Stimați ascultători, trecuți cu bine în a doua jumătate a cărții Numeri, nu uităm că suntem într-o secțiune a sa care scoate în evidență preponderent dezastrul la care conduce neascultarea, cârtirea, necredința, nemulțumirea, nesupunerea – într-un cuvânt: răzvrătirea, și nu față de autorități omenești (deși sunt dramatice și acestea), ci a unui popor (ales! – precum Israel) față de Singurul Dumnezeu adevărat, Iahweh! Vă reamintesc: la Cades, poporul se făcuse vinovat de păcatul cu voia, tradus practic prin nesocotirea jertfei și preoției. Capitolul 15 a reluat această problematică a jertfelor, oferindu-ne în finalul său și două ilustrații, vizând importanța respectării Sabatului (principiul odihnei lui Dumnezeu), și respectiv imperativul supunerii și împlinirii poruncilor Legii lui Dumnezeu dată poporului. Apoi, cap. 16-18 s-au ocupat de restabilirea și reiterarea preoției, și-n special a funcției marelui preot. Data trecută am luat notă de precizările făcute de Dumnezeu lui Aaron privind drepturile, responsabilitățile, funcțiunile și resursele preoților și leviților.
Am ajuns acum la cap. 19 care finalizează prescripțiile ritualistice și punându-ne înainte una din cele mai interesante jertfe și aportul ei purificator special, în ce privește segmentul laic al poporului Israel. Chiar dacă pare că are aspect și adresabilitate preoțească, ținta este mai degrabă – repet – omul de rând. Este unul dintre dintre ritualurile cu cerințele cele mai exigente și neobișnuite, și care poate fi pus alături de alte pasaje care ne pot părea bizare, precum cel din Numeri 5 despre apa de gelozie. Jertfirea vacii roşii (căci despre asta e vorba) reia reflecția pe marginea întrebării esențiale pentru cultura vremii: cum poate fi omul curat înaintea Domnului?!
Domnul a vorbit lui Moise şi lui Aaron şi a zis: „Iată ce porunceşte legea pe care a dat-o Domnul zicând: „Vorbeşte copiilor lui Israel să-ţi aducă o vacă roşie, fără pată, fără vreun cusur trupesc, şi care să nu fi fost pusă la jug. (Numeri 19:1-2)
Aceasta era prima dată când trebuia jertfit un animal de gen feminin. Rabinii susțin că vaca trebuia să fie cu desăvârșire roșie (chiar și copitele!) Două fire de păr de altă culoare dacăar fi avut, ar fi fost invalidată ca animal susceptibil să fei jertfit!
S-o daţi preotului Eleazar; el s-o scoată din tabără şi să fie înjunghiată înaintea lui. Preotul Eleazar să ia cu degetul din sângele vacii şi să stropească de şapte ori înaintea Cortului întâlnirii. Vaca să fie arsă sub ochii lui; să-i ardă pielea, carnea şi sângele, împreună cu balega. Preotul să ia lemn de cedru, isop şi cârmâz şi să le arunce în mijlocul flăcărilor care vor mistui vaca. Preotul să-şi spele hainele şi să-şi scalde trupul în apă; apoi să intre iarăşi în tabără şi să fie necurat până seara. Cel ce va arde vaca să-şi spele hainele în apă şi să-şi scalde trupul în apă; şi să fie necurat până seara. (Numeri 19:3-8)
Spre deosebire de celelalte jertfe de ispășire din Leviticul, vaca roșie nu era junghiată înaintea Domnului, ci era scoasă afară din tabără, și incinerată acolo unde era înjunghiată. O altă deosebire era că sângele vacii roșii nu era dus în Cort, pentru a se stropi înaintea perdelei dinăuntru, ci era stropit în fața Cortului. Dar cea mai izbitoare diferență este, în cazul vacii roșii, că și sângele era ars odată cu leșul animalului!
Deci, într-un sens e greu de considerat că ar fi vorba de o jertfă în înțelesul clasic al termenului, și totuși textul așa vorbește de ea – ca despre o jertfă de ispășire! Mai departe,
Un om curat să strângă cenuşa vacii şi s-o pună într-un loc curat afară din tabără; s-o păstreze pentru adunarea copiilor lui Israel, ca să facă apa de curăţare. Aceasta este o apă de ispăşire. Cel ce va strânge cenuşa vacii să-şi spele hainele şi să fie necurat până seara. Aceasta să fie o lege veşnică atât pentru copiii lui Israel, cât şi pentru străinul care locuieşte în mijlocul lor. (Numeri 19:9-10)
Procesul acesta avea loc în afara locului de campare, ca să nu fie pângărită toată tabăra! Dar în ce cazuri trebuia să se acționeze, cine și cum?
