Numeri 34:1-36:13 | Itinerar Biblic | Episodul 271

Dragi ascultători, suntem foarte aproape de finalul parcursului nostru printr-una din multele cărți subestimate, dar atât de elocvente și utile ale Bibliei – Numeri. Dacă precedentul capitol, 33, cu sinteza itinerarului lui Israel din Gosen până-n câmpia Moabului, pe malul estic al Iordanului, cu binecuvântarea și avertismentele finale, poate fi socotit culminant, ultimele 3 capitole – 34-36 – sunt mai degrabă la antipozi, un fel de apendice, aproape superfluu dar cu aportul său în întregirea/completarea cărții Numeri. Le vom survola în continuare, foarte probabil pe toate trei într-o singură ediție a emisiunii!

Capitolul 34 defineşte în termeni clari hotarele care subîntind teritoriul dat de Iahweh lui Israel. Trecuseră vreo 500 de ani de când (în Gen. 15) Dumnezeu promisese Canaanul lui Avraam. Acest teritoriu îi aparține lui Israel pe veci, indiferent cine îl revendică astăzi!

Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Dă porunca aceasta copiilor lui Israel şi spune-le: „Când veţi intra în ţara Canaanului, ţara aceasta va fi moştenirea voastră, ţara Canaanului, ale cărei hotare iată-le: (Numeri 34:1-2)

Iahweh le face acum cunoscut în detaliu care erau țintele procesului de cucerire a țării, și începe cu precizarea hotarului de sud:

hotarul din partea de miazăzi va începe din pustiul Ţin, lângă Edom. Astfel, hotarul vostru de miazăzi va începe de la marginea Mării Sărate, spre răsărit; se va întoarce la miazăzi de înălţimea Acrabim, va trece prin Ţin şi se va întinde până la miazăzi de Cades-Barnea; va urma mai departe prin Haţar-Adar şi va trece spre Aţmon; de la Aţmon, se va întoarce până la pârâul Egiptului şi va ieşi la mare. (Numeri 34:3-5)

Cu precizarea că în cartea sa Iosua va fi mai precis și detaliat în trasarea acestui hotar, ne mutăm spre vest – care enunță granița cea mai clară și simplă:

Hotarul vostru dinspre apus va fi Marea cea Marea: aceasta va fi hotarul vostru la apus. (Numeri 34:6)

Apoi precizările Domnului continuă în sensul acelor de ceasornic cu hotarul de nord:

Iată care va fi hotarul vostru spre miazănoapte: începând de la Marea cea Mare să trageţi hotarul până la muntele Hor; de la muntele Hor, să-l trageţi prin Hamat şi să ajungă până la Ţedad; să urmeze mai departe prin Zifron, ca să ajungă la Haţar-Enan: acesta să vă fie hotarul înspre miazănoapte. (Numeri 34:7-9)

În fine, cercul se închide odată cu trasarea hotarelor pe latură răsăriteană:

Să vă trageţi hotarul spre răsărit de la Haţar-Enan până la Şefam; să se coboare din Şefam spre Ribla, la răsărit de Ain; se va coborî şi se va întinde de-a lungul Mării Chinereta la răsărit se va coborî iarăşi spre Iordan, ca să ajungă la Marea Sărată. Aceasta va fi ţara voastră, cu hotarele ei de jur împrejur.”  (Numeri 34:10-12)

Acesta era deci teritoriul pe care generosul Iahweh li-l dădea de moștenire copiilor poporului Său, cu indicația de a-l atribui cu înțelepciune celor 9 seminții și jumătate ce se vor stabili dincolo de Iordan. Trebuie precizat că până în prezent Israelul n-a ocupat niciodată tot acest teritoriu – speranța fiind legată de Mesia!

