Numeri 32:1-42 | Itinerar Biblic | Episodul 269

Stimați ascultători, a trecut ceva vreme de la primul pas făcut împreună în această carte (Numeri) care nu se anunța atât de solicitantă și... interesantă – cum s-a dovedit... și de al cărei punct terminus ne apropiem. Am trecut prin pasaje cuprinzând când confruntări dramatice, când acțiuni miraculoase, când teologie robustă, când liste detaliate și fidele, cu mențiuni precise și predilecție pentru... cifre – deci numere, apropo și de titlul acestei cărți...

Vă reamintesc, în sine această diviziune biblică acoperă cca 40 de ani de istorie tristă a poporului Israel, chiar dacă mai degrabă – la un moment dat – narațiunea sare peste vreo 38 de ani, evitând parcă să detalieze cea mai mare parte a anilor sterili și fatali ai peregrinării prin deșert, menit să devină... cimitirul adulților ieșiți din Egipt, din cauza necredinței și-a răzvrătirilor sistematice!  

Acest capitol 32 la care vă invităm să privim azi este unul mai degrabă semnificativ decât spectaculos, și evidențiază felul în care planul și voia divină – atât directivă, cât și cea permisivă – se aplică poporului Israel, pe măsură ce semințiile ajung să se așeze și să se familiarizeze cu teritoriul atribuit de Iahweh. De asemenea, pe parcursul acestui capitol vom reține alte aspecte din viața și caracterul lui Moise, care vor completa personalitatea deja bogată a acestui remarcabil personaj al VT, trecut prin multe și confruntat mereu – ca orice lider de altfel – cu probleme dificile și inevitabile, cu atât mai numeroase cu cât comunitatea de care răspundea devenea mai mare... și mai sigură pe ea, ca una care se credea deci stăpână pe țintă! În cazul de față, va fi vorba de raporturile cu așa-numitele „seminţii cu inima împărţită”: Ruben, Gad şi jumătate din seminţia lui Manase, care vor pretinde (nici mai mult, nici mai puțin – decât) să-și aleagă teritoriul pe care voiau să se așeze, ce mai conta că ţinuturile solicitate erau plasate... pe partea greşită (estică) a Iordanului, opusă celei prevăzute de Iahweh?! Unii comentatori apreciază chiar ca păcătoasă această solicitare, văzând-o fie ca exemplu de interes egoist bazat pe propriile evaluări/considerații, fie ca pe o mostră de a te mulțumi cu (mai) puțin dar imediat, în loc să ai răbdare și credință pentru lucrurile cele mai bune, chiar dacă trebuie să le mai aștepți! Alții însă consideră episodul ca marcând o realizare apreciabilă, de vreme ce teritoriul ocupat de Israel se extinde – având în vedere deznodământul solicitării! Deci e mai degrabă o aventură a credinței, decât consemnarea unei neascultări sau rebeliuni!

Oricum, dacă vom fi de acord că Iordanul este un simbol al morţii şi învierii lui Hristos, e clar că incidentul din Numeri 32 ne va dărui și nouă celor de azi semnificație spirituală!

Așadar, ajunși în câmpia Moabului, față în față cu Ierihonul, în așteptarea semnalului pentru intrarea în Canaan, după ce trecuse și întâmplarea care-l avusese protagonist pe ghicitorul/astrologul mesopotamian Balaam – ca din senin, Moise se confruntă cu o nouă petiție: unii din copiii lui Israel (nerăbdători? Obosiți? Pragmatici?) își cer partea de moștenire în ținuturile deja cucerite, pe care staționau deja... deci la răsărit de Iordan!

Fiii lui Ruben şi fiii lui Gad aveau o mare mulţime de vite şi au văzut că ţara lui Iaezer şi ţara Galaadului erau un loc bun pentru vite. Atunci fiii lui Gad şi fiii lui Ruben au venit la Moise, la preotul Eleazar şi la mai marii adunării, şi le-au zis: „Atarot, Dibon, Iaezer, Nimra, Hesbon, Eleale, Sebam, Nebo şi Beon, ţara aceasta, pe care a lovit-o Domnul înaintea adunării lui Israel, este un loc bun pentru vite, şi robii tăi au vite.” Apoi au adăugat: „Dacă am căpătat trecere înaintea ta, să se dea ţara aceasta în stăpânirea robilor tăi şi să nu ne treci peste Iordan.” (Numeri 32:1-5)

Sunt tare curios cum vor fi ajuns ei la concluzia că că regiunea trans-iordaniană solicitată era mai potrivită pentru nevoile lor decât ceea ce urmau să primească în Cisiordania! Poate că-și făcuseră calcule de rentabilitate: erau acolo pășunile de care aveau nevoie mulțimea turmelor lor!... Sau poate nu se simțeau în stare s-o ia de la capăt cu războaiele (ambele triburi ieșiseră cu efectivele diminuate din aventura celor patru decenii în deșert!)... sau poate socotiseră generos că astfel le rămâne mai mult loc celorlalți, dincolo de Iordan... Așa cum nu e exclus să fi fost pur și simplu pragmatism pur și egoist, după modelul infantil „ce-am găsit al meu să fie!”

