Numeri 20:1-29 | Itinerar Biblic | Episodul 260

Dragi prieteni, suntem recunoscători pentru fiecare întâlnire pe care ne-o permite Creatorul și Tatăl nostru – semn că apreciază și susține dorința și efortul nostru de a-L cunoaște tot mai bine, prin intermediul Cuvântului Său... care dă câte-o pagină cu fiecare ediție a acestui program. Am vrea să nu rămânem doar cu răsfoirea, ci să nu ne lăsăm până nu vom înțelege bine și corect fiecare dintre mesajele esențiale pe care ni le transmite, pentru a ajunge să trăim – și pe pământ, și mai cu seamă în veșnicie! – viața pentru care am fost destinați!

Îmi permit să vă rog să nu uităm niciun moment să fim sincer și continuu recunoscători pentru fiecare binecuvântare din revărsarea de har de care beneficiem, și datorită datorită căreia înaintăm... și asta cu-atât mai mult cu cât suntem într-o secțiune a Scripturii în care constatăm cu tristețe nu doar perseverența în... cârtire a unor privilegiați din urmă cu vreo vreo trei milenii și jumătate, ci și rezultatele dezastruoase ale ingratitudinii, nemulțumirii și necredinței – să învățăm din ele, ca nu cumva să le repetăm experiențele! Mai cu seamă că suntem atenționați (1 Cor. 10:11-12) că „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor. Astfel dar, cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă.”

Vă reamintesc, suntem în cartea Numeri, în cap. 20 – care face un arc peste mai bine de 38 de ani de peregrinări sterile și epuizante prin deșert, și ne apropie de momentul îndelung amânat al intrării lui Israel în Țara promisă... de care însă nu vor beneficia – după cum decretase Iahweh – decât doi din cei peste șase sute de mii de bărbați care ieșiseră din Egipt! Aceste patru decenii avuseseră în vedere doar pieirea masei de cârtitori și înlocuirea lor cu o altă generație, fiii acestora fiind cei ce vor avea privilegiul de a cuceri și locui Canaanul făgăduit! S-a murit vârtos în toți acești ani... și moartea, păcatul și tristețea definesc și acest capitol 20... compus – după cum corect indică și împărțirea din unele din exemplarele Bibliilor noastre – din trei pasaje: primele 13 versete redau o nouă răzvrătire a poporului (neobosit în așa ceva!), care a cauzat și o greșeală capitală pentru care nici Moise nu va intra în Canaan! Apoi (vv. 14-21) ne arată aroganța și ostilitatea edomiților în raport cu Israel; iar ultima parte (vv. 22-29) descrie împrejurările morții lui Aaron, căpetenia preoților Domnului la acel moment. Între toate acestea, aproape nebăgată în seamă printre atâtea evenimente amare, este menționată și moartea Mariei, care deschide de altfel acest capitol... care într-un fel, pare menit să fixeze destinul celor trei frați lideri ai poporului: Maria, Aaron (ale căror morți deschid și respectiv închid capitolul) și Moise – care se va molipsi și el pentru câteva momente de rebeliunea poporului, de-ajuns cât să-și decidă soarta!   

Repet: moartea și îngroparea Mariei, sora mai mare a lui Aaron și Moise, sunt amintit doar în treacăt, în primul verset, și par menite mai degrabă să creeze un cadru pentru ceea ce urmează: „Toată adunarea copiilor lui Israel a ajuns în pustia Ţin în luna întâi. Şi poporul s-a oprit la Cades. Acolo a murit şi a fost îngropată Maria.” (Numeri 20:1)

Ne aflăm deci tot la Cades, și ceea ce urmează aduce aminte până și prin formulare de reflexul și semințele rebeliunii... preluate, iată, și de noua generație; atenție, urmează un nou episod din serialul „Cârtirea”:

Adunarea n-avea apă. Şi s-au răsculat împotriva lui Moise şi împotriva lui Aaron. Poporul a căutat ceartă cu Moise. Ei au zis: „Ce bine ar fi fost să fi murit noi, când au murit fraţii noştri înaintea Domnului! (Numeri 20:2-3)

Bineînţeles că ei nu-și dau seama ce spun! Sigur că nimeni nu voia să moară. În mod normal, moartea nu este iubită sau dorită de oameni. Dar ei – la cea mai mică lipsă – iată că se plâng, se vaită iar, şi cârtesc... Este (dacă eu am numărat bine) cea de-a şaptea cârtire, şi este cauzată (din nou) de lipsa apei.