Moise a dat porunca aceasta copiilor lui Israel şi a zis: „Aceasta este ţara pe care o veţi împărţi prin sorţi şi pe care a poruncit Domnul s-o dea celor nouă seminţii şi jumătate. Căci seminţia fiilor lui Ruben, după casele lor părinteşti, şi seminţia fiilor lui Gad, după casele părinţilor lor, precum şi jumătate din seminţia lui Manase şi-au luat moştenirea. Aceste două seminţii şi jumătate şi-au luat moştenirea dincoace de Iordan, în faţa Ierihonului, înspre răsărit.” (Numeri 34:13-15)

Deși nici nu începuse lupta de cucerire și preluare a teritoriului țării din mâinile păgânilor ce-l populau, Iahweh merge mai departe cu prescripții foarte precise în ce privește responsabilitatea împărțirii și repartizării parcelelor pentru fiecare seminţie:

Domnul a vorbit lui Moise şi a zis:  „Iată numele bărbaţilor care vor împărţi ţara între voi: preotul Eleazar şi Iosua, fiul lui Nun. Să mai luaţi câte o căpetenie din fiecare seminţie, ca să facă împărţirea ţării. (Numeri 34:16-18)

Nu cred că e cazul să ne mirăm prea mult că Domnul îi desemnează nominal pe cei responsabili de această acțiune importantă! Iată că întâlnim și la final o listă de nume asemănătoare celei de la începutul cărții (vezi cap. 1), care însă era de-acum istorie având în vedere că majoritatea de-acolo erau morți! Chiar dacă par plictisitoare pentru noi astăzi, numele lor au fost foarte importante pentru Israel, când s-au tranșat hotarele fiecărui trib:

Iată numele bărbaţilor acestora. Pentru seminţia lui Iuda: Caleb, fiul lui Iefune; pentru seminţia fiilor lui Simeon: Samuel, fiul lui Amihud; pentru seminţia lui Beniamin: Elidad, fiul lui Chislon; pentru seminţia fiilor lui Dan: căpetenia Buchi, fiul lui Iogli; pentru fiii lui Iosif: pentru seminţia fiilor lui Manase – căpetenia Haniel, fiul lui Efod; şi pentru seminţia fiilor lui Efraim – căpetenia Chemuel, fiul lui Şiftan; pentru seminţia fiilor lui Zabulon: căpetenia Eliţafan, fiul lui Parnac; pentru seminţia fiilor lui Isahar: căpetenia Paltiel, fiul lui Azan; pentru seminţia fiilor lui Aşer: căpetenia Ahihud, fiul lui Şelomi; pentru seminţia fiilor lui Neftali: căpetenia Pedahel, fiul lui Amihud. Aceştia sunt aceia cărora le-a poruncit Domnul să împartă ţara Canaanului între copiii lui Israel. (Numeri 34:19-29)

Odată precizate dimensiunile optime/ideale ale teritoriului atribuit de Iahweh celor 9 seminții și jumătate pe malul vestic al Iordanului, până la Marea Mediterană, Moise primește – spre a transmite – indicații clare și precizări și-n ce-i privește pe leviți, știut fiind că ei nu primeau teritoriu, dar aveau nevoie de spațiu de locuit! N-ați uitat că leviţii fuseseră luaţi dintre copiii lui Israel în schimbul tuturor întâilor-născuţi, care s-ar fi cuvenit să fie ai Domnului. Acum, leviţii – care constituiau o centură spirituală protectivă a lui Israel – aparţineau Domnului, care are grijă ca și lor să li se atribuie cetăţi în care să locuiască.

Cu precizarea acestora se ocupă capitolul următor – 35 – al cărții Numeri:

Domnul a vorbit lui Moise, în câmpia Moabului, lângă Iordan, în faţa Ierihonului. Şi a zis: „Porunceşte copiilor lui Israel să dea leviţilor, din moştenirea pe care o vor avea, nişte cetăţi în care să poată locui. Să mai daţi leviţilor şi un loc gol împrejurul acestor cetăţi. Cetăţile să fie ale lor, ca să locuiască în ele; iar locurile goale să fie pentru vitele lor, pentru averile lor şi pentru toate dobitoacele lor. Locurile goale din jurul cetăţilor pe care le veţi da leviţilor să aibă, începând de la zidul cetăţii în afară, o mie de coţi de jur împrejur. Să măsuraţi afară din cetate două mii de coţi în partea de răsărit, două mii de coţi în partea de miazăzi, două mii de coţi în partea de apus şi două mii de coţi în partea de miazănoapte, aşa încât cetatea să fie la mijloc. Acestea să fie locurile goale din jurul cetăţilor lor.  (Numeri 35:1-5)

„Locurile goale” sunt practic păşunile care trebuiau de asemenea atribuite leviţilor. Și din ce-am citit, și din ce urmează observăm cum cartea Numeri își confirmă până la sfârșit predilecția farmaceutică pentru cantități, liste, numere, suprafețe exact precizate.

