Numeri 15:1-14 | Itinerar Biblic | Episodul 256

Stimați ascultători, dacă sunteți dintre cei sensibili la dezastre sau nimiciri, sper că ați supraviețuit episodului trecut, care – cel puțin în partea sa finală, ajunși în cap. 14 al cărții Numeri – n-a făcut economie de... pieiri dramatice: zece din cele 12 spioni trimiși să iscodească Țara promisă mor de moarte năprasnică, din cauza tonului și mesajului descurajator transmis poporului; iar o bună parte din popor piere de sabia canaaniților, prin care Iahweh le pedepsește neascultarea... astfel, acest capitol 14 devine un adevărat punct nodal al cărții Numeri, ba chiar al celor 5 cărți ale lui Moise și-al istoriei lui Israel, pentru că înregistrează verdictul lui Dumnezeu pus poporului, sistematic nemulțumit și neascultător! Erau aceiași scoși sau izbăviți în mod miraculos și repetat din Egipt până-n pragul Canaanului, călăuziți și susținuți perseverent de credincioșia lui Iahweh, care le dăduse Legea și Cortul și tot sistemul liturgic, și care-i îndruma și veghea întru iertare și curăție... Erau aceiași și totuși având mereu nevoie de disciplinarea lui Dumnezeu... care nu întârzie!

Vă amintiți că Israel ajunsese la un moment al deciziei la Cades-Barnea. După cum ştiţi, deciziile sunt lucruri dificile pentru fiecare din noi în viaţă. Acest lucru este adevărat și pentru creştini. Deseori ajungem la câte-o răscruce şi nu suntem siguri în ce direcţie s-o luăm. Mai cu seamă în asemenea momente, dincolo de sfaturile unora și experiența altora, avem nevoie de Cuvânt, de călăuzirea Duhului, de discernământ spiritual și de ascultare. În ce privește poporul Israel, era limpede pentru orice gândire normală care era calea pe care trebuiau să meargă: aveau alternativa fie de a intra în ţară prin credinţă, fie să se întoarcă în pustie, din cauza necredinţei. Ei bine, vă vine să credeți sau nu, sub impresia raportului defetist al celor zece iscoade, și fără să țină cont de pledoaria convingătoare a celorlalți doi – Caleb și Iosua – Israel a luat decizia greşită, optând pentru a nu intra în țară!

...Dar când s-au uitat mai bine înapoi spre pustie, și sub impresia morții năprasnice a celor zece spioni defetiști, s-au răzgândit – şi-au acceptat că Țara promisă (cu tot cu cetăţile întărite şi uriaşii din ea!) nu era totuși atât de rea ca pustia; aşa că au fost în cele din urmă nevoiți să accepte să intre în ţară. Aceasta însă nu era o hotărâre a credinţei; era o decizie bazată pe experienţa – pe care parcă n-o mai voiau reeditată, a – celor doi ani petrecuţi în pustie, și influențată de frica pieirii... Și deși Iahweh n-a mai acceptat ascultarea lor formală, și i-a avertizat că nu le va fi alături – ei s-au încăpăţânat să intre în ţară... A fost de-ajuns doar prima confruntare cu o ceată de războinici canaaniți ca să aducă pagubă și nimicre în popor! Și iată cum încăpăţânarea se dovedește la fel de distrugătoare ca necredinţa!

O cunoștință de-a mea, om de afaceri (povestește JVMcGee) și cu o poziție importantă de conducere, a fost înlăturat din funcție la scurt timp după ce îşi cumpărase o casă şi mobilă nouă. Întrebarea lui obsedantă a fost: „De ce a îngăduit Dumnezeu să mi se întâmple acest lucru, de vreme ce El m-a ajutat să-mi cumpăr casa şi mobila?” I-am spus: „Îmi amintesc că atunci când îţi căutai o nouă casă, mi-ai menţionat că nu eşti sigur de călăuzirea lui Dumnezeu la acel moment şi în special ai amintit că nu prea îţi place zona, şi totuşi ai cumpărat casa. Acum dai vina pe Dumnezeu pentru toate acestea. Nu cumva e posibil să fi acținat mai degrbă din încăpăţânare decât prin credinţă?” El a zis: „Păi, am crezut că Dumnezeu mă va binecuvânta!”