Pentru ce aţi adus adunarea Domnului în pustiul acesta, ca să murim în el noi şi vitele noastre? Pentru ce ne-aţi scos din Egipt şi ne-aţi adus în acest loc rău, unde nu este nici loc de semănat, nici smochin, nici viţă, nici rodiu, nici apă de băut?” (Numeri 20:4-5)

Erau deci din nou la Cades, unde eşuaseră și altădată, şi pare că locul îi predispune la plângere și disperare, la neîncredere și nemulțumire, la răzvrătire și tulburare... se plâng în loc să se încreadă. Deși „ţara în care curge lapte şi miere” era în faţa lor, era ca și cum n-ar fi fost! Ochii lor erau împiedicați să vadă, pentru că necredința și nemulțumirea le umpleau inima și la afectau privirile, precum înaintașilor lor! Buruiana răzvrătirii creștea iar!

Important este nu cine ești, ce ești sau unde te afli în aceste momente – dacă ești copilul lui Dumnezeu, ai nevoie să înţelegi că nu eşti aici pentru totdeauna... nu aparținem de lumea aceasta... „nu suntem aici statornici” (e un vers dintr-o melodie creștină) Noi  suntem doar pelerini, în trecere prin „valea umbrei morții”; nu vom petrece prea mult timp pe-aici... Aşa că n-ar trebui nici să ne plângem atât, mai cu seama dacă știm unde mergem, și credem asta!

Moise şi Aaron au plecat de la adunare şi s-au dus la uşa Cortului întâlnirii. Au căzut cu faţa la pământ şi li s-a arătat slava Domnului. (Numeri 20:6)

Vă atrag din nou atenţia asupra faptului că de fiecare dată când poporul cârtea şi se plângea, slava lui Dumnezeu se arăta. Sigur că Dumnezeu era nemulţumit de plângerile lor! O, de ne-am da și noi seama de asta, și dacă ne-am aduce aminte că „sfinţii” care se vaită şi se plâng nu sunt pe placul Domnului! Aceasta este adevărat indiferent de cine suntem, unde suntem, sau ce facem!

Ceea ce urmează ne ajută să înțelegem că testul care urma viza nu poporul, ci pe cei doi conducători în exercițiu - (Numeri 20:7-8)

Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Ia toiagul şi cheamă adunarea, tu şi fratele tău Aaron. Să vorbiţi stâncii acesteia în faţa lor, şi ea va da apă. Să le scoţi astfel apă din stâncă şi să adăpi adunarea şi vitele lor.”

Toiagul indicat de Iahweh este vestitul său toiag implicat în minunile care precedaseră și urmaseră ieșirii din Egipt! Deci un instrument verificat, care văzuse și prin care se făcuseră multe! Dar de ce oare avea nevoie de toiag, dacă urma doar să vorbească stâncii din fața lor, de data aceasta? (Da, ne amintim: cu mulţi ani înainte de asta (cf. Exodul 17) stânca Horebului trebuise să fie lovită pentru a țâşni apă din ea!) Cred că tulburarea lui Moise, confruntat cu o nouă cârtire, l-a făcut să nu fie atent la cuvintele Domnului – aproape că-mi vine să zic că-n timp ce Domnul îi vorbea, Moise își pregătea discursul dinaintea poporului nemulțumit!                                                                                          (Numeri 20:9-10)

Moise a luat toiagul dinaintea Domnului, cum îi poruncise Domnul. Moise şi Aaron au chemat adunarea înaintea stâncii. Şi Moise le-a zis: „Ascultaţi, răzvrătiţilor! Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?”

Nu doar poporul Israel se plânge, dar şi Moise se tânguie acum, nu credeţi? Am o mare compasiune faţă de el. El le fusese alături în fiecare zi din ultimii 40 de ani, ajunsese să-i cunoască atât de bine... şi cred că se cam săturase de felul lor de-a fi! Deși cei de față erau urmașii celor ieșiți din Egipt!... dar, ce se naște din pisică...

Și deși Însuși Dumnezeu pare că tratează norodul cu răbdare, și le dă șanse, Moise îşi pierde cumpătul aici în versetul 10 când spune aproape disperat: „Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?” Păi sigur că Moise nu va putea vreodată să le scoată apă din stâncă! Niciun om și niciun toiag n-ar putea asta! Dumnezeu este Cel care le-a dat și le va da apa!

Era nevoie ca ei toți să înveţe o lecţie importantă aici, şi anume că stânca reprezintă un model al lui Hristos. Dar pentru că Moise era mânios, a făcut ceva ce nu ar fi trebuit să facă... și și-a compromis astfel șansele de a intra în Țara făgăduită!