În orice caz, dincolo de cauzele sau efectele practice, imediate, invocate sau poate doar sugerate de solicitanți, Moise întrevede în primul rând efectele psihologice, între ceilalți din popor, ale acestei cereri neobișnuite, premature... de aceea este foarte tulburat de cererea lor.

Moise a răspuns fiilor lui Gad şi fiilor lui Ruben: „Fraţii voştri să meargă oare la război, şi voi să rămâneţi aici? Pentru ce voiţi să muiaţi inima copiilor lui Israel şi să-i faceţi să nu treacă în ţara pe care le-o dă Domnul? (Numeri 32:6-7)

Moise pare să răspundă cu aprindere cererii celor două seminții – suspectându-i că de fapt ei nu mai voiau să participe la războaiele de cucerire a țării. De asemenea, el pare să plătească tribut tensiunii și frustării acumulate constant în lungul șir al confruntărilor cu rebelii din popor. Nu în ultimul rând, Moise știa că el oricum nu va intra în țară, și se pare că nu se împăcase deloc cu gândul acesta, care-l mistuia. Oricum, el le aminteşte tranșant fiilor celor două triburi descurajarea cumplită a poporului când auziseră (la prima iscodire a țării) raportul bărbaţilor care spionaseră ţara cu vreo patruzeci de ani în urmă. Între cei cu raport nefavorabil, defetist, fuseseră și reprezentanții lui Ruben și Gad – cum să fi uitat Moise asta?!  

Aşa au făcut şi părinţii voştri când i-am trimis din Cades-Barnea să iscodească ţara. S-au suit până la valea Eşcol şi, după ce au iscodit ţara, au înmuiat inimile copiilor lui Israel şi i-au făcut să nu intre în ţara pe care le-o dădea Domnul. (Numeri 32:8-9)

Aduceţi-vă aminte că Moise se adresează aici noii generaţii. Ei erau prea tineri ca să-şi amintească acea experienţă tragică, așa că Moise o povesteşte pentru ei, continuând astfel răspunsul său:

(Şi) Domnul S-a aprins de mânie în ziua ceea şi a jurat zicând: „Oamenii aceştia care s-au suit din Egipt, de la vârsta de douăzeci de ani în sus, nu vor vedea ţara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, căci n-au urmat în totul calea Mea, afară de Caleb, fiul lui Iefune, chenizitul, şi Iosua, fiul lui Nun, care au urmat în totul calea Domnului.” Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Israel şi i-a făcut să rătăcească în pustiu timp de patruzeci de ani, până la stingerea întregului leat de oameni care făcuse rău înaintea Domnului. (Numeri 32:10-13)

Parcă auzim predicile părinților Bisericii, din perioada Faptelor Apostolilor! Și senzația se va accentua și-n următoarele pasaje – pare a fi un model de mesaj al harului și-al mâniei divine, și de fapt acesta este mesajul-tip de cea mai pură sorginte biblică: nici profetul, nici evanghelistul nu-și bazează kerygma doar pe o situație existențială, ci o atașează caracterului, planului și mesajului lui Dumnezeu!

Folosind de două ori expresia „Domnul S-a aprins de mânie”, Moise parcă vrea să le atragă atenția, și să explice de unde provine determinarea pe care o manifestă: bătrânul conducător se teme că această nouă generaţie va repeta greşelile părinţilor ei... și în consecință va atrage o nouă revărsare a mâniei divine asupra lui Israel! Această perspectivă pare să accelereze pulsul lui Moise:  

Şi iată că voi luaţi locul părinţilor voştri, ca nişte odrasle de oameni păcătoşi, ca să faceţi pe Domnul să se aprindă şi mai tare de mânie împotriva lui Israel. Căci, dacă vă întoarceţi de la El, El va lăsa mai departe pe Israel să rătăcească în pustiu şi veţi aduce pierderea poporului acestuia întreg.” (Numeri 32:14-15)

Puteţi înțelege foarte bine temerile și mânia lui Moise – care desigur continua să-și aducă aminte alte și alte evenimente tragice de după ieșirea din Egipt (inclusiv desigur faptul că tot rubeniți fuseseră și Datan și Abiram, aliații lui Core în răzmerița sancționată instantaneu și nimicitor de Iahweh!) Culpabilitatea pe care o putea atrage atentatul la unitatea poporului (implicat de separarea celor două seminții) risca să resusciteze pedeapsa lui Iahweh! Or, după ce înduraseră vicisitudinile şi descurajările celor patruzeci de ani din pustie, gândul de a rata din nou intrarea în ţara promisă părea un risc prea mare.