Cine se va atinge de vreun mort, de vreun trup omenesc mort, să fie necurat timp de şapte zile. Să se curăţească cu apa aceasta a treia zi şi a şaptea zi şi va fi curat, dar, dacă nu se curăţeşte a treia zi şi a şaptea zi, nu va fi curat. Cine se va atinge de un mort, de trupul unui om mort, şi nu se va curăţi pângăreşte cortul Domnului; acela să fie nimicit din Israel. Fiindcă nu s-a stropit peste el apa de curăţire, este necurat şi necurăţia lui este încă peste el. Iată legea când va muri un om într-un cort: oricine va intra în cort şi oricine se va afla în cort va fi necurat şapte zile. De asemenea, orice vas descoperit, care nu va avea un capac bine strâns pe el, va fi necurat. Oricine se va atinge pe câmp de un om ucis de sabie sau de un mort sau de oase omeneşti sau de vreun mormânt va fi necurat timp de şapte zile. (Numeri 19:11-16)
Așadar, avem aici instrucțiunile lui Iahweh pentru miile de înmormântări care urmau să se succeadă până când – conform deciziei divine – întreaga generație răzvrătită urma să fie îngropată în pustie! Având în vedere deci perioada de cca 38 de ani de rătăcire ce urma, urmau să aibă o medie de vreo 45 de înmormântări pe zi! Și dacă avem în vedere că era vorba de încă cel puțin doi oameni implicați în curățare – cel ce se atinsese de mort și cel ce făcea curățarea – și că ritualul dura șapte zile, aveau ceva ocupație pentru anii viitori!
Pe de altă parte, înțelegând că atingerea unui mort implica asemenea serioase consecințe, ar trebui să fim cu atât mai apreciativi față de cei și cele care s-au implicat în îngrijirea trupului, și înmormântarea, Învățătorului Isus Hristos... și care aveau în vedere și ungerea Sa, după Sabat și Pesah! Dragostea și jalea lor pentru Domnul i-au făcut să nu ezite, deși se plasau astfel într-o stare de necurăție pentru următoarele 7 zile! Oare noi ce-am risca pentru Domnul nostru viu?!
Citim mai departe cum trebuiau să procedeze:
Pentru cel necurat să se ia cenuşă de la jertfa de ispăşire care a fost arsă şi să toarne peste ea apă de izvor într-un vas. Un om curat să ia isop şi să-l înmoaie în apă; să stropească apoi cu el cortul, toate uneltele, oamenii care sunt acolo, pe cel ce s-a atins de oase omeneşti, sau de vreun om ucis, sau de vreun mort, sau de vreun mormânt. Cel curat să stropească pe cel necurat, a treia zi şi a şaptea zi, şi să-l cureţe în ziua a şaptea. Să-şi spele hainele şi să se scalde în apă; şi seara, va fi curat. (Numeri 19:17-19)
Odată cu verdictul de la Cades, Dumnezeu pusese capăt preoției lui Israel între celelalte popoare. Urmau 38 de ani de rătăcire și peregrinări, departe de Țara care fusese locul intenționat de Dumnezeu ca ei să-și exercite mandatul. În acest capitol, Dumnezeu redefinește mandatul preoției pentru condiția la care-i adusese păcatul cu voia – preoția lor se va limita la simplul ajutor pe care și-l dau unii altora în procesul curățirii!
Un om care va fi necurat şi nu se va curăţi va fi nimicit din mijlocul adunării, căci a spurcat Sfântul Locaş al Domnului; fiindcă n-a fost stropită peste el apa de curăţire, este necurat. Aceasta să fie o lege veşnică pentru ei. Cel ce va stropi pe altul cu apa de curăţire să-şi spele hainele şi cel ce se va atinge de apa de curăţire să fie necurat până seara. Orice lucru de care se va atinge cel necurat va fi necurat şi cine se va atinge de el să fie necurat până seara.’” (Numeri 19:20-22)
Așadar, avem aici de-a face cu un ritual care ni se pare nu doar neobişnuit, ci şi foarte ciudat, dar există un motiv bun pentru el. Când poporul Israel erau în timpul marşului şi un om păcătuia, nu se puteau opri chiar acolo, să aşeze tabernacolul şi să facă ritualul unei jertfe de vină sau unei jertfe pentru ispăşire. Aşa că ce trebuiau să facă atunci când un om păcătuia în timpul călătoriei? Trebuiau să ia cenuşa acestei vaci, să amestece aceasta cenuşă cu apă de izvor, apoi – cu această apă de curăţire – să stropească cu isop persoana care a păcătuit. Sună destul de ciudat, nu? Dar acesta este modul în care Dumnezeu a tratat păcatul pentru acest popor!