Apoi Moise a ridicat mâna şi a lovit stânca de două ori cu toiagul. Şi a ieşit apă din belşug, aşa încât a băut şi adunarea, şi au băut şi vitele. (Numeri 20:11)

Deși Moise nu s-a încrezut în Dumnezeu în acea împrejurare, și nu L-a sfințit înaintea poporului, apa a tâşnit din abundenţă. Greşeala lui Moise nu a oprit apa din a tâşni. Cât de îndurător este Dumnezeu!

Semnificaţia acestui act al neascultării a fost acela că stânca îl ilustrează pe Hristos. „Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri toţi au fost sub nor, toţi au trecut prin mare, toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise; toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos.” (1 Cor. 10:1-4)

Unii spun că greşeala lui a fost că a lovit stânca de două ori! Dragi ascultători, dac-ar fi fost atent la ce i-a spus Domnul, Moise n-ar fi trebuit deloc s-o lovească... ci să-i vorbească! Fusese deja lovită. Stânca este un prototip al lui Hristos (1 Cor. 10:4). Hristos a pătimit o dată pentru păcate, niciodată a doua oară! El a murit o singură dată! Dumnezeu îi învăţa acest lucru printr-un prototip, şi Moise ar fi trebuit să protejeze şi să prețuiască acel prototip, ascultând de Iahweh. Să vorbească stâncii – asta era tot ce-ar fi trebuit să facă. Dar Moise a eşuat în a-L asculta pe Dumnezeu!

Oricât am vrea să-l scuzăm și să-l înțelegem pe Moise, n-avem cum să nu ținem seama de cuvintele lui Iahweh! N-a fost neatenție, neglijență sau tulburare... a fost necredință! Iar Iahweh a fost totuși sfințit înaintea poporului – atât prin belșugul de apă ieșită miraculos din stânca (nepotrivit abordată), cât și prin pedepsirea lui Moise și Aaron!

Atunci Domnul a zis lui Moise: „Pentru că n-aţi crezut în Mine, ca să Mă sfinţiţi înaintea copiilor lui Israel, nu voi veţi duce adunarea aceasta în ţara pe care i-o dau.” (Numeri 20:12)

Așadar, din păcate, Moise și Aaron au picat testul! Dumnezeu îi informează că necredința, neascultarea și nerăbdarea lor n-au trecut neobservate! Pentru că Moise şi Aaron nu au crezut în El, nici nu l-au sfinţit în ochii poporului Israel (adică inclusiv pentru că şi-au asumat meritul pentru minune) – nu vor intra în fruntea poporului în Canaan!

(Doar în paranteză îngăduiți-mi o observație: Noul Testament ne prilejuiește constatarea că într-un fel Moise a ajuns totuși în ţara promisă într-un final: el a apărut alături de Hristos dincolo de Iordan – pe muntele schimbării la faţă... Tabor, se pare).

Canaanul întruchipează de fapt maniera în care ar trebui să trăim noi prin credinţă. Nu este o imagine a cerului. Noi suntem în lumea aceasta care este o pustie, dar noi ar trebui să ne bucurăm de binecuvântările Canaanului. Acestea vin, aşa cum vom vedea în cartea Iosua, prin moartea şi învierea lui Hristos.Trebuie să ne bizuim pe aceasta, crezându-L pe Dumnezeu şi predându-ne Lui în această privinţă. Acesta este ceea ce Moise şi Aaron au eşuat să împlinească la acel moment dat.

Acestea sunt apele Meriba, unde s-au certat copiii lui Israel cu Domnul care a fost sfinţit între ei. (Numeri 20:13)

Încă o dată, un nume greu, negativ este dat unui loc din itinerarul lui Israel – tot Meriba (ceartă) (alături de Masa - testare) îl numiseră și în Exodul 17, cu aproape 4 decenii în urmă! O repetare menită să fixeze adevărul că cearta pe fond de necredinţă (mai cu seamă cârtirea împotriva Domnului, dar și unii față de alții) este un mare păcat şi astăzi. Ce dramă, că nu ne gândim deloc cum rezonează în inima lui Dumnezeu, și cum Îl reprezentăm noi pe Dumnezeu – atunci când nu ascultăm Cuvântul Lui şi nu Îl credem!

În același timp însă, Meriba este nu doar o reamintire a rebeliunii, ci și o celebrare a harului – apa din belșug care încă ne satură, deși nu merităm!