Nu știu dacă răspunsul care urmează (al rubeniților și gadiților) este „element de negociere” pentru cele două seminții, sau își vor fi dat finalmente și ei seama că vor fi forțat lucrurile, și că vor fi apăsat prea mult asupra lui Moise, ceea ce risca să atragă și dezaprobarea celorlalte seminții... cert este că Ruben și Gad înțeleg să și dea, nu doar să ceară (chiar dacă nu-și modifică structural solicitarea!):

Ei s-au apropiat de Moise şi au zis: „Vom face aici ocoale pentru vitele noastre şi cetăţi pentru pruncii noştri: apoi ne vom înarma în grabă şi vom merge înaintea copiilor lui Israel, până îi vom duce în locul care le este rânduit; şi pruncii noştri vor locui în aceste cetăţi întărite, din pricina locuitorilor ţării acesteia. Nu ne vom întoarce în casele noastre mai înainte ca fiecare din copiii lui Israel să fi pus stăpânire pe moştenirea lui, şi nu vom stăpâni nimic cu ei dincolo de Iordan, nici mai departe, pentru că noi ne vom avea moştenirea noastră dincoace de Iordan, la răsărit.” (Numeri 32:16-19)

Ruben și Gad par a spune: „Domnule Moise, ne-ai înțeles greși! Ne bănuiești degeaba! Noi n-avem gânduri ascunse! Uite, drept dovadă...” Și prin cuvintele pe care tocmai le-ați auzit, încearcă „s-o dreagă”, să nuanțeze și să prezinte mai acceptabil solicitarea lor îndrăzneață... Ei se oferă să-şi trimită bărbaţii la război ca să ajute celelalte seminţii să pună stăpânire pe țara ce le fusese promisă, și să  nu se întoarcă în ținutul de la răsărit de Ioradn decât după deplina preluare a țării de către Israel.

Până la urmă, pe baza acestui angajament i-a lăsat Moise să se aşeze în partea de est a Iordanului. Și se va dovedi mai târziu (în Iosua 12-16) că ei şi-au repectat promisiunea. Dar Moise nu va ezita să-i avertizeze (un fel de: „Să nu ziceți că nu v-am spus!”):

Moise le-a zis: „Dacă faceţi aşa, dacă vă înarmaţi ca să luptaţi înaintea Domnului, dacă toţi aceia dintre voi care se vor înarma trec Iordanul înaintea Domnului, până ce va izgoni pe vrăjmaşii Lui dinaintea Lui, şi dacă vă veţi întoarce înapoi numai după ce ţara va fi supusă înaintea Domnului, atunci veţi fi fără vină înaintea Domnului şi înaintea lui Israel, şi ţinutul acesta va fi moşia voastră înaintea Domnului. Dar dacă nu faceţi aşa, păcătuiţi împotriva Domnului şi să ştiţi că păcatul vostru vă va ajunge. Zidiţi cetăţi pentru pruncii voştri şi ocoale pentru vitele voastre şi faceţi ce aţi spus cu gura voastră.” (Numeri 32:20-24)

Condiționarea sub care plasează Moise întreagă această nouă atenționare vehementă le atrage atenția celor două seminții că riscă să se angajeze într-un război contra lui Iahweh, și nu doar că n-au nicio șansă în această confruntare, dar asta va atrage blamul lui Dumnezeu asupra întregului Israel! Modul în care este interpretat de obicei aceasta frază de final („păcatul vostru vă va ajunge”), care sună ca o legare cu blestem, este asigurarea că: orice păcat este împotriva lui Dumnezeu; și că „niciun păcat nu rămâne nedescoperit!” Mă gândesc (afirmă JVMcGee) că sunt foarte mulţi păcătoşi care reuşesc să se strecoare, și să inducă pe mulți în eroare mascându-și păcatele, şi par să nu fie niciodată descoperiţi!