Dintre cetăţile pe care le veţi da leviţilor, şase să fie cetăţi de scăpare, unde va putea să fugă ucigaşul, şi afară de acestea, să le mai daţi alte patruzeci şi două de cetăţi. Toate cetăţile pe care le veţi da leviţilor să fie patruzeci şi opt de cetăţi, împreună cu locurile lor goale. Cetăţile pe care le veţi da din moşiile copiilor lui Israel să fie date mai multe de cei ce au mai multe şi mai puţine de cei ce au mai puţine; fiecare să dea leviţilor din cetăţile lui după moştenirea pe care o va avea.” (Numeri 35:5-8)

48 de cetăți cred că nu-i puțin lucru! Dar și slujba leviților era atât de importantă pentru popor, ei fiind – alături de preoți – și consilierii și autoritățile în materie de Lege și aplicarea ei. Din cele patruzeci şi opt de cetăţi care le erau desemnate leviţilor, şase dintre ele trebuiau să fie desemnate clar drept „cetăţi de scăpare”:

Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: „Când veţi trece Iordanul şi veţi intra în ţara Canaanului, să vă alegeţi nişte cetăţi care să vă fie cetăţi de scăpare, unde să poată scăpa ucigaşul care va omorî pe cineva fără voie. Aceste cetăţi să vă slujească drept cetăţi de scăpare împotriva răzbunătorului sângelui, pentru ca ucigaşul să nu fie omorât înainte de a se înfăţişa în faţa adunării ca să fie judecat. Din cetăţile pe care le veţi da, şase să vă fie cetăţi de scăpare. (Numeri 35:9-13)

„Cetăţile de scăpare” erau locuri de refugiu pentru cei care comiteau o crimă fără intenție. Exista (și Israelul cunoștea) obiceiul vechi, răspândit şi la alte popoare, de a privi altarul sau sanctuarul ca loc de refugiu. Dar era posibil ca altarul să fi fost la o depărtare mare şi, în afară de aceasta, omul nu putea rămâne permanent lângă altar, în sanctuar. De aceea Domnul introduce conceptul de „cetăţi de scăpare”, precizând că trebuie să fie câte trei pe fiecare parte a Iordanului.

Să daţi trei cetăţi dincoace de Iordan şi trei cetăţi în ţara Canaanului: acestea să vă fie cetăţi de scăpare. Aceste şase cetăţi să fie cetăţi de scăpare pentru copiii lui Israel, pentru străin şi pentru cel ce locuieşte în mijlocul vostru: acolo va putea să scape orice om care va ucide pe cineva fără voie. Dacă un om loveşte pe aproapele său cu o unealtă de fier şi acesta moare, este un ucigaş: ucigaşul să fie pedepsit cu moartea. Dacă-l loveşte cu o piatră pe care o ţine în mână, de care poate muri, şi moare, este un ucigaş: ucigaşul să fie pedepsit cu moartea. Dacă-l loveşte cu vreo unealtă de lemn pe care o ţine în mână, de care poate muri, şi moare, este un ucigaş; ucigaşul să fie pedepsit cu moartea. Răzbunătorul sângelui să omoare pe ucigaş; când îl va întâlni, să-l omoare. Dacă un om împinge pe aproapele său din ură sau dacă-l pândeşte şi aruncă ceva asupra lui şi moare sau dacă-l loveşte cu mâna din vrăjmăşie şi moare, cel ce l-a lovit să fie pedepsit cu moartea; este un ucigaş: răzbunătorul sângelui să omoare pe ucigaş când îl va întâlni. Dar dacă un om împinge pe aproapele lui fără veste, şi nu din vrăjmăşie, sau dacă aruncă ceva asupra lui fără să-l fi pândit sau dacă aruncă asupra lui din nebăgare de seamă o piatră care-i poate pricinui moartea şi moare, fără să-l urască şi fără să caute să-i facă rău, (Numeri 35:14-23)

