenea.

Apoi, Aaron era totuși marele preot al lui Dumnezeu. Dacă ar fi fost atins de lepră, n-ar mai fi putut sluji în acea postură; Israel ar fi rămas fără mijlocitor care să stea între ei şi Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu nu s-a folosit de această problemă de familie ca să îl judece pe Aaron, de data asta.

Deloc lipsit de importanță, totuși, Aaron este un om care se pocăiește – și n-o face formal, ci cu empatie, compasiune, intensitate, și cu multă preocupare pentru starea surorii lor. Se smerește și îndrăznește să-l apeleze pe cel pe care-l sabotaseră, dar pe care Dumnezeu îl reconfirmase ca prieten, confident, profet. Așadar, Aaron este acela care-și recunoaște vinovăția și mijlocește pentru vindecarea Mariei.

Atunci Aaron a zis lui Moise: „Ah, domnul meu, nu ne face să purtăm pedeapsa păcatului pe care l-am făcut ca nişte nechibzuiţi şi de care ne-am făcut vinovaţi! Să nu fie Maria ca un copil născut mort, a cărui carne este pe jumătate putredă când iese din pântecele mamei lui!” Moise a strigat către Domnul, zicând: „Dumnezeule, Te rog, vindec-o!” (Numeri 12:11-13)

Moise s-a rugat Domnului pentru ea - cât de iertător şi de îndurător era Moise! Și ce rugăciune simplă... și cât de eficientă! De unde se vede că în rugăciune nu trebuie să venim neapărat cu multe cuvinte, ci cu o stare curată a inimii, cu iertare, bunătate, sinceritate și pasiune! Moise ar fi putut să le țină teorie, să le reproșeze comportamentul, sau pur și simplu să-i privească lung și mustrător, clătinând din cap, și să se lase rugat – dar „a fi blând” înseamnă iată și a fi ieșit din competiția afirmării de sine, și să-ți folosești puterea ca să ierți și să mijlocești, să construiești – nu să dărâmi!

Şi Domnul a zis lui Moise: „Dacă ar fi scuipat-o tatăl ei în obraz, n-ar fi fost ea oare de ocară timp de şapte zile? Să fie închisă deci şapte zile afară din tabără, după aceea să fie primită în tabără.” Maria a fost închisă şapte zile afară din tabără. Şi poporul n-a pornit până ce a intrat din nou Maria în tabără. (Numeri 12:14-15)

Deşi Dumnezeu a vindecat-o a trebuit să fie închisă afară din tabăra timp de şapte zile şi poporul nu a putut călători cât timp accesul ei în tabără a fost interzis. Din cauza ei  marşul a fost oprit timp de o săptămână întreagă. Asta ne arată și că problema nu a rămas doar între cei trei frați și Dumnezeu, ci întreaga tabără a devenit parte a situației.

Sub ochii Aceluiași Dumnezeu atotputernic și atotștiutor fiind și noi, să ne cercetăm mereu cu întrebarea asta: am ieșit eu din competiția afirmării de sine (ca Moise), sau mă lupt și nu mă dau în lături de la nimic ca să mă-nalț și să fiu recunoscut (ca Maria)?! A fi al lui Hristos înseamnă a fi ca Hristos, care (deși Se putea manifesta ca Leul lui Iuda) a ales să fie Blândul Păstor, și Mielul de jertfă – de dragul meu și-al tău, noi care l-am respins! „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.” (Matei 11:28-30) Asemenea chemare, invitație, sfaturi sunt valabile și azi pentru oricine ia seama la ele!

Așadar, vestea că Maria era plină de lepră devenise de notorietate – și pentru că ea a trebuit ca la porunca Domnului să rămână șapte zile în recluziune/izolare, tabăra a staționat, timp în care cred că mulți vor fi avut timp să se gândească la cele întâmplate. Și-am fi tentați să credem că Israel va fi învățat lecția cu privire la autoritatea lui Iahweh și la datoria simplă de a-L asculta pe El, care Se dovedise de atâtea ori just, bun și de încredere!

După aceea, poporul a plecat din Haţerot şi a tăbărât în pustiul Paran. (Numeri 12:16)

Și odată cu ultimul verset din cap. 12, marșul se reia... noi trecem în cap. 13 al cărții Numeri, iar Israel ajunge la Cades-Barnea, care se învecinează cu Ţara Promisă. Pregătiți-vă să vă întristați din nou – pentru că vom fi martorii unor noi mostre de neascultare, de cârtire și nemulțumire generalizate ale poporului, care vor face din momentul și locul Cades un fel de Waterloo, datorită necredinţei lor.