Dar acest verset spune că păcatele voastre vă vor ajunge. Va veni o vreme când puii se vor întoarce să se adăpostească „acasă”, de unde-au originat! „Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit” Ce seamănă omul, aceea va şi secera.” (Gal.6:7) Nu îmi pasă cine eşti, sau de unde eşti, cum eşti sau când eşti – dar așa cum pâinea aruncată pe ape se întoarce după multă vreme înapoi, la fel păcatul săvârșit – cu voia, sau fără pocăință! – nu va rămâne fără efecte în viața celui ce-l comite la fel de natural precum bei apă! Păcatele, mai precis efectele lor, te vor ajunge din urmă. După cum păcătuieşti, aşa se va întoarce înapoi la tine păcatul uneori. Acesta este înţelesul acestei afirmaţii: „Fii sigur că păcatul tău te va ajunge! Vei plăti consecințele!”

Fiii lui Gad şi fiii lui Ruben au zis lui Moise: „Robii tăi vor face tot ce porunceşte domnul nostru. Pruncii noştri, nevestele, turmele noastre şi toate vitele noastre vor rămâne în cetăţile Galaadului, iar robii tăi, toţi înarmaţi pentru război, vor merge să se lupte înaintea Domnului, cum zice domnul nostru.” (Numeri 32:25-27)

Văzând că au primit răspuns favorabil la cererea și angajamentul lor, rubeniții și gadiții sunt bucuroși să întărească promisiunea de a fi alături de frații lor până la capăt, inclusiv în confruntările militare ce se vor isca! Cam hazardat, și aproape nesăbuit, am putea spune – pentru că își lipseau de protecția necesară propriile familii, rămase la est de Iordan!

Moise a dat porunci cu privire la ei preotului Eleazar, lui Iosua, fiul lui Nun, şi capilor de familie din seminţiile copiilor lui Israel. El le-a zis: „Dacă fiii lui Gad şi fiii lui Ruben trec cu voi Iordanul, înarmaţi cu toţii ca să lupte înaintea Domnului, după ce ţara va fi supusă înaintea voastră, să le daţi în stăpânire ţinutul Galaadului. Dar dacă nu vor merge înarmaţi împreună cu voi, să se aşeze în mijlocul vostru în ţara Canaanului.” Fiii lui Gad şi fiii lui Ruben au răspuns: „Vom face tot ce a spus robilor tăi Domnul. Vom trece înarmaţi înaintea Domnului în ţara Canaanului, dar noi să ne avem moştenirea noastră dincoace de Iordan.” (Numeri 32:28-32)

În permisiunea acordată de Moise (desigur, cu acordul lui Iahweh, deși lucrul nu este menționat explicit) sesizăm rezultatele spiritului de negociere ce animă specific poporul evreu; târguiala cu Moise este de fapt cu Dumnezeu. Nu uităm istoria cu Avraam tranzacționând soarta Sodomei (Gen. 18:16-33) – e drept, cu bune intenții, și nu din dorință de câștig. Ca fetele lui Țelofhad, prezentarea solicitării înaintea lui Moise era un fel de audiență la Dumnezeu! Și luând aminte la ce le spune Moise, ei răspund în consecință: Vom face tot ce a spus robilor tăi Domnul!” Este „Amin”-ul care parafează contractul încheiat, înțelegerea e deplină și completă – rămâne să fie observată îndeplinirea obligațiilor fiecărei părți!  

Vom constata imediat că la acest legământ se atașează și jumătate din seminția lui Manase, care – deși apare abia acum menționată în text – pare să fi fost de la bun început inclusă în ecuația negocierii.

În orice caz, acest capitol care începuse cu ostilitatea sesizabilă a lui Moise față de cererea „ne-ortodoxă” a celor două seminții pare a se termina sub semnul armoniei restabilite: teritoriuld e dincoace de Iordan (așa-numita Transiordanie) devine domiciliul unei părți a poporului Israel. Ca reprezentant al lui Iahweh, Moise atribuie solicitanților dreptul de folosință al acestui ținut, cu asumarea obligației acestora de a fi parte la efortul de cucerire și împărțire a Canaanului.

Moise a dat fiilor lui Gad şi fiilor lui Ruben şi la jumătate din seminţia lui Manase, fiul lui Iosif, împărăţia lui Sihon, împăratul amoriţilor şi împărăţia lui Og, împăratul Basanului, ţara cu cetăţile ei, cu ţinuturile cetăţilor ţării de jur împrejur. (Numeri 32:33)