Leviţii trebuiau să ridice trei cetăţi de acest gen de partea estică a Iordanului şi trei de partea vestică a Iordanului. Un bărbat care a ucis fără să vrea o persoană putea să fugă într-o cetate de scăpare. Având în vedere dimensiunile Țării promise, precum și detliul că mijloacele de deplasare nu erau prea rapide, cetățile au fost astfel alese încât oriunde s-ar fi aflat făptașul să poate ajunge la cea mai apropiată cetate de scăpare chiar în aceeași zi. De aceea, cetățile trebuiau precizate, cunoscute, anunțate, iar populația anunțată/educată în acest sens. Se câștiga astfel timp pentru un proces ulterior. Făptașul putea scăpa astfel de linșajul gloatei sau de acţiunea vreunei persoane sau rude zeloase care, tulburată emoţional din pricina mâniei sau durerii, ar fi putut să-și ia răzbunarea în propriile mâini. „Adunarea" trebuia să pronunţe judecata definitivă (v. 12, 24). (Și în timpul pribegiei prin pustie grupul astfel desemnat a luat decizii în asemenea cazuri. Aici însă nu se prevede ce grup să aibă o funcţie similară, după ce Israel avea să se aşeze în Canaan.) Iar în vers. 16-23 sunt date criterii pentru a defini precis dacă omorul a fost intenţionat sau neintenţionat.

Iată legile după care va judeca adunarea între cel ce l-a lovit şi răzbunătorul sângelui: Adunarea va izbăvi pe ucigaş din mâna răzbunătorului sângelui şi-l va face să se întoarcă în cetatea de scăpare unde fugise. Să locuiască acolo până la moartea marelui preot care este uns cu untdelemn sfânt. (Numeri 35:24-25)

Deci cetățile de scăpare aveau rolul de a nu permite escaladarea vărsării de sânge, împiedicând deci să se mai verse alt sânge nevinovat pe lângă cel deja vărsat. Trebuie însă precizat că protecţia cetăţilor de scăpare nu se aplica în cazul omorurilor intenţionate, sau dacă nu erau împlinite condițiile impuse făptașului, cum înțelegem din următoarele versete:

Dacă ucigaşul iese din hotarul cetăţii de scăpare unde fugise şi dacă răzbunătorul sângelui îl întâlneşte afară din hotarul cetăţii de scăpare şi ucide pe ucigaş, nu va fi vinovat de omor. Căci ucigaşul trebuia să locuiască în cetatea lui de scăpare până la moartea marelui preot, şi, după moartea marelui preot, putea să se întoarcă la moşia lui. Iată poruncile de drept pentru voi şi pentru urmaşii voştri, în toate locurile în care veţi locui. (Numeri 35:26-29)

Cel care comisese un omor neintenţionat trebuia să se refugieze și să rămână în cetate până la moartea marelui preot (v. 25, 28, 32). În acest context, şederea căpăta caracter de exil, în asta constând pedeapsa de până la pronunțarea sentinței. Observaţi de asemenea stipulaţiile din v. 30-32:

Dacă un om omoară pe cineva, ucigaşul să fie omorât pe mărturia martorilor. Un singur martor nu va fi de ajuns ca să fie osândit cineva la moarte. Să nu primiţi răscumpărare pentru viaţa unui ucigaş vinovat de moarte, ci să fie pedepsit cu moartea. Să nu primiţi răscumpărare pentru cel ce trebuie să fugă în cetatea lui de scăpare, ca să se întoarcă să locuiască în ţară până la moartea preotului. (Numeri 35:30-32)

Sigur, pentru cititorii creștini, repetarea acestor cuvinte („moartea marelui preot”) induc efectul salvific al morții ispășitoare a lui Isus Hristos, care aduce eliberarea făptașului/păcătosului (vezi Evrei 5-10). Este o anticipare a iertării de păcate, a răscumpărării! Pentru că păcatul are consecințe, și imediate, și veșnice – dar există iertare, există răscumpărare, în jertfa și-n învierea Marelui nostru Preot Isus Hristos!