Acest capitol 13 cuprinde motivul trimiterii iscoadelor, alegerea iscoadelor, însărcinarea iscoadelor, comportamentul iscoadelor, confirmarea faptelor şi cele două interpretări ale acestor fapte: un raport al majorităţii şi un raport al minorităţii.

Domnul a vorbit lui Moise şi a zis:  „Trimite nişte oameni să iscodească ţara Canaanului, pe care o dau copiilor lui Israel. Să trimiţi câte un om pentru fiecare din seminţiile părinţilor lor, toţi să fie dintre fruntaşii lor.” Moise i-a trimis din pustiul Paran, după porunca Domnului; toţi oamenii aceştia erau căpetenii ale copiilor lui Israel. (Numeri 13:1-3)

Pentru că țara era la un pas, aproape că se vedea cu ochiul liber, alte temeri și probleme încolțesc... A cui a fost ideea de a trimite iscoade? A fost ideea lui Dumnezeu? A fost intenţia Lui să iscodească ţara? Nu. Oare era El în necunoștință de cauză, poate fi ceva ascuns, necunoscut de El? Întotdeauna trebuie să avem o imagine de ansamblu asupra Cuvântului lui Dumnezeu, deoarece de multe ori o faţetă ne va fi oferită într-o parte şi o altă faţetă în altă parte. De exemplu, avem nevoie de însemnările tuturor Evangheliilor pentru a avea o imagine completă a Domnului Isus Hristos. Deşi aici am putea trage concluzia din text că spionarea Canaanului a fost ideea lui Dumnezeu, descoperim că în realitate El răspunde dorinţei lor. Ascultaţi descrierea din Deuteronomul (1:20-22): „Şi eu v-am zis: „Aţi ajuns la muntele amoriţilor, pe care ni-l dă Domnul Dumnezeul nostru. Iată că Domnul Dumnezeul tău îţi pune ţara înainte; suie-te, ia-o în stăpânire, cum ţi-a spus Domnul Dumnezeul părinţilor tăi; nu te teme şi nu te înspăimânta.” Voi v-aţi apropiat cu toţii de mine şi aţi zis: „Să trimitem nişte oameni înaintea noastră, ca să iscodească ţara şi să ne aducă răspuns cu privire la drumul pe care ne vom sui în ea şi asupra cetăţilor în care vom ajunge.”

Deci nu a fost, n-avea cum și de ce să fie ideea lui Dumnezeu să trimită iscoade în ţara dinaintea lor. El știa unde cheamă și ce promisese poporului! Trimiterea iscoadelor trădează slăbiciune şi necredință din partea poporului. Le era frică că poate nu vor fi în stare să cucerească ţara. Le era aşa de uşor să gândească logic şi să se hotărască în funcţie de raportul iscoadelor, ca şi cum ar fi fost o chestiune de judecată.

Deci faptul că Dumnezeu îl conduce pe Israel spre ţara pe care le-a promis-o nu-i împiedică deloc să ceară un raport de la fața locului al unor spioni – iar asta dovedeşte o crasă lipsă de credinţă din partea lor! Ei pur și simplu nu se încredeau în Dumnezeu! Dumnezeu fusese deja acolo cu mult înainte şi iscodise ţara. El cunoştea totul despre aceasta. El nu i-ar fi trimis în ţară dacă nu ştia ce și cum, inclusiv că o pot cuceri! Promisese Domnul că nu se vor lupta, că nu vor fi probleme?! Câtuși de puțin! Când au intrat în ţară, uriaşii erau acolo... toate greutăţile şi problemele erau tot acolo... şi totuşi au cucerit ţara!

Ce mesaj important este acesta pentru noi astăzi! Umblăm noi cu adevărat prin credinţă? Bineînţeles că trebuie să fim precauţi, dar există un timp când trebuie să ne încredinţăm soarta în mâna Domnului „Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, şi El va lucra.” (Ps. 37:5) Noi trebuie să ajungem la acel moment din vieţile noastre în care să Îi încredinţăm Lui calea noastră, să ne încredem pe deplin în El... și să ne facem liniștiți partea noastră!

Așadar, poporul Domnului ajunge în pragul Țării promise, aduși până aici de Iahweh, dar își dovedesc încă o dată neîncrederea în Dumnezeu. Ei socotesc că e mai bine să trimită iscoade ca să afle mai bine ce se întinde înaintea lor. Avem aici încă o împrejurare în care Dumnezeu pare că cedează în faţa dorinţelor poporului Său. El le îngăduie să facă acest lucru. Altădată se spune despre ei: „El le-a dat ce cereau; dar a trimis o molimă printre ei.” (Ps.106:15) Doar că de data aceasta... va fi mai rău decât orice boală!