Dragul meu, trebuie să fim de fiecare dată extrem de atenţi și să evaluăm bine dacă acţionăm prin credinţă sau pe baza unor presupuneri. Undeva, între acestea două este voia lui Dumnezeu. Este important să petrecem timp, cu rugăciune și post, și cu încrederea că Domnul ne va permite să aflăm care este voia Lui.

Intrăm acum în acea secțiune a cărţii Numeri (cuprinsă între capitolele 15 și 25), pe care eu o numesc „Confuzii, ezitări și rătăcire în Pustie.” La Cades-Barnea, Dumnezeu i-a întors înapoi în pustie – sau mai bine zis necredința și cârtirea lor L-au determinat pe Domnul să-Și schimbe hotărârea... și după ce-i adusese până-n hotarul țării, să-i întoarcă din drum înapoi în deșert... Înaintarea devine înapoiere, mersul se schimbă-n târâre, asaltul este transformat în pribegire; marşul – preschimbat în cârtire; mărturia sună tot mai mult a tânguire; lupta se preface-n şchiopătare; cântarea șuieră ca un suspin şi munca devine chin, iar dorinţa tânjire... Din păcate – sunt nevoit să adaug – viața sună cam la fel și pentru prea mulți dintre  creştini!

Acum, partea interesantă sunt aceşti ani de tăcere. Nu există nicio înregistrare a lor, nicăieri... Ni se dau doar câteva incidente, fără nici o succesiune istorică. În orice caz ni se dau indicii despre caracteristicile generale ale acelor ani. În capitolul 33, care este la fel de neinteresant cum ar putea fi orice alt capitol, vom descoperi jurnalul călătoriilor. Putem căuta incidentele consemnate în acest jurnal, dar vom descoperi că nu ne este oferită o descriere detaliată a acelor ani. În concluzie, nu greșim afirmând că toți anii aceea sunt ani irosiţi pentru poporul Israel... sunt tributul plătit necredinței, neascultării și cârtirii

Iar când vom ajunge la cartea lui Iosua, capitolul 5, vom descoperi că ei nu și-au tăiat împrejur copiii, în toată această perioadă. Acest lucru arată că ei nu împlineau voia lui Dumnezeu referitor la legământul pe care Dumnezeu îl făcuse cu Avraam. Ştim de asemenea că ei nu i-au adus jertfe lui Dumnezeu! „Mi-aţi adus voi jertfe şi daruri de mâncare în timpul celor patruzeci de ani din pustiu, casa lui Israel?” (mustră Iahweh în Amos 5:25) Aceste jertfe – pe lângă că erau solicitate de sfințenia și rânduiala lui Dumnezeu – arătau toate spre Hristos... or, în timpul acestor patruzeci de ani ei nu le-au adus! Și ca și cum n-ar fi fost de ajuns, ştim și că ei s-au închinat la idoli în timpul acestei perioade: „Veţi ridica, dar, pe Sacut, împăratul vostru, şi pe Caivan, chipurile voastre idoleşti, steaua dumnezeului vostru pe care vi l-aţi făcut.” (Amos 5:26) Iar primul martir al Bisericii, diaconul Ştefan reia și el șirul evocator, în magistrala sa cuvântare din Fapte 7 (vv. 42-43): „Atunci Dumnezeu S-a întors de la ei şi i-a dat să se închine oştirii cerului, după cum este scris în cartea Prorocilor: „Mi-aţi adus voi vite înjunghiate şi jertfe timp de patruzeci de ani în pustiu, casă a lui Israel?… Aţi purtat cortul lui Moloh şi chipul stelei zeului Remfan, chipurile acelea pe care le-aţi făcut ca să vă închinaţi lor! De aceea vă voi strămuta dincolo de Babilon.” Vedem astfel că poporul Israel nu doar că nu s-a pocăit, dar nici nu I-a fost credincios lui Dumnezeu în această perioadă.