Încercările continuă... Moise dă greș în testul credinței... dar și-n negocierea prin care încercase să obțină acordul edomiților pentru o traversare mai ușoară și rapidă a lui Israel spre țară: (Numeri 20:14-17)

De la Cades, Moise a trimis nişte soli la împăratul Edomului, ca să-i spună: „Aşa vorbeşte fratele tău, Israel: Tu ştii toate suferinţele prin care am trecut. Părinţii noştri s-au coborât în Egipt şi am locuit acolo multă vreme. Dar egiptenii ne-au chinuit, pe noi şi pe părinţii noştri. Am strigat către Domnul, şi El ne-a auzit glasul. A trimis un Înger şi ne-a scos din Egipt. Şi iată că suntem la Cades, cetate care se află la marginea ţinutului tău. Lasă-ne să trecem prin ţara ta; nu vom trece nici prin ogoare, nici prin vii şi nici nu vom bea apă din fântâni; vom merge pe drumul împărătesc, fără să ne abatem la dreapta sau la stânga, până vom trece de ţinutul tău.”

Deși sigur afectat de cele întâmplate, Moise rămâne implicat și responsabil în călăuzirea/conducerea poporului, pentru care vrea până-n ultima clipă și-n orice aspect să obțină condiții dintre cele mai favorabile. De aceea, cu tact și diplomație, solicită urmașilor lui Esau – stabiliți la sud de Marea Moartă – să le permită să traverseze teritoriul lor, să scurteze drumul... Moise le oferă a mică istorie a poporului lor, iar apoi le cere într-un mod foarte umil și avantajos permisiunea de a trece prin ţara lor. Israel și Edom fuseseră frați, deci și urmașii lor trebuiau să se trateze ca atare – şi Moise le reaminteşte acest lucru... Dar reacția edomiților este inexplicabil și neașteptat de ostilă!

Edom i-a răspuns: „Să nu cumva să treci pe la mine, căci altfel îţi voi ieşi înainte cu sabia.” Copiii lui Israel i-au zis: „Vom merge pe drumul cel mare şi, dacă vom bea din apa ta eu şi turmele mele, îţi voi plăti preţul; nu-ţi cer altceva decât să trec cu picioarele!” (Numeri 20:18-19)

Copiii lui Israel i-au spus din nou lui Edom că aveau vitele şi copiii şi vroiau să treacă. Din nou i-au asigurat că nu vor lua nimic şi că vor avea grijă să nu producă stricăciuni... dar edomiții sunt inflexibili... Mai mult, fac o demonstrație de forță militară... astfel încât, confruntați cu acest refuz puternic și amenințați/nepregătiți militar, Israel se vede nevoit să ia drumul înapoi! Iar istoria va demonstra că Edom a greșit grav că nu i-a lăsat să treacă!

El a răspuns: „Să nu cumva să treci!” Şi Edom i-a ieşit înainte cu multă gloată şi cu mână tare. Astfel Edom n-a vrut să lase pe Israel să treacă prin ţinutul lui. Şi Israel s-a abătut de la el. Toată adunarea copiilor lui Israel a plecat de la Cades şi a ajuns la muntele Hor. (Numeri 20:20-22)

Acum evreii trebuie să urmeze o rută ocolitoare care nu ar fi fost necesară dacă li s-ar fi permis să trecă prin Edom. Personal, cred că și aici Moise a făcut o greşeală: el trebuia să urmeze norul... nu era nevoie să se îngrijoreze! Iahweh îi adusese până aici, și nu avea cum să-i părăsească acum! Trebuia să aibă încredere! Nici n-ar fi trebuit să ceară permisiunea lui Edom să treacă, ci pur şi simplu – să urmeze norul! Cred că stâlpul de nor l-ar fi condus în aşa fel încât nu ar mai fi fost nevoie să se lupte cu Edom.

Și cred că aşa se întâmplă oricui și ori de câte ori o luăm înaintea Domnului. Din păcate, adesea mulţi dintre noi facem asta!

Apropiindu-ne de finalul capitolului 20, ajungem acum la episodul morții lui Aaron – care va încheia funest un capitol trist. Dar sper să ne rămână, și din pasajul final, și din întregul capitol, destule învățături și lecţii preţioase – pentru fiecare dintre noi...

Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron, lângă muntele Hor, la hotarele ţării lui Edom: „Aaron are să fie adăugat la poporul lui; căci nu va intra în ţara pe care o dau copiilor lui Israel, pentru că v-aţi împotrivit poruncii Mele, la apele Meriba. (Numeri 20:23-24)

Ştiţi, există mulţi oameni astăzi care sunt mântuiţi, dar chiar în viaţa aceasta ei nu se bucură niciodată de roadele mântuirii, şi nu au pacea lui Dumnezeu, nici roada Duhului în vieţile lor. Ei nu cunosc ce înseamnă să umbli în părtăşie cu Domnul Isus. Şi totuşi niciodată, nici măcar pentru o clipă, nu aş pune la îndoială mântuirea lor. Aaron este reprezentativ pentru acel mod de viaţă. El a cunoscut patruzeci de ani de trăire aspră în pustie, dar niciodată nu a cunoscut ce înseamnă să te aşezi şi să te bucuri de roadele ţării promise. El nu a ştiut ce înseamnă să bei laptele şi să mănânci mierea din ţara unde curge lapte şi miere. La fel, mulţi dintre noi ne lipsim singuri de binecuvântări, datorită necredinţei!