În finalul capitolului, Iahweh argumentează aceste prescripții:

Să nu pângăriţi ţara unde veţi fi, căci sângele celui nevinovat pângăreşte ţara; şi ispăşirea sângelui vărsat în ţară nu se va putea face decât prin sângele celui ce-l va vărsa. Să nu pângăriţi deci ţara în care veţi merge să locuiţi şi în mijlocul căreia voi locui şi Eu, căci Eu sunt Domnul care locuieşte în mijlocul copiilor lui Israel.” (Numeri 35:33-34)

Nu încape îndoială că suntem îndreptăţiţi să-L considerăm pe Domnul Isus Hristos Marele nostru preot, și să-L numim pe El Refugiul nostru. Dar nu este indicat să forțăm prea mult o paralelă între Mântuitorul şi cetăţile de scăpare. Ultimul capitol al cărții Numeri reiterează legea privind moştenirea ţării și ne plasează într-un deja-vu:

Căpeteniile familiei lui Galaad, fiul lui Machir, fiul lui Manase, dintre familiile fiilor lui Iosif, s-au apropiat şi au vorbit înaintea lui Moise şi înaintea mai-marilor peste casele părinteşti ale copiilor lui Israel. Ei au zis: „Domnule, ţie ţi-a poruncit Domnul să dai copiilor lui Israel ţara ca moştenire prin sorţi. Tu, domnule, ai primit, de asemenea, poruncă de la Domnul ca moştenirea fratelui nostru Ţelofhad s-o dai fetelor lui. Dar, dacă ele se mărită după unul din fiii altei seminţii a copiilor lui Israel, moştenirea lor va fi ştearsă din moştenirea părinţilor noştri şi adăugată la a seminţiei din care vor face parte şi, astfel, moştenirea care ne-a căzut nouă la sorţi se va micşora. Şi când va veni anul de veselie pentru copiii lui Israel, moştenirea lor va rămâne adăugată la a seminţiei din care vor face parte şi va fi ştearsă astfel din moştenirea seminţiei părinţilor noştri.” (Numeri 36:1-4)

Căpeteniile familiilor fiilor lui Iosif i-au ridicat lui Moise o problemă: fiicele lui Ţelofhad  primiseră drept de moștenire (vezi prima parte a cap. 27); dar dacă ele se măritau cu bărbaţi din altă seminţie lor, atunci ţinutul lor ar fi fost adăugat teritoriului acelei seminții. Aşa că se solicită precizări și reformulări, așa că Moise le transmite Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la aceasta (Numeri 36:5-9):

Moise a poruncit copiilor lui Israel din partea Domnului şi a zis: „Seminţia fiilor lui Iosif are dreptate. Iată ce porunceşte Domnul cu privire la fetele lui Ţelofhad: să se mărite după cine vor vrea, numai să se mărite  într-o familie din seminţia părinţilor lor. Nicio moştenire a copiilor lui Israel să nu treacă de la o seminţie la alta, ci fiecare din copiii lui Israel să se ţină lipit de moştenirea seminţiei părinţilor lui. Şi orice fată care are o moştenire în seminţiile copiilor lui Israel, să se mărite după cineva dintr-o familie din seminţia tatălui ei, pentru ca fiecare din copiii lui Israel să-şi aibă moştenirea părinţilor săi. Nicio moştenire să nu treacă de la o seminţie la alta, ci seminţiile copiilor lui Israel să se ţină fiecare de moştenirea sa.”

Bineînțeles, aici în discuție era moștenirea, nu căsătoria! Era vorba despre cazul fetelor moștenitoare, nu se stipula interdicție pentru toate fetele poporului! Pentru că pământul trebuia să rămână la acea seminţie. Niciun bărbat nu îşi putea piede proprietatea permanent, moștenirea era legată de bărbați, nu de femei! Oricum, în anul veseliei, toate pământurile care fuseseră ipotecate reveneau înapoi familiei iniţiale. Era o soluție înțeleaptă, și cât se poate de echitabilă și protectivă, stabilită de Iahweh pentru poporul Său.

Fetele lui Ţelofhad au făcut întocmai după porunca pe care o dăduse lui Moise Domnul. Mahla, Tirţa, Hogla, Milca şi Noa, fetele lui Ţelofhad, s-au măritat după fiii unchilor lor; s-au măritat în familiile fiilor lui Manase, fiul lui Iosif, şi moştenirea lor a rămas în seminţia familiei tatălui lor. (Numeri 36:10-12)

Alternativa ar fi fost ca fetele moștenitoare care se mărită în altă seminție să renunțe la moștenire! N-a fost cazul, în ce le privește pe cele cinci fiice ale lui Țelofhad – și nu cred să fi fost per total prea multe asemenea cazuri, oricine ținea suficient de mult la partea sa!