Aceşti mulți/lungi ani de pribegire conţin multe lecţii și pentru noi astăzi. Noi suntem pelerini şi străini în lumea aceasta. Din perspectiva lui Dumnezeu, lumea de astăzi este o pustie. S-ar putea ca unora să nu vi se pară aşa. Oamenii din zonele civilizate sau bogate ale lumii nu vor fi niciodată de acord cu asta, dar Dumnezeu vede lumea și viața ca un deșert... credincioşii sunt doar în trecere prin această lume... Suntem străini şi călători!

Permiteţi-mi să subliniez din nou: întreaga temă a acestui capitol este aceea că ei pot întârzia binecuvântarea lui Dumnezeu, dar nu pot distruge rezultatul. Observaţi că, deşi poporul Israel s-a întors în pustie, Dumnezeu spune că ei vor intra în ţară, şi în ceea ce îl priveşte pe Dumnezeu, acest lucru este ca şi realizat – doar că puțin întârziat, din punct de vedere uman și temporal. De aceea, o mare parte din profeţie este enunţată în așa-numitul „timp profetic”, în Vechiul Testament. Este pusă la timpul trecut, deşi vorbeşte despre un eveniment viitor. Dragi ascultători, în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, atunci când El anunță că ceva se va întâmpla, din punctul Său de vedere (și-n planul Lui) acel lucru este deja socotit împlinit!

Este demn de reținut că din multitudinea de aspecte și probleme pe care Dumnezeu le putea invoca sau clarifica, El găsește de cuviință să le vorbească poporului în primul rând despre jertfe și altar, ca și cum avcestea ar fi fost lucrurile esențiale, care nu trebuiau uitate – dacă voiau să trăiască ani mulți și fericiți în Canaanul în care vor intra cândva... Și astfel, parcă înțelegem rostul pentru care – în Numeri 7 – avem repetată de 12 ori lista darurilor aduse de căpeteniile lui Israel pentru sfințirea altarului. Repetarea aceasta avea darul să le fixeze în primul rând în memorie datoria de închinare efectivă, iar al doilea și cel mai important: să le mute atenția de la daruri la Dătător, Care Se întâlnea cu ei pe altar!

Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: „Când veţi intra în ţara pe care v-o dau ca să vă aşezaţi locuinţele în ea... (Numeri 15:1-2)

Vorbind despre momentul intrării în țară, cuvintele lui Iahweh sunt și încurajatoare, dar și descurajante! Descurajarea se datora perspectivei îndepărtate a intrării în țară – deci mai erau ani mulți de pribegie sterilă și letală, în deșert! – iar speranța se agăța de credincioșia lui Dumnezeu care le promitea implicit și explicit că va exista totuși o intrare în Canaan pentru copiii acestei generații! Pedeapsa era grea, dar argumentată și limitată!

Dumnezeu le spune acum lucrurile pe care trebuie să le facă când vor intra în ţară. Patruzeci de ani mai târziu, Israel – printr-o generaţie nouă – a intrat în ţară... iar cei ce-a intrat au împlinit lucrurile pe care părinţii lor nu le-au îndeplinit, și-n legătură cu care lor (generației care va pieri în pustie) le vorbise Iahweh astfel!

...Şi  veţi aduce Domnului o jertfă mistuită de foc, fie o ardere de tot, fie o jertfă adusă pentru împlinirea unei juruinţe, sau ca dar de bunăvoie, sau la sărbătorile voastre, ca să faceţi din cirezile sau turmele voastre un miros plăcut Domnului, cel ce îşi va aduce darul său Domnului, să aducă Domnului ca dar de mâncare a zecea parte dintr-o efă de floare de făină frământată într-un sfert de hin de untdelemn iar vin pentru jertfa de băutură la arderea-de-tot sau la jertfă, să aducă un sfert de hin de fiecare miel.  (Numeri 15:3-5)

Despre darul de mâncare și jertfa de băutură mai fusese vorba în cartea Leviticul. Iar dacă acolo, în cap. 23, precizările fuseseră foarte succinte, aici Dumnezeu revine detaliat asupra acestor ofrande. Un hin de untdelemn trebuia pus pe darul de mâncare, și asta ne vorbește – cred că vă-nchipuiți – despre Duhul Sfânt. Apoi un sfert de hin de vin pentru o jertfă de băutură, care vorbeşte despre bucurie...

Iar din pasajul pe care-l vom cita imediat, veți constata cât de precis și detaliat le vorbește Dumnezeu despre ce urmau să facă în ţară – atât de clar, ca şi cum se înfăptuiseră. Cu toate că această generaţie, în timpul pustiei, se va întoarce la idolatrie, generaţia nouă care va ajunge în ţară va aduce aceste jertfe – care toate vorbesc despre persoana Domnului Isus Hristos.

Pentru un berbec, să aduci ca dar de mâncare două zecimi de efă din floarea făinii frământată într-o treime de hin de untdelemn şi să faci o jertfă de băutură de o treime de hin de vin, ca dar de mâncare de un miros plăcut Domnului. Dacă aduci un viţel, fie ca ardere-de-tot, fie ca jertfă pentru împlinirea unei juruinţe sau ca jertfă de mulţumire Domnului, să aduci ca dar de mâncare, împreună cu viţelul, trei zecimi de efă din floarea făinii frământată într-o jumătate de hin de untdelemn şi să faci o jertfă de băutură de o jumătate de hin de vin: aceasta este o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului. Aşa să se facă pentru fiecare bou, pentru fiecare berbec, pentru fiecare miel sau ied. După numărul vitelor, aşa să faceţi pentru fiecare, după numărul lor. Aşa să facă lucrurile acestea orice băştinaş când va aduce o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului. Dacă un străin care locuieşte la voi sau care se va găsi în viitor în mijlocul vostru aduce o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului, s-o aducă în acelaşi fel ca voi. Să fie o singură lege pentru toată adunarea, atât pentru voi, cât şi pentru străinul care locuieşte în mijlocul vostru; aceasta să fie o lege necurmată printre urmaşii voştri: cu străinul să fie ca şi cu voi înaintea Domnului. O singură lege şi o singură poruncă să fie atât pentru voi, cât şi pentru străinul care locuieşte printre voi.’” (Numeri 15:6-16)

Măsurătorile pt făină sunt date în zecimi de efă (o efă = 22 kg), iar cele pentru lichide – în hini (1 hin = 3,7 l). Cantitățile de făină, vin și untdelemn erau proporționale cu mărimea jertfei: miel, berbec sau vițel. 

Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: ‘Când veţi intra în ţara în care vă voi duce şi când veţi mânca pâine din ţara aceea, să luaţi întâi un dar ridicat pentru Domnul. Ca dar ridicat, să aduceţi o turtă din pârga plămădelii voastre; s-o aduceţi cum aduceţi darul care se ia întâi din arie. Din pârga plămădelii voastre să luaţi întâi un dar ridicat pentru Domnul din neam în neam. (Numeri 15:17-21)

Mesajul acestor precizări făcute generației ce va intra în Canaan este clarificarea relației dintre binecuvântările primite și recunoștința față de Iahweh – exact ceea ce nesocotiseră părinții lor!

Dacă păcătuiţi fără voie şi nu păziţi toate poruncile pe care le-a făcut cunoscute lui Moise Domnul, tot ce v-a poruncit Domnul prin Moise, din ziua când a dat Domnul porunci şi mai târziu din neam în neam, (Numeri 15:22-23)

Prietenul meu, care mai e starea ta astăzi? Probabil duminica mergi la biserică şi gândurile tale se centrează asupra Bibliei şi a Domnului Isus Hristos. Dar ce se întâmplă cu tine lunea, când reiei călătoria prin pustia acestei lumi? Te alături idolatriei acestei lumi? Slujeşti dumnezeilor acestei lumi? Trăieşti o viaţă sfântă, evlavioasă duminica, şi o viaţă lumească în restul săptămânii?! Îţi spun eu, Dumnezeu vrea să meargă la piaţă cu tine. Vrea să meargă alături de tine pe străzile acestei lumi şi în spaţiile comerciale. El este la fel de real acolo cum este duminica în biserică. Ți-e rușine cu El? Eziți să-L prezinți altora?

Acum El menţionează ceva ce am văzut mai devreme în Levitic, jertfa pentru păcatele făcute în neştiinţă.

dacă păcatul a fost făcut fără voie şi fără să ştie adunarea, toată adunarea să aducă un viţel ca ardere de tot de un miros plăcut Domnului, împreună cu darul său de mâncare şi cu jertfa sa de băutură, după rânduielile aşezate; să mai aducă şi un ţap ca jertfă de ispăşire. Preotul să facă ispăşire pentru toată adunarea copiilor lui Israel şi li se va ierta; căci au păcătuit fără voie şi şi-au adus darul lor, o jertfă mistuită de foc în cinstea Domnului şi o jertfă de ispăşire înaintea Domnului, pentru păcatul pe care l-au săvârşit fără voie. Se va ierta întregii adunări a copiilor lui Israel şi străinului care locuieşte în mijlocul lor, căci tot poporul a păcătuit fără voie. Dacă unul singur a păcătuit fără voie, să aducă o capră de un an ca jertfă pentru păcat. Preotul să facă ispăşire pentru cel ce a păcătuit fără voie înaintea Domnului; când va face ispăşire pentru el, i se va ierta. Atât pentru băştinaşul dintre copiii lui Israel, cât şi pentru străinul care locuieşte în mijlocul lor, să fie aceeaşi lege, când va păcătui fără voie. (Numeri 15:24-29)

Păcatele fără voie ne amintesc de o problemă actuală. Există o mare dezbatere dacă păgânii, care nu au auzit niciodată Cuvântul, sunt pierduţi. Dă-mi voie să-ţi spun părerea mea: da și nu! Nu sunt pierduţi din cauză că nu cunosc Cuvântul lui Dumnezeu. Sunt pierduţi deoarece sunt păcătoşi. Pentru păcatele fără voie trebuia adusă o jertfă. Deci oamenii sunt pierduţi pentru că sunt păcătoşi, indiferent dacă au auzit sau nu Cuvântul lui Dumnezeu. Cred că fiecare om ar trebui să aibă ocazia să audă Cuvântul lui Dumnezeu şi să ia o hotărâre, dar oamenii sunt pierduţi cu mult înainte de a auzi şi respinge Cuvântul lui Dumnezeu. Isus Hristos a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut, şi-n definitiv toţi oamenii erau pierduţi. Aceasta a fost/este starea lor firească! Omenirea pierdută nu suferă fiindcă nu au auzit Cuvântul lui Dumnezeu! Dac-ai avut vreodată ocazia să duci Cuvântul celor care nu l-au auzit niciodată, ți-ai dat seama cred că majoritatea nu sunt nerăbdători să-l audă!

Dar, dacă cineva, fie băştinaş, fie străin, păcătuieşte cu voie, huleşte pe Domnul, acela va fi nimicit din mijlocul poporului său, căci a nesocotit Cuvântul Domnului şi a călcat porunca Lui; va fi nimicit şi îşi va lua astfel pedeapsa pentru nelegiuirea lui.’” (Numeri 15:30-31)

Spre deosebire de păcatul neintenționat, care era o încălcare a uneia dintre poruncile Domnului, păcatul cu voia/deliberat este nesocotirea Legii, călcarea Cuvântului, necredința și neascultarea sfidătoare, hulirea împotriva Domnului = nesocotirea lui Dumnezeu Însuși!

În lumina departajării și definirii păcatelor în: neintenționate și deliberate (fără/cu voie), este clar căpoporul s-a făcut vinovat de păcat cu voia – iar incidentul care urmează nu face decât să întregească imaginea! Este un incident petrecut în pustie...

Când erau copiii lui Israel în pustiu, au găsit pe un om strângând lemne în ziua Sabatului. Cei ce-l găsiseră strângând lemne, l-au adus la Moise, la Aaron şi la toată adunarea. L-au aruncat în temniţă, căci nu se spusese ce trebuiau să-i facă. Domnul a zis lui Moise: „Omul acesta să fie pedepsit cu moartea, toată adunarea să-l ucidă cu pietre afară din tabără.” Toată adunarea l-a scos afară din tabără şi l-a ucis cu pietre; şi a murit, cum poruncise lui Moise Domnul. (Numeri 15:32-36)

Avem de-a face cu o faptă socotită ca foarte gravă: încălcarea Sabatului (desemnat a fi un semn și poruncă distinctivă pentru Israel și relația lui cu Iahweh – Exodul 31:13) însemna nesocotirea lui Dumnezeu, sfidare deliberată a Legii lui Dumnezeu și ispitire a poporului lui Dumnezeu! Aceasta ne clarifică și asupra unui alt aspect: pedeapsa cu moartea era pronunțată pentru călcarea oricăreia dintre prevederile Decalogului. Trebuie să avem în vedere acest lucru, ca să înţelegem ce înseamnă că Domnul Isus Hristos a murit în locul nostru.

Și dacă incidentul precedent a clarificat consecințele călcării intenționate a principiilor și poruncilor divine, textul care încheie cap. 15 aduce în prim plan importanța amintirii și respectării poruncilor:

Domnul a zis lui Moise: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le să-şi facă, din neam în neam, un ciucure la colţurile veşmintelor lor şi să pună un fir albastru peste ciucurele acesta din colţurile veşmintelor. Când veţi avea ciucurele acesta, să vă uitaţi la el şi să vă aduceţi aminte de toate poruncile Domnului, ca să le împliniţi şi să nu urmaţi după poftele inimilor voastre şi după poftele ochilor voştri, ca să vă lăsaţi târâţi la curvie. Să vă aduceţi astfel aminte de poruncile Mele, să le împliniţi şi să fiţi sfinţi pentru Dumnezeul vostru. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru care v-am scos din ţara Egiptului, ca să fiu Dumnezeul vostru.” (Numeri 15:37-41)

Deși controversată și dezbătută, semnificația exactă a scopului acestui adaus azuriu nu a fost stabilită. Îmi place să cred că firul albastru de pe ciucurele (care era făcut din lână albă), fiind culoarea cerului, trebuiau să le amintească evreilor că ei erau poporul lui Dumnezeu, şi – fiind destinați cerului – trebuiau să aibă o umblare curată, pură, sfântă aici jos pe acest pământ.

Sunt aşa de mulţi credincioşi astăzi cărora tare mult bine le-ar face să aibă acel „fir albastru” care să le reamintească că în calitate de copii ai lui Dumnezeu ei sunt puşi deoparte ca martori și mărturisitori (cu vorba și fapta) pentru Domnul Isus Hristos.

Intrarea în odihna Lui este rezervată tuturor celor ce-I păzesc poruncile! Să fim recunoscători că Biblia ne amintește pe tot parcursul său astfel de adevăruri...