Domnul continuă să-i dea indicații lui Moise:

Ia pe Aaron şi pe fiul său Eleazar şi suie-i pe muntele Hor. Dezbracă pe Aaron de veşmintele lui şi îmbracă pe fiul său Eleazar cu ele. Acolo va fi adăugat Aaron la poporul lui şi va muri.” Moise a făcut ce-i poruncise Domnul. S-au suit pe muntele Hor, în faţa întregii adunări. Moise a dezbrăcat pe Aaron de veşmintele lui şi a îmbrăcat cu ele pe fiul său Eleazar. Aaron a murit acolo, pe vârful muntelui. Moise şi Eleazar s-au coborât de pe munte. Toată adunarea a văzut că Aaron murise, şi toată casa lui Israel a plâns pe Aaron treizeci de zile. (Numeri 20:25-29)

Aceasta este o lecţie importantă pentru noi. Aceasta a fost o întâmplare tristă pentru Israel, dar conţine în ea ceva care ar trebui să ne determine să îi mulţumim lui Dumnezeu.

Copiii lui Israel au jelit timp de treizeci de zile. Cred că erau mulţi în acea comunitate care fuseseră cu Aaron, marele preot. Ei îl cunoscuseră bine pe Aaron, şi Aaron îi cunoştea bine pe cei mai mulți dintre ei. Ei aduceau jertfele și-l întrebau pe Aaron: „Crezi că mă va ierta Dumnezeu?” Şi cred că Aaron îi mângâia şi le spunea că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu îndurător şi milos. Apoi el aducea jertfa pentru ei. Și iată că deodată îl văd pe Eleazar pogorându-se, îmbrăcat în veştmintele lui Aaron. Aaron... murise, discret... şi cred că a lăsat regrete în urmă! Probabil că mulți își vor fi spus: „Hm... Nu-l cunosc prea bine pe Eleazar... şi nici el nu mă cunoaşte! Avem un preot nou acum!”

Ce ironic: apreciem oamenii abia post-mortem! E valabil oriunde și oricând!

Dar dacă asta e valabil și-n ce-L privește pe Domnul Isus, e foarte bine! El a fost Fiul lui Dumnezeu care a murit ca să biruiască o dată pentru totdeauna pe Diavolul, moartea și păcatul! Daţi-mi voie să vă amintesc și că în El avem un Mare Preot care trăieşte veşnic ca să mijlocească pentru noi! Domnul nostru este Mare preot nu după rânduiala lui Aaron, ci după rânduiala lui Melhisedec... Acela n-a fost nicăieri înregistrat ca având început sau sfârşit al vieţii; La fel, Domnul Isus rămâne Preot mereu! Marele nostru Preot este viu în vecii vecilor, și nu va mai muri vreodată! El a murit o dată pentru noi aici jos; El trăieşte pentru totdeauna pentru noi acolo sus. El va fi mereu acolo pentru noi. Noi putem să ne bizuim pe El întotdeauna! El ne cunoaşte pe fiecare în parte, iar noi Îl putem cunoaşte!

Ori, să-L cunoşti pe El înseamnă viaţa veşnică. Cunoașterea și recunoașterea Lui ne conferă viață veșnică, așa cum toată eternitatea vom fi preocupaţi să-L cunoaştem pe El... şi asta nu se va schimba niciodată. Este binecuvântarea supremă, de care putem și trebuie să fim permanent mulţumitori!

Israel îşi sfârşea așadar pribegia prin pustie, și începuse să se pregătească să intre în Țara promisă... Vom continua data viitoare să urmărim pas cu pas aventurile luării în stăpânire a domeniului atribuit de lor de Iahweh! Până atunci, să nu uităm că Dumnezeu are o altă „ţară promisă” – nepământeană, și veșnică! – în care vrea să ne conducă... Pentru a locui pentru totdeauna acolo, privește-L și primește-L chiar acum pe Hristos ca Mântuitor personal! El este singura Cale într-acolo, și pentru că a plătit cu sângele și viața Lui accesul tău în cer – doar El poate să ne ducă sigur acolo! Lasă-l s-o facă, fă-ți această favoare!