Deci, de vreme ce Israel îşi dovedește și susține lipsa de credinţă şi de încredere în Dumnezeu, drept răspuns la cererea lor, El este de acord cu trimiterea unora care să cerceteze țara... şi porunceşte ca aceasta să se facă într-un mod onest, echilibrat și ordonat, astfel încât fiecare seminţie să fie reprezentată, și nu de orice persoană, ci de unii aleși dintre liderii recunoscuți ai fiecărui trib.

Iată numele lor: pentru seminţia lui Ruben: Şamua, fiul lui Zacur; pentru seminţia lui Simeon: Şafat, fiul lui Hori; pentru seminţia lui Iuda: Caleb, fiul lui Iefune; pentru seminţia lui Isahar: Igual, fiul lui Iosif; pentru seminţia lui Efraim: Hosea, fiul lui Nun; pentru seminţia lui Beniamin: Palti, fiul lui Rafu; pentru seminţia lui Zabulon: Gadiel, fiul lui Sodi; pentru seminţia lui Iosif, seminţia lui Manase: Gadi, fiul lui Susi; pentru seminţia lui Dan: Amiel, fiul lui Ghemali; pentru seminţia lui Aşer: Setur, fiul lui Micael; pentru seminţia lui Neftali: Nahbi, fiul lui Vofsi; pentru seminţia lui Gad: Gheuel, fiul lui Machi. Acestea sunt numele bărbaţilor pe care i-a trimis Moise să iscodească ţara. Lui Hosea, fiul lui Nun, Moise i-a pus numele Iosua. (Numeri 13:4-16)

O primă observație ar fi că, dacă vom compara această listă de spioni cu lista din primul capitol, a căpeteniilor celor 12 seminții care au participat la recensământ, vom vedea că sunt total diferite! Niciun nume nu se regăsește! Se pare că primii erau mult mai necesari la viața de fiecare zi a taberei, iar cei trimiși în misiunea de spionaj trebuiau să fi îndeplinit niște competențe speciale – atât umane, cât și profesionale, funcționale...

Apoi, din această listă completă a iscoadelor dată aici, să reținem în mod deosebit două nume: Caleb, fiul lui Iefune – pentru seminţia lui Iuda (vers. 6); iar pentru seminţia lui Efraim: Hosea, fiul lui Nun (Numeri 13:8) Cum ați auzit, Osea sau Hosea este totuna cu Iosua. Vom mai afla destule și în continuare, despre aceşti doi bărbaţi remarcabili.

Moise i-a trimis să iscodească ţara Canaanului. El le-a zis: „ Mergeţi de aici spre miazăzi, şi apoi să vă suiţi pe munte. Vedeţi ţara, vedeţi cum este ea, cum este poporul care o locuieşte, dacă este tare sau slab, dacă este mic sau mare la număr; vedeţi cum este ţara în care locuieşte: dacă este bună sau rea; cum sunt cetăţile în care locuieşte: dacă sunt deschise sau întărite; cum este pământul: dacă este gras sau sterp, dacă sunt sau nu copaci pe el. Fiţi cu inimă şi luaţi cu voi roade din ţară.” Era pe vremea când încep să se coacă strugurii. (Numeri 13:17-20)

Acum iscoadele trebuie să intre în ţară. Le fuseseră trasate misiunea și însărcinările, fuseseră făcute precizările, ştiau ce aveau de făcut... deci – la treabă!

Ei s-au suit şi au iscodit ţara, de la pustiul Ţin până la Rehob, pe drumul care duce la Hamat. (Numeri 13:21)

Hamat este tocmai sus în extremitatea nordică a ţării. Iscoadele au făcut o treabă meticuloasă. Adevărul e că ar fi putut scrie o carte intitulată Înlăuntrul ţării promise. Ei aveau multe cunoştinţe despre ea.

Ne vor fi apoi enumerate locurile în care ei au ajuns – probabil în baza unui plan prestabilit – și unde au întâlnit... uriașii, pe fiii lui Anac!

...Și de-aici se rupe filmul – începe tragedia, se dă startul... declinului fatal!

Ce mult ne ia, ce preț e de plătit adesea să ajungem undeva, să cucerim ceva... și ce puțin ne trebuie ca să scăpăm printre degete, să pierdem ce-am obținut cu multă trudă, lacrimi și sudoare!

Ne oprim în ecoul acestei constatări triste dar realiste, și nădăjduiesc să ne reîntâlnim data viitoare, ca să aflăm cum continuă misiunea, și care vor fi consecințele... Pe curând!