Există în prezent o adevărată isterie legată de identificarea vacilor roșii – adevărate rarități astăzi, în condițiile cerute de Domnul la începutul cap. 19 din Numeri – și care ar da semnalul pentru reluarea închinării și curățărilor ritualice în cel de-al treilea Templu ce va fi construit! E bine să avem în evedere și să fim gata pentru aceste evenimente ce se vor petrece, dar să nu ajungem să ne uităm după vaca roșie mai mult decât după Domnul Isus!
Permiteţi-mi să vă spun și altceva. Precum vaca roșie era jertfită în afara taberei, tot asa S-a adus jertfă și Mantuitorul Isus Hristos, răstignit în afara zidurilor Ierusalimului. Precum prin stropirea cu cenușa vacii roșii și cu apă, omul se socotea pe sine curățit de păcate, el putând reintra în comunitate, tot așa, prin ascultare și împărtășire cu Învățătura și poruncile Mantuitorului, omul este curățat de întinările sale și intră în comunitatea mântuiților. Când Domnul Isus a mers în camera de sus cu ucenicii Săi, primul lucru pe care L-a făcut a fost să ia un lighean cu apă şi să le spele picioarele ucenicilor. De ce a făcut acest lucru? El îi spune lui Simon Petru motivul: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine.” (Ioan 13:8) Dacă Domnul Isus nu i-ar fi spălat picioarele lui Petru, Petru nu ar fi putut avea părtăşie cu El. El a venit de la Tatăl şi mergea înapoi la Tatăl. „Isus, fiindcă ştia că Tatăl Îi dăduse toate lucrurile în mâini, că de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu Se duce, S-a sculat de la masă, S-a dezbrăcat de hainele Lui, a luat un ştergar şi S-a încins cu el.” (Ioan 13:3-4)
Isus Hristos S-a întors înapoi la Tatăl acum şi El este încă încins cu ştergarul slujirii. Ligheanul cu apă este Cuvântul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt este Cel care îl pune în practică, iar isopul vorbeşte despre credinţă.
Pentru că de la Golgota și până azi lumea a tot păcătuit, de la Înviere până-n zilele noastre oamenii (și noi!) păcătuim fără oprire, să nu credeți că Hristos va muri iar şi iar! Ni se spune: „Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat.” (1 Ioan 1:7) Această „lumină” este Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă umblăm în lumină, ce vom vedea? Că suntem întinați, că suntem pervertiți... şi că avem nevoie de curăţare! Duhul lui Dumnezeu ne convinge. Cuvântul ne spune că sângele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne curăţă de toate aceste păcate. Dar trebui să solicităm apa Cuvântului şi sângele lui Isus Hristos care ne spală: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1:9) El a murit aici jos ca să ne mântuiască. El trăieşte acolo sus ca să nepăstreze mântuiţi. Când Isus a murit pentru păcatele noastre, El nu a murit doar pentru acele păcate de până când ne-am întors la El. El a murit pentru păcatele pe care le-am făcut de când ne-am întors la El la cruce şi până când ne va da o cunună.
Să nu îmi spui că după ce ai fost mântuit nu mai păcătuieşti. Păcatul din vieţile noastre este un lucru pe care mulţi creştini îl neglijează sau îl tratează ușuratic și în pripă... Da, creştinii se curăţesc pentru biserică: îşi fac baia de sâmbătă seara pentru duminică. Adunările de astăzi miros mai bine faţă de cum era înainte, deoarece avem săpunuri, deodorante, parfumuri... dar pentru Dumnezeu ele miros mai rău, deoarece sunt murdare!