Este nevoie să înțelegem, prieteni, că râul Iordan nu simbolizează moartea noastră. Când ajungem la cartea Iosua, vom vedea că ni se arată cum ajungem în Canaan. Cu alte cuvinte, sunt două locuri în care pot trăi copiii lui Dumnezeu astăzi. Poţi trăi în pustia acestei lumi, şi să fii sărac sufleteşte... sau poţi intra în locul binecuvântărilor duhovniceşti, reprezentate de Canaan. Acum, cum trecem Iordanul spre locul binecuvântărilor duhovniceşti? Când ne uităm la poporul Israel traversând Iordanul, descoperim niște lecţii importante: Pietrele care au fost puse în Iordan vorbesc despre moartea lui Hristos. Pietrele care au fost scoase din Iordan vorbesc despre învierea lui Hristos.Tu şi cu mine primim binecuvântările spirituale prin moartea şi învierea lui Hristos. Noi astăzi trebuie să ştim că am fost îngropaţi cu El şi am înviat cu El. Trebuie să ne bazăm pe faptul că suntem uniţi cu El. Trebuie să ne predăm Lui pe acestă bază, astfel încât fiecare din noi să ne putem însuşi binecuvântările spirituale care sunt de drept ale noastre.

Versetele care urmează – și care ne apropie de finalul capitolului și-al ediției de față a acestui program – sunt o înregistrare îmbucurătoare a luării în posesie și amenajării teritoriului atribuit, a elanului constructiv al acestei părți a poporului, manifestate în zonele ce urmau să le ocupe. Ei ridică cetăți noi, repară și întăresc altele, și își pun marca pe aceste realizări dându-le nume noi, care evidențiază noua condiție și realitate a acelor străvechi ținuturi!

Fiii lui Gad au zidit Dibonul, Atarotul, Aroerul, Atrot-Şofan, Iaezer, Iogbeha, Bet-Nimra şi Bet-Haran, cetăţi întărite, şi au făcut staule pentru turme. Fiii lui Ruben au zidit Hesbonul, Eleale, Chiriataim, Nebo şi Baal-Meon, ale căror nume au fost schimbate, şi Sibma şi au pus alte nume cetăţilor pe care le-au zidit. Fiii lui Machir, fiul lui Manase, au mers împotriva Galaadului şi au pus mâna pe el; au izgonit pe amoriţii care erau acolo. Moise a dat Galaadul lui Machir, fiul lui Manase, care s-a aşezat acolo. Iair, fiul lui Manase, a pornit şi el şi a luat târgurile, şi le-a numit târgurile lui Iair. Nobah a pornit şi el şi a luat Chenatul, împreună cu cetăţile care ţineau de el, şi l-a numit Nobah, după numele lui. (Numeri 32:34-42)

Ultima parte a capitolului înregistrează o legătură subtilă cu cap. 27 și 36, prin menționarea lui Machir, capul unei familii din care făceau parte și deja cunoscutele fiice ale lui Țelofhad – semn că firele se adună într-un mănunchi, și că în realitate această expansiune teritorială era cel puțin îngăduită (dacă nu inspirată) de Iahweh, pentru a deposeda și diminua autoritatea și prezența amoriților în zonă – unii dintre cei mai vajnici și neînduplecați dintre inamicii permanenți ai lui Israel.

Oricum acest capitol nu-și propune să ne dea o relatare completă a procesului de luare în stăpânire și de reconfigurare a teritoriilor canaanite și învecinate – ci mai degrabă să sublinieze că Dumnezeu nu doar că-Și împlinește promisiunile, ci că o face cu preaplin de măsură! Deci teritoriile suplimentare sunt o măsură clătinată de super-har (dacă putem folosi o asemenea formulă, pleonastică cred!)

Cele două seminţii şi jumătate s-au stabilit deci dincoace de Iordan. A fost aceasta în avantajul, sau în dezavantajul lor? Domnul nostru afirmă că faptele spun totul despre cine suntem... Odată, pe când era pe pământ, încercând să scape de mulţime „Au ajuns pe celălalt ţărm al mării, în ţinutul gadarenilor.” (Marcu 5:1) Cine erau aceşti gadareni? Păi chiar urmașii seminţiei lui Gad, care trăiau de cealaltă parte a Iordanului. Iar când Isus a venit la ei, i-a găsit ocupându-se cu... creşterea porcilor, vă amintiţi. Şi când l-a vindecat pe bărbatul posedat de demoni, gadarenii i-au cerut Domnului Isus să plece din ţinutul lor! În ce stare jalnică ajunseseră, nu vi se pare?!

Așa se întâmplă mereu copilului lui Dumnezeu care nu izbuteşte să treacă Iordanul şi să intre în Țara promisă, și care se mulțumește – ca Lot – cu ce-i spun ochii și inima că ar fi bine, în loc să urmeze indicațiile lui Dumnezeu, care știe, poate și vrea să-ți dea totul! Ne oprim aici acum, dar vă așteptăm să ne reîntâlnim și data viitoare, cu ajutorul Domnului!