Și iată-ne în măsură să citim și ultimul verset din cele 1.288 ale cărții Numeri:

Acestea sunt poruncile şi legile pe care le-a dat Domnul prin Moise copiilor lui Israel, în câmpia Moabului, lângă Iordan, în faţa Ierihonului. (Numeri 36:13)

Așa se încheie a patra carte a Bibliei, și a șaptea parcursă în cadrul programului nostru. Cartea Numeri ne-a dat prilejul să privim experiența parcursului poporului Israel prin pustie, pe drumul spre Canaanul promis. La fel cum ei au rătăcit 40 de ani din cauza răzvrătirii lor, la fel Dumnezeu îngăduie uneori să rătăcim departe de El şi să suferim, când ne răzvrătim împotriva Lui. Dar El este credincios şi drept şi, la fel ca pe israeliți, ne va restaura și pe noi, dacă ne întoarcem la El (1 Ioan 1.9). Sunt convins că la fiecare recitire, această carte va continua să ne ofere alte și alte lecţii valoroase pentru vieţile noastre în călătoria prin pustia acestei lumi. Să rămânem cu ochii ațintiți spre moștenirea neperisabilă de sus... și să ne reîntâlnim sănătoși data viitoare, când ne vom întoarce în Noul Testament!

SCHIŢĂ

 

1. Pregătirea poporului Israel pentru călătoria prin pustie, capitolele 1-8
2. Ordinea în tabără, Capitolele 1-4
3. Prima numărătoare, Capitolul 1
4. Reguli de poziţionare a celor douăsprezece seminţii în marşul prin pustie, Capitolul 2
5. Numărătoarea, poziţia şi slujba leviţilor în marşul prin pustie, Capitolul 3
6. Slujba leviţilor la Cortul întâlnirii, Capitolul 4
7. Curăţirea taberei, Capitolele 5-8
8. Despăgubirea pentru furt şi apa pentru gelozie, Capitolul 5
9. Legea Nazireatului, Capitolul 6
10. Darurile căpeteniilor, Capitolul 7
11. Lumina sfesnicelor si curăţirea leviţilor, Capitolul 8
12. ÎNAINTE MARŞ! Capitolele 9-10
13. Paştele şi norul acoperitor, Capitolul 9
14. Ordinea în timpul marşului, Capitolul 10

• De la Sinai la Cades- Barnea, Capitolele 11-12

1. Plângerile si cârtirea poporului care nu fac plăcere Domnului, Capitolul 11
2. Gelozia Mariei si a lui Aaron; judecata Mariei, Capitolul 12
3. Eşecul de la Cades-Barnea, Capitolele 13, 14
4. Alegerea şi trimiterea iscoadelor în Canaan, Capitolul 13
5. Israel refuză să intre în ţară din cauza necredinţei, Capitolul 14
6. Şovăire, orbecăială şi agitaţie prin pustie, Capitolele 15-25
7. Binecuvântarea lui Dumnezeu este amânată; planul Lui însă nu este distrus, capitolul 15
8. Incidente legate de preoţie, Capitolele 16-19
9. Împotrivirea lui Core, Capitolul 16
10. Toiagul lui Aaron înmugureste, Capitolul 17
11. Confirmarea preoţiei, Capitolul 18
12. Jertfirea şi cenuşa vacii roşii, Capitolul 19
13. Moartea Mariei şi a lui Aaron; apă din stâncă, Capitolul 20
14. Prima biruinţă a lui Israel; prima cântare; şarpele de aramă, Capitolul 21
15. Profetul Balaam, Capitolele 22-25
16. Calea lui Balaam, Capitolul 22
17. Rătăcirea lui Balaam, Capitolul 23
18. Învăţătura lui Balaam, Capitolele 24-25
19. Viitor: noua generaţie se pregăteŞte să intre în ţară, Capitolele 26-36
20. Numărătoarea noii generaţii, Capitolul 26
21. Statutul femeii sub lege, Capitolul 27
22. Legea jertfelor, Capitolele 28, 29
23. Legea juruinţelor, Capitolul 30
24. Judecata lui Madian, Capitolul 31
25. Ruben si Gad cer un ţinut de partea greşită a Iordanului, Capitolul 32
26. Jurnalul călătoriei, Capitolul 33
27. Hotarele ţării Promise, Capitolul 34
28. Cetăţile de scăpare date leviţilor, Capitolul 35
29. Legea moştenirii pământului, Capitolul 36