Cum vine asta?! Păi să ne gândim: câţi nu s-au uitat la lucruri la care nu trebuiau să se uite? Deci vin cu ochii murdari! Câţi nu bârfit, cârtit, minți în timpul săptămânii? Deci vine cu gura murdară! Câţi n-au auzit sau ascultat lucruri pe care n-ar fi trebuit să le audă? Ei vin cu urechi murdare. Unii au mâinile murdare, deoarece au făcut lucruri pe care n-ar fi trebit să le facă, sau care nu le erau îngăduite. Unii au picioarele murdare, deoarece au mers unde nu trebuiau să meargă... Și toți aceştia cred că venirea la biserică face ca totul să fie în regulă! Ei bine, nu este în regulă. Acesta este motivul pentru care Domnul Isus a spus: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine.” (Ioan 13:8) Dacă programul bisericii pare lipsit de viaţă, şi predica plictisitoare, poate este din cauză că ai nevoie de o baie strașnică, de una spirituală: „Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul.” (1 Ioan 1:6) Nu vrem să minţim, nu? Dacă o facem, trebuie să Îi mărturisim Lui acest lucru! Este important să mergem la El şi să îi spunem Lui toate păcatele noastre. Şi, ai putea oricum să îi spui – pur şi simplu, fiindcă El ştie deja totul despre tine! Dar părtăşia devine mult mai frumoasă și mai reală atunci când ne mărturisim păcatele înaintea Lui, conștient că înaintea Lui nu vii oricum, și că nimeni nu este nevinovat sau neprihănit înaintea ochilor Lui ca para focului!
De ce nu vii deci la El ca să te curăţească? Cineva ar putea întreba cât de des trebuie să facem asta. Ei bine, nu ştiu despre voi, dar eu încerc să fac asemenea „duşuri” în fiecare zi... Şi descopăr că trebuie să vin la El de câteva... de mai multe ori pe zi şi să-I spun că acolo am greşit... că dincolo nu trebuia să privesc sau să ascult cutare lucru... că n-am făcut bine ducându-mă-n cutare loc sau spunând cutare lucru... sau pur și simplu c-am lăsat cutare gând în mintea mea mai mult decât trebuia! Dă-mi voie să-ţi spun – e dreptul și nevoia ta să știi! – că singurul mod în care putem să rămânem plăcuţi înaintea Lui este să ne mărturisim păcatele – și cele de omitere, și cele de comitere... și nu doar cele majore, grosolane, evidente (de fapt, să nu cădem în capcana evaluării sau clasificării de către noi a propriilor abateri!)
Revin la această jertfă a vacii roşii, ca să spun într-un soi de concluzie a cap. 19 că a reprezentat o manieră neobișnuită dar generoasă prin care Dumnezeu i-a păstrat în atenția Sa pe copiii lui Israel în marşul lor prin pustie. Acesta a fost detergentul și deodorantul din timpul rătăcirii de decenii, și-a extincției unei generații, astfel încât cei ce rămân să poată continua să umble în părtăşie cu El, dar să și deprindă imperativul/necesitatea rezolvării la timp și întocmai a problemei păcatului!
Vă reamintesc, parcurgem lectura comentată a Cuvântului lui Dumnezeu, cronologic și alternativ – până acum – într-un ritm suficient de susținut să și reținem lucrurile importante, să ne și asumăm reflecție suplimentară, dar să și înaintăm către capătul călătoriei – precum poporul evreu, care – oricât de lungă și destructivă i-a fost peregrinarea prin pustie – era inevitabil ca la un moment dat să ajungă și la destinația finală!
Capitolul 20 din cartea Numeri în care intrăm spre finalul episodului de astăzi se deschide cu moartea Mariei şi se va încheia cu moartea lui Aaron. Capitolul este încadrat de moarte... dar mai cuprinde de asemenea şi păcatul lui Moise şi păcatul lui Edom. Cu toate că este un pasaj apăsător, descurajant, este un capitol important – în primul rând pentru că marchează sfârşitul pribegiei poporului Israel şi începutul marşului.
Secţiunea cuprinsă între capitolele 14 - 20 este singura parte care vorbeşte despre cei patruzeci de ani de pribegie prin pustie – şi nu ni se spun foarte multe... Și mai exact, între cap. 19 și cap. 20 există o paranteză temporală de vreo 38 de ani – ceea ce ne arată că nici Moise, nici Domnul n-au considerat necesar să înșire evenimentele din perioada istorică respectivă, și că n-au intenționat să facă o cronică detaliată și riguros exactă a acestor aproape 4 decenii de rătăcire prin deșert – nu că nu ar fi fost posibil, dar ce s-a dorit observată și analizată a fost relația lui Iahweh cu Israel. Avem la dispoziție doar câteva întâmplări din pustie din această perioadă în care, Israel ieşind din voia lui Dumnezeu, a fost părăsit și pedepsit de Acesta – aşa că sunt puţine lucruri de spus. Israel este poporul ales al lui Dumnezeu, dar ei au însemnat ceva câtă vreme au fost în voia lui Dumnezeu. Şi asta este valabil şi azi!
Este la fel de adevărat că nici noi nu valorăm nimic când suntem în afara voii lui Dumnezeu, și nici nu putem face mare lucru – și aproape nimic durabil, remarcabil! – câtă vreme lucrăm după planurile noastre și cu resursele noastre... Când nu facem parte (și nu acționăm ca parte) din trupul credincioşilor, punând la lucru darul primit de la Duhul Sfânt, suntem la fel de inutili precum a cincea roată la căruță! De fapt, mai degrabă constituim o piedică!
Pe de altă parte, insuficiența așezămintelor vetero-testamentare în ce privește mântuirea este ilustrată profetic în evenimentele din acest capitol. Aici avem de-a face cum am spus deja cu moartea Mariei; cu păcatul lui Moise; cu moartea lui Aaron. Maria întruchipează oficiul profeției, Aaron reprezintă preoția VT-ară, iar Moise este prin excelență ilustrativ pentru Lege. Niciunul din acești trei frați NU au intrat în Țara Promisă!... De această misiune s-a achitat cu brio Iosua, reprezentantul care amintește și prin nume de Căpetenia mântuirii noastre – Domnul Isus Hristos!
Așadar, începând din cap. 20 naratorul ne întoarce la Cades (localitate menționată și în Numeri 13:26, cu referire nu la pustia Țin, ci la pustia Paran) – este foarte posibil să fie vorba de aceeași localitate, având în vedere că este situată între aceste două zone deșertice. Istoria înregistrată biblic ne readuce tot aici, după 38 de ani de peregrinări – aproape în același punct, ca și cum s-ar dori o simplă reînnodare a firului narațiunii... Lucrurile se vor limpezi ceva mai încolo, când vom afla și de moartea lui Aaron, în luna a cincea a anului al 40-lea după ieșirea copiilor lui Israel din Egipt (Num. 36:38)... precizare care – greu de înțeles de ce! – nu va fi făcută la finalul acestui cap. 20, când ni se va notifica – la fel de lapidar – moartea lui Aaron, marele preot în exercițiu al poporului.
Toată adunarea copiilor lui Israel a ajuns în pustiul Ţin în luna întâi. Şi poporul s-a oprit la Cades. Acolo a murit şi a fost îngropată Maria. (Numeri 20:1)
Iată-i ajunși din nou la Cades. Mai fuseseră aici, în urmă cu aproape treizeci şi opt de ani... şi acum sunt din nou aici. Treizeci şi opt de ani de pribegie fără să ajungă undeva... fără să progreseze vreun pic – dacă socotim că revin de unde plecaseră! Deşi aceşti ani de pribegie nu au fost ani de mari binecuvântări pentru popor, ei ne oferă lecţii importante care merită a fi învăţate, deoarece mulţi dintre noi astăzi nu înainteză ca peregrini prin această lume; suntem doar pribegi rătăcitori în această lume de jos.
Apoi, despre moartea Mariei ni se vorbeşte în acest singur verset. Nu există mențiuni ale vreunor funeralii ample, nici zile de jale, nici lungi discursuri funerare sau eforturi de elogiere. Maria a murit şi a fost îngropată. Asta e tot!
Nu putem să nu observăm însă că după răzvrătirea Mariei (și-a lui Aaron) împotriva fratelui lor Moise (de fapt, împotriva Domnului!) – din Numeri 12 – următorul lucru care se mai sune despre ea este tocmai această mențiune lapidară despre... moartea ei, inclusă aici parcă mai degrabă din rațiuni de obiectivitate istorică. Se prea poate ca ea să nu-și mai fi recuperat niciodată poziția proeminentă de care se bucurase înainte de răzvrătirea împotriva autorității profetice exclusive a lui Moise. (Atenție, nu vorbim de iertare, ci de arie de influență și lucrare!)
Nu cumva numele Mariei este adus în discuție aici/acum tocmai ca să reconecteze la șirul răzvrătirilor care duseseră la tragedia de la Cades-Barnea, consumată cu 38 de ani în urmă?! Nu doar numele femeii, ci și menționarea locației și-a evenimentului consemnat și-atunci... și, vai! - reeditat după atâta vreme, de o (totuși!) altă generație...
Deși moartea celor doi frați Maria și Aaron – redată în acest capitol 20 vrea să marcheze/sugereze trecerea de la o generație la alta (sfârșitul celor ce ieșiseră din Egipt și ridicarea celor ce vor intra în Canaan), ceea ce vom constata citind mai departe ne va demonstra încă o dată – dacă mai era cazul – că omenirea rămâne dependentă și tributară total și flagrant firii pământești!
Ce binecuvântare însă că peste veacuri, o altă Marie va fi agentul binecuvântării aduse de întruparea Celui Promis – Mesia Isus Hristos! Până data viitoare, vă lăsăm cu bine!
Create your
podcast in
minutes